O dată pe an, cel puţin, nu uita să le atragă atenţia că, în 1932, J.P. Morgan recunoscuse în faţa Comisiei Congresului că nu plătise nici măcar un cent impozit pe venit.

— Domnilor, vă rog să reţineţi, spunea Denton cu patetică amărăciune, că în acelaşi an eu am achitat, din salariul meu de biet profesor suplinitor, cinci sute douăzeci şi şapte de dolari şi treizeci de cenţi impozit Guvernului Federal.

Efectul asupra auditorilor, după cum îşi dădea seama Rudolph, nu era cel scontat de Denton.

În loc de a le trezi şi aţîţa sfinta indignare şi dorinţa de a se ralia la lupta pentru reforme, majoritatea studenţilor, inclusiv Rudolph, visau sosirea timpului cînd vor atinge culmile puterii şi averii şi, întocmai ca J.P. Morgan, vor fi scutiţi de – ceea ce Denton numea -”înrobirea legală a corpului electoral.”

198

Iar cînd găsea vreo ştire în Wall Street Journal despre fuziunea vicleană a unor societăţi comerciale cu scopul de a eluda plata impozitelor legale sau despre speculaţii petroliere ce păgubeau cu milioane de dolari trezoreria federală, Rudolph asculta şi nota cu meticulozitate, în caiet, tehnica – pe care Denton o diseca şi o detalia cu plăcere – în eventualitatea că va sosi şi pentru ei ziua binecuvântată cînd îi vor ieşi în cale asemenea prilejuri.

Dornic de a obţine note bune în permanenţă, nu atît pentru clipa de satisfacţie efemeră, cît –

mai ales – pentru posibilele avantaje ulterioare oferite de cunoştinţele acumulate, Rudolph nu lăsase să se vadă că atenţia concentrată cu care urmărea tiradele lui Denton nu era cea a unui fidel discipol, ci – mai de grabă – a unui abil spion aflat pe teritoriul inamicului. Ca urmare, fusese răsplătit cu distincţii superioare la toate cele trei cursuri audiate, iar Denton îi oferise chiar un post de asistent pentru anul următor, la departamentul de istorie. În pofida dezacordului său nemărturisit cu ideile lui Denton, pe care le considera naive, acesta fusese unicul profesor pe care Rudolph îl apreciase tot timpul şi singurul de la care învăţase ceva folositor. Dar el păstrase pentru sine aceste păreri, aşa cum le păstrase şi pe toate celelalte, iar conducerea colegiului – necunoscîndu-i convingerile intime

– îl considera un student serios, merituos, cu purtare exemplară.

Oratorul îşi încheie cuvîntarea, îndreptîndu-şi gîndul către Dumnezeu, iar ascultătorii îl răsplătiră cu aplauze prelungi. Apoi absolvenţii se perindară, unul cîte unul, primind din mîna preşedintelui diplomele făcute sul şi legate cu panglică. Victoria obţinută de preşedinte, prin participarea la ceremonie a unui membru al cabinetului, era evidentă; dar el nu cunoştea părerea lui Boylan despre colegiul de agricultură pe care îl conducea.

Se auziră acordurile unui imn, apoi urmă un marş în tempo moderat. Tinerii licenţiaţi începură să se împrăştie, strecurîndu-se printre şirurile de scaune unde se aflau părinţii şi rudele lor.

Petele negre ale pelerinelor contrastau cu frunzişul stejarilor şi cu rochiile multicolore ale femeilor, creînd impresia unui stol de ciori căutînd hrană pe un cîmp de flori.

Rudolph se mulţumi să strîngă cîteva mîini. Îl aşteptau o zi şi o noapte încărcate. Denton, aproape cocoşat, purtînd ochelari cu lentile groase şi rame argintii, apăru lîngă Rudolph.

— Jordache, zise el, scuturîndu-i mîna cu entuziasm, ai să te gîndeşti la propunerea mea, da?

— Da, domnule, sînteţi foarte amabil. Să-i respecţi pe vîrstnici, te îndeamnă una din cele zece porunci, îşi zise în gînd Rudolph. Dar ce îi oferea propunerea profesorului? O viaţă academică

ternă, prost remunerată, încă o licenţă după un an şi doctoratul după alţi cîţiva, apoi – poate – o catedră la patruzeci şi cinci de ani. Propunerea dumneavoastră e tentantă, domnule. În realitate propunerea nu îl tenta de loc.

