Thomas privi în interiorul magazinului prin vitrină şi văzu multe vînzătoare pe care nu le cunoştea. Socotea că nu are rost să intre acolo căci nu revenise în oraş ca să se aprovizioneze cu miel sau cotlete.

Îşi continuă, ezitînd, drumul în josul străzii. Garajul de alături fusese reconstruit, dar numele de pe firmă nu îi era cunoscut şi nici persoanele din atelier. La colţul străzii, pe acelaşi loc ca şi odinioară, Thomas văzu prăvălia de legume şi fructe a lui Jardino. Intră şi aşteptă pînă cînd o bătrină, care se tîrguia cu doamna Jardino, termină de cumpărat nişte fasole verde. După ce clienta plecă, doamna Jardino se întoarse spre el. Era o femeie micuţă, fără forme. Avea în schimb un nas de sperietoare, ca un cioc de vultur şi pe buza superioară un neg din care ţîşneau doi peri aspri.

— Da? Cu ce vă pot servi? întrebă doamna Jardino.

— Doamnă Jardino, zise Thomas dînd jos gulerul hainei ca să arate mai respectabil.

Probabil nu vă amintiţi de mine, eu am fost... ăăă..., se bîlbîi el, un fel de vecin al dumneavoastră: brutăria Jordache.

194

Doamna Jardino îl privi cu ochi miopi.

— Care din ei eşti dumneata? întrebă ea.

— Cel mai mic.

— A, da, gangsterul ăla mic! Thomas se strădui să schiţeze un zîmbet, acceptînd comparaţia ca pe un compliment, dar femeia nu se lăsă impresionată. Ce doreşti? întrebă ea cu asprime.

— N-am fost de mult pe aici şi am venit să le fac o vizită alor mei, dar văd că brutăria a dispărut.

— Familia a plecat de mulţi ani, răspunse doamna Jardino, cu vădită nerăbdare în glas, în timp ce aranja nişte mere în coş, ca să le ascundă părţile pătate. Nu ţi-au dat de veste?

— Am pierdut o vreme legătura cu ai mei, explică Thomas. Ştiţi cumva unde s-au mutat?

— De unde să ştiu? Umblau cu nasul pe sus, nu catadicseau să le vorbească „scîrboşilor de italieni”! Îi întoarse spatele şi îşi făcu de lucru cu nişte legături de ţelină.

— Oricum, vă mulţumesc şi vă rog să mă scuzaţi. Thomas porni spre uşă, dar doamna Jardino îl chemă înapoi.

— Stai o clipă. Tatăl dumitale trăia cînd ai plecat? întrebă ea.

— Da, răspunse Thomas.

— Ei bine, a murit, anunţă ea cu o nuanţă de satisfacţie în glas. S-a înecat în fluviu. Apoi mama dumitale s-a mutat, după care au dărîmat clădirea, iar acum... (cu ciudă amară) în locul ei au înfiinţat supermagazinul care ne concurează şi ne sufocă.

Un nou client sosi în prăvălie, iar doamna Jardino începu să-i cîntărească trei kilograme de cartofi. Thomas profită de prilej şi ieşi afară.

Se opri cîtva timp în faţa supermagazinului, dar nu reuşi să se dumirească. Se gîndi să

coboare la fluviu însă îşi zise, pe bună dreptate, că nici fluviul nu îl putea ajuta. Porni înapoi spre gară, dar cînd ajunse în dreptul unei bănci un impuls subit îl îndemnă să intre acolo. Închirie un seif în care depuse, spre păstrare, patruzeci şi nouă de sute din cele cincizeci primite de la Sinclair. Îşi zise că o bancă din Port Philip e la fel de bună ca oricare alta din indiferent ce alt oraş.

O clipă îl bătu gîndul să afle de la poştă adresa mamei şi a fratelui său, dar renunţă. El venise ca să-şi vadă tatăl. Şi ca să-şi plătească datoria.