Rudolph şi Brad se desprinseră de mulţime, îşi scoaseră pelerinele şi se îndreptară, aşa cum conveniseră, spre parcaj unde Brad îşi lăsase maşina, un Chevy26 decapotabil, model vechi, de dinainte de război, în portbagajul căreia îşi aşezase deja valizele. Brad era pregătit să plece în Oklahoma, ţara făgăduinţei şi abundenţei. Părăsiră primii incinta colegiului fără să privească înapoi, lăsînd în urmă Alma Mater unde îşi petrecuseră patru ani din viaţă. Sentimentalismele mai tîrziu, îşi zise Rudolph, peste douăzeci de ani!

26 Chevrolet.

199

— Opreşte la magazin, te rog, i-am promis lui Calderwood că trec pe acolo, îi ceru Rudolph lui Brad.

— Am înţeles, să trăiţi, îi răspunse milităros acesta, de la volan. Mă port ca un om educat?

se interesă el.

— Adevărată clasă conducătoare! îl asigură Rudolph.

— Nu mi-am irosit timpul, deci. Cît crezi că primeşte anual un membru al cabinetului? sări Brad la alt subiect.

— Ştiu şi eu? Cinsprezece mii, se hazardă Rudolph.

— Mărunţiş! zise Brad dispreţuitor.

— Plus cheltuielile de reprezentare.

— Asta face încă vreo treizeci de mii pe an, cel puţin, îşi dădu cu părerea Brad. Crezi că şi-a redactat singur cuvîntarea?

— Probabil.

— E plătit mai mult decît merită, hotărî Brad şi începu să fredoneze „ Everything is up- to-

dateînKansasCity”27. Se întrerupse şi întrebă: Or să fie şi femei acolo diseară?

Gretchen îi invitase la ea pe amîndoi băieţii, la o mică petrecere pe care o organizase pentru a sărbători evenimentul. Urma să vină şi Julie dacă reuşea să-şi înduplece părinţii.

— Bănuiesc că vor fi. De obicei se învîrt cîteva fete pe acolo, răspunse Rudolph.

— Citesc balivernele alea din ziare, continuă să turuie Brad pe ton arţăgos, sărind de la un subiect la altul, despre tineretul din zilele noastre care ar fi degenerat, fizic şi moral, de la război încoace. Dar moralitatea aia desuetă n-o să se lipească de mine, ţi-o garantez. Data viitoare cînd m-oi duce la colegiu o să aleg unul mixt, frecventat de băieţi şi fete. Ai în faţa ta un licenţiat de rasă

pură, ahtiat după sex şi, ia seama, nu-i vorbă goală ce-ţi spun, tinere. Începu să fredoneze din nou cu voioşie.

Ajunseră în oraş. De la război încoace se construiseră multe clădiri şi făbricuţe, pajiştile cu straturi de flori – menite, chipurile, să servească drept oaze de tihnă şi recreaţie – se înmulţiseră, şiruri de prăvălii îşi refăcuseră faţadele pentru a crea iluzia uliţelor săteşti, aşa cum existau prin secolul al XVIII-lea în comitatele englezeşti, o casă albă cu acoperiş de şindrilă, unde odinioară

funcţionase primăria, fusese transformată în teatru de vară. Newyorkezii începuseră să-şi cumpere căsuţe în zona agricolă unde se retrăgeau la sfîrşit de săptămînă sau în timpul concediului. În cei patru ani, cît studiase Rudolph, Whitby prosperase evident, adăugind noi spaţii de joc la terenul de golf, precum şi o nouă zonă de dezvoltare a oraşului – Greenwood Estate – unde trebuia să cumperi cel puţin doi acri de pămînt dacă voiai să-ţi înalţi o casă. Exista chiar şi o minusculă colonie de artişti, ceea ce îi permitea preşedintelui colegiului să sublinieze – cînd voia să atragă personal de la alte instituţii – că Whitby e un oraş frumos care nu e lipsit de atmosfera culturală necesară.

Magazinul universal al lui Calderwood, nu prea mare, deţinea o poziţie din cele mai favorabile, la colţul cu cel mai bun vad al principalei străzi comerciale a oraşului. Apăruse acolo în 1890, la început ca o prăvălioară cu de toate pentru satisfacerea nevoilor imediate ale unui sătuc somnolent de colegieni, care se sprijinea pe un ţinut agricol cu ferme prospere. Pe măsură ce oraşul 27 „Toate-s cum trebuie în Kansas City”.

200

se dezvoltase şi îşi schimbase caracterul, crescuse şi se modificase în mod corespunzător şi prăvălia.

Acum se prezenta ca o clădire arătoasă cu două etaje, cu o mare varietate de mărfuri etalate în vitrine. Rudolph începuse să lucreze ca băiat de prăvălie în sezonul de vîrf, dar muncise cu atîta rîvnă şi făcuse atîtea sugestii utile, încît Duncan Calderwood, descendent direct al primului proprietar, se simţise îndatorat şi obligat să-l promoveze. Totuşi, magazinul nefiind foarte mare, acelaşi om putea îndeplini mai multe funcţii, aşa că Rudolph lucra ca vînzător, dar şi ca decorator de vitrine, redactor de texte publicitare, sfetnic al patronului la aprovizionarea cu mărfuri şi consultant la angajarea sau demiterea personalului. Vara, cînd lucra că angajat permanent, primea cincizeci de dolari pe săptămînă.

Duncan Calderwood era un yankeu uscăţiv, nu prea vorbăreţ, de vreo cincizeci de ani, care se căsătorise tîrziu şi avea trei fete. În afară de magazin poseda mai multe terenuri în oraş şi în împrejurimi. Era un tip sobru, cumpătat, care cunoştea valoarea dolarului. Cu o zi înainte îi spusese lui Rudolph să se abată pe la magazin după ceremonie deoarece, afirmase el, avea să-i facă o propunere care îl va interesa.

Brad opri maşina în faţa magazinului.

— Mă înapoiez în cîteva minute, îl asigură Rudolph.

— Nu te grăbi, băiete, ai toată viaţa în faţă, îi răspunse Brad cu optimism.

Şi, desfăcîndu-şi gulerul şi cravata, se lăsă să alunece comod pe spate, îşi sprijini capul de speteaza fotoliului şi închise ochii, lăsîndu-se mîngîiat de razele calde ale soarelui.

Rudolph aruncă, în trecere, o privire satisfăcută spre una din vitrinele pe care le aranjase cu cîteva seri în urmă, unde etalase – într-o formă abstractă, dar nu în dezordine – unelte sclipitoare de tîmplărie. Din cînd în cînd se ducea la New York pentru a studia vitrinele marilor magazine de pe Fifth Avenue şi pentru a culege idei utile pentru magazinul lui Calderwood.

Zumzetul lin, uşor, iscat de clientele care umpleau magazinul, mirosul caracteristic de haine noi şi de marochinărie ce se împletea cu parfumul suav al femeilor îi făceau o plăcere deosebită lui Rudolph. Vînzătorii îi zîmbiră, lansîndu-i cîte un „hello!” şi făcîndu-i semne amicale cu mîna în timp ce el se îndrepta spre spatele magazinului unde se afla biroul lui Calderwood. Cîţiva îl felicitară, iar el le mulţumi cu un gest. Rudolph era simpatizat, mai ales de vîrstnici; evident, nimeni nu cunoştea rolul pe care îl avea la angajarea sau concedierea salariaţilor.

Uşa biroului lui Calderwood era, ca totdeauna, deschisă, căci el voia să aibă sub ochi, în permanenţă, desfăşurarea afacerilor din magazin. Acum el şedea la birou şi scria ceva cu stiloul. În spatele biroului său se afla o altă încăpere mai mică, ce servea drept secretariat. Însă unele amănunte cu privire la afacerile sale nu voia să fie cunoscute nici măcar de secretară. Scria trei-patru scrisori pe care le închidea în plicuri, le timbra şi le expedia personal. Uşa spre secretariat rămînea închisă de obicei.

Rudolph se opri în prag şi aşteptă. Ştia că, deşi lăsa uşa deschisă, – patronului nu îi plăcea sa fie întrerupt cînd lucra. Calderwood termină fraza, o reciti, apoi ridică ochii. Avea faţa netedă pâmîntie, nasul ascuţit şi părul negru dat peste cap. Întoarse scrisoarea şi o aşeză pe birou cu faţa în jos. Avea mîini late, de plugar, neobişnuite să umble cu lucruri gingaşe, ca – de pilda – o foaie de hîrtîe.