195

Capitolul 2

1950

Cu toca şi veşmintele caracteristice, scăldat în razele soarelui de iunie, Rudolph şedea printre ceilalţi absolvenţi îmbrăcaţi în haine de ceremonie închiriate.

— Acum, în anul de graţie 1950, exact la mijlocul secolului, spunea vorbitorul, noi, americanii, ne punem cîteva întrebări: care ni-i moştenirea? Ce ţeluri urmărim? Care ni-s puterile şi slăbiciunile? Încotro ne îndreptăm?

Oratorul, membru al cabinetului, venise tocmai de la Washington, de hatîrul preşedintelui colegiului cu care fusese prieten pe cînd studiau la Corneli, un centru de învăţămînt mai ilustru.

Acum, la mijlocul secolului, gîndea Rudolph la rîndul său frămîntîndu-se nervos pe scaunul de lemn aşezat pe pajiştea acoperită de gazon din campus-ul colegiului, ce posed? Ce vreau? Care-s forţele şi slăbiciunile mele? Încotro să mă îndrept? Posed o licenţă şi am o datorie de patru mii de dolari, precum şi o mamă care boleşte şi trage să moară; vreau să fiu bogat, liber şi iubit; forţa mea: străbat 200 de metri în 23”8; slăbiciunea mea: sînt cinstit. Zîmbi în sinea sa şi, uitîndu-se către Marele Om de la Washington îl întrebă retoric în gînd: Unde să mă duc? Spune-mi tu, fraţioare!

Bărbatul care venise de la Washington era omul păcii.

— Curba puterii militare e în permanentă creştere, pretutindeni, spunea acesta solemn.

Singura speranţă de pace e forţa militară a Statelor Unite. Pentru a putea stăvili războiul, Statele Unite trebuie să fie puternice, atît de puternice încît să poată da o ripostă hotărîtă care să intimideze orice agresor.

Rudolph privi şirurile de scaune pe care şedeau colegii, licenţiaţi ca şi el, jumătate din ei fiind veterani de război care beneficiaseră de legile speciale ce le ofereau priorităţi şi avantaje pentru a-şi continua studiile. O bună parte din ei îşi întemeiaseră familii, iar soţiile lor şedeau pe şirurile de scaune din spate, unele ţinînd în braţe cîte un bebeluş, căci nu aveau în grija cui să-l lase în rulotele sau în camerele cu chirie unde locuiau de cînd bărbaţii lor trudeau pentru obţinerea diplomei de licenţă care urma să le fie înmînată astăzi. Rudolph se întreba ce părere au şi ce simt aceşti soldaţi demobilizaţi în legătură cu ascendenţa forţei militare.

Lîngă Rudolph şedea Bradford Knight, cel mai bun prieten al său, un tînăr cu faţa rotundă

strălucind de sănătate, originar din Tulsa, fost sergent într-o unitate de infanterie care luptase în Europa. În pofida aspectului greoi, lenevos şi a vorbei sale tărăgănate, caracteristice celor originari din Oklahoma, era un băiat energic, ager, franc, iute la minte. Se înscrisese la Whitby deoarece căpitanul său, care absolvise acest colegiu, îl recomandase preşedintelui comisiei de admitere. El şi Rudolph băuseră multă bere împreună şi fuseseră şi la pescuit. Brad se ţinea de capul prietenului său să vină la Tulsa ca să se lanseze în afaceri petroliere, în asociaţie cu el şi cu tatăl său. „Ai să fii milionar înainte de a împlini douăzeci şi cinci de ani, fecior, îi spunea el. Pămîntul musteşte de ţiţei acolo. O să-ţi schimbi Cadillac-ul de cîte ori o să ţi se umple scrumiera”. Tatăl lui Brad fusese, într-adevăr, milionar la douăzeci şi cinci de ani, dar acum se afla într-o jenă financiară acută („un ghinion trecător”, pretindea Brad) şi nu îşi putuse permite să călătorească pînă la capătul celălalt al ţării, la coasta de est, ca să fie de faţă la ceremonia de la colegiu.

196

Nici Teddy Boylan nu venise la ceremonie, deşi Rudolph îl invitase. Măcar atîta putea face Rudolph pentru cei patru mii de dolari pe care Boylan îi investise în el. „Mi-e teamă, îi scrisese Boylan, că nu voi fi în stare să suport, după ce voi străbate optzeci de kilometri, un „democrat”25

rostind o cuvîntare la o şcoală obscură de agricultură”. Whitby era, într-adevăr un colegiu agronomic, dar unul cu secţie serioasă de agricultură. Boylan însă nu îl iertase nici acum pe Rudolph pentru faptul că respinsese oferta pe care i-o făcuse în 1946, de a-i finanţa studiile la o universitate din Ivy League. „Totuşi, îşi continua Boylan răspunsul scris cu trăsături colţuroase, apăsate, nu vom irosi prilejul, vom sărbători evenimentul. Vino la mine cînd vor lua sfîrşit bîlbîielile alea plicticoase de la festivitate ca să golim împreună o sticlă de şampanie şi ca să vorbim despre proiectele tale”.

Rudolph preferase Whitby din mai multe considerente în locul unor colegii simandicoase precum Yale sau Harvard. Mai întîi pentru că în final i-ar fi datorat lui Boylan mult mai mult decît patru mii de dolari, iar în al doilea rînd deoarece lipsa banilor şi condiţia sa socială l-ar fi situat în poziţie de inferioritate pe lîngă prinţişorii din înalta societate americană care, în majoritate, nu munciseră nici măcar o zi în viaţa lor şi ai căror părinţi şi bunici aplaudaseră frenetic la vremea lor competiţiile sportive dintre Harvard şi Yale. La Whitby însă sărăcia era la ea acasă, era condiţia obişnuită. Un băiat care, întîmplător, nu trebuia să muncească în timpul vacanţei constituia o excepţie rară, un caz izolat. Singurii care nu prea îşi aveau locul potrivit la acest colegiu – dacă nu cumva era vorba de cîte un rătăcit acolo, ca Brad, de pildă – erau tocilarii pedanţi, care însă nu prea se amestecau cu ceilalţi colegi, precum şi tinerii cu veleităţi politice, care se ocupau cu redactarea de petiţii în favoarea Naţiunilor Unite sau împotriva serviciului militar obligatoriu.

Un alt motiv pentru care Rudolph preferase Whitby era apropierea de Port Philip, ceea ce îi permitea să se repeadă acasă duminicile, căci mama - femeie ursuză, fără prietene şi pe jumătate nebună – nu putea fi abandonată în izolarea ei aproape totală. Spre finele celui de al doilea an, cînd izbuti să fie angajat la magazinul „Calderwood”, lucrînd după orele de curs şi sîmbetele, Rudolph închirie la Whitby o locuinţă mică de două camere şi o bucătărioară, unde o aduse pe mama, astfel că acum o vedea zilnic. Ea nu venise la ceremonia de la colegiu pentru că nu se simţea bine. Şi apoi, îi spusese ea, l-ar face de ruşine cu aspectul ei. Să mă facă de ruşine e prea mult spus, gîndi Rudolph, privind în jur la părinţii colegilor, îmbrăcaţi sobru, corect. Fără îndoială însă că i-ar fi surprins pe participanţi frumuseţea ei şi stilul îmbrăcăminţii; una era să fii băiat ascultător, respectuos, şi cu totul altceva să nu recunoşti realităţile, îşi zise Rudolph.

Mary Pease Jordache rămăsese acasă, în camera ei sărăcăcioasă. Şedea în balansoar, iar scrumul ţigării i se scutura pe şal. De fapt trebuia să-şi menajeze picioarele umflate, aproape nefolositoare, cauza principală care o împiedicase să fie de faţă la încununarea eforturilor la învăţătură depuse de fiul ei, care urma să fie răsplătit cu acel sul ce imita pergamentul. Mai erau şi alţi absenţi: Gretchen, ruda de sînge, reţinută la New York de o boală a copilului ei; Julie care primea şi ea, în aceeaşi zi, diploma de la colegiul Barnard; Thomas, tot cu legături de sînge, dar cu adresa necunoscută; Axel Jordache, cu mîinile pătate de sînge, vîslind către eternitate. Rudolph era singur în această zi şi poate că era mai bine aşa.

25 Membru al Partidului Democrat.

197

— Forţa instituţiei militare e înfricoşătoare, îl auzea pe orator spunînd cu glas tunător, ajutat de sistemele de amplificare electronică. Dar noi avem de partea noastră o forţă şi mai mare, dorinţa de pace a omului obişnuit de pretutindeni.

Dacă Rudolph făcea parte din categoria oamenilor obişnuiţi, atunci - desigur – acest membru al cabinetului i se adresa şi lui. După ce ascultase tot felul de poveşti la diferite dezbateri din campusul universităţii unde se bătea apa-n piuă, nu mai invidia generaţiile dinaintea sa care se bătuseră cu duşmanul la Guadalcanal, în tranşeele din Tunisia sau la Rapiflo River.

Vocea rafinată, de om educat şi inteligent, se înălţa peste zidurile de cărămidă arsă ale clădirii în stil colonial. Urmă, inevitabil, onorul pentru America, ţara tuturor posibilităţilor. Jumătate din tinerii care ascultau pierduseră prilejul de a fi ucişi pentru America, dar vorbitorul din această

după-amiază privea spre viitor, nu spre trecut. Iar ocaziile favorabile tinerilor, pe care le menţionase, se refereau la cercetarea ştiinţifică, la serviciul public sau la acţiunea de ajutorare a naţiunilor de pe mapamond care nu avuseseră fericirea şi norocul americanilor. E un om de treabă acest membru al cabinetului, îşi zise Rudolph, bucurîndu-se că o personalitate de talia lui, atît de apropiată puterii de la Washington, catadicsise să le onoreze ceremonia. Dar opiniile acestuia, despre posibilităţile pe care le oferea anul 1950, erau cam prea măreţe, prea evanghelice, prea washingtoniene, valabile poate pentru început, dar puţin probabil să coincidă cu vederile practice, realiste, ale celor circa trei sute de fii ai unor familii modeste, care se aflau acolo în pelerine negre, aşteptînd să primească

diploma de absolvire a unei instituţii de învăţămînt cunoscută (dacă era cunoscută) pentru departamentul ei de agricultură, frămîntîndu-şi creierii cum îşi vor cîştiga existenţa.

În spaţiul rezervat cadrelor didactice Rudolph îl zări pe Denton, şeful departamentului de istorie şi economie, agitîndu-se pe scaunul său şi aplecîndu-se să-i şoptească ceva vecinului din dreapta, profesorul Lloyd, de la departamentul de engleză. Rudolph zîmbi bănuind că profesorul Denton face aprecieri critice cu privire la stilul preţios al vorbitorului. Denton – un bărbat mărunţel, mult încărunţit, acrit şi dezamăgit de conştiinţa că nu mai are şanse de a se înălţa pe scara academică – apărea ca un soi de populist democrat din Vestul Mijlociu, care dedica o bună parte a orelor de curs criticării bombastice a ceea ce el considera a fi trădarea sistemului economic şi politic american, începînd încă din timpul Războiului Civil, de către Marea Finanţă şi Marile Cercuri de Afaceri. „Economia americană, spunea el la cursuri, e o masă de jocuri de noroc cu zaruri măsluite.

Legile sînt astfel întocmite încît bogătaşii să arunce întotdeauna şase-şase, iar ceilalţi numai gherle”.