156
— Nu ştiu. Luă o înghiţitură de bere. Analizează totul cu prea multă profunzime. Îşi aminti generozitatea neobişnuită a tatălui lor faţă de Rudolph, de mama care stătea noaptea tîrziu şi-i călca toate cămăşile. Îşi fructifică inteligenţa, zise ea.
— Bravo lui! aprecie Willie. Aş vrea să pot face şi eu acelaşi lucru.
— Ce aţi discutat înainte de a veni eu? îl întrebă curioasă Gretchen.
— Te-am lăudat, te-am ridicat în slăvi amîndoi, îi răspunse glumeţ Willie.
— Bine, bine, dar în afară de asta?
— M-a întrebat ce treburi învîrt. Cred că se întreba ce caută acasă tipul ăsta în plină după-amiază, în timp ce soră-sa munceşte pentru pîinea cea de toate zilele. Sper că am reuşit să-i potolesc temerile.
Willie tocmai obţinuse un serviciu la o revistă pe care o înfiinţase un prieten al său, o revistă
cu profil de radio, iar misiunea sa principală era să urmărească programele zilnice; misiune pe care prefera să o îndeplinească acasă, în condiţii comode, în loc să se înghesuiască în cămăruţa ce servea drept redacţie. Cîştiga nouăzeci de dolari pe săptămînă şi cu cei şaizeci pe care îi primea Gretchen se descurcau mulţumitor, deşi spre sfirşitul săptămînii cam trăgeau mîţa de coadă, căci lui Willie îi plăcea să mănînce la restaurant şi să rămînă pînă tîrziu prin baruri.
— I-ai spus că eşti şi dramaturg? se interesă Gretchen.
— Nu. Îl las să afle singur. Cîndva.
Willie nu îi arătase lui Gretchen ceea ce scrisese pînă atunci. Îi spusese că a terminat un act şi jumătate şi îi explicase că vrea să reia totul de la început. Lipi rochia de trup şi începu să umble prin cameră, legănîndu-şi exagerat şoldurile.
— Mă întreb uneori cum aş fi arătat ca fată. Tu ce crezi?
— Nu mi te pot închipui ca fată, răspunse ea.
— Încearcă, totuşi.
Îi întinse rochia. Gretchen o luă şi trecu în cealaltă cameră unde se afla o oglindă pe toată
înălţimea uşii interioare a garderobului. Gretchen dereticase prin cameră înainte de a pleca, dar acuma totul era în dezordine: patul răvăşit, cu pătura dată la o parte şi mototolită, hainele aruncate peste tot prin cameră, corsetul zăcînd pe jos, lîngă fereastră. Willie trăsese un pui de somn după
masă. Trăiau împreună abia de două luni, dar Gretchen acumulase deja o sumă de cunoştinţe despre obiceiurile lui. Zîmbi îngăduitoare în timp ce îşi scotea puloverul şi fusta. Dezordinea aceasta de copil neastîmpărat o înduioşa; îi făcea plăcere să strîngă după el.
Închise cu dificultate fermoarul rochiei pe care n-o mai îmbrăcase decît de două ori înainte –
la magazin cînd o probase şi în dormitorul lui Boylan ca să vadă şi el cum îi vine – însă pe care practic nu o purtase niciodată. Se privi în oglindă cu ochi critici. Avea impresia că platca de dantelă
lasă vederii prea mult din pieptul ei. Oglinda reflecta imaginea unei femei bine făcute, a unei newyorkeze sigură de atracţia pe care o exercită, care îndrăzneşte să facă faţă oricărei situaţii şi să
desfidă orice concurenţă. Desfăcu cocul strîns pe creştet în timpul zilei, iar părul negru i se revărsă
bogat pe umeri. Mai aruncă o privire în oglindă şi se înapoie în camera de zi.
Willie, care tocmai se necăjea să destupe o altă sticlă de bere, fluieră lung, admirativ.
— M-ai dat gata! zise el.
Gretchen făcu o piruetă iar fusta i se desfăcu larg, ca un evantai.
157
— Ce crezi: să-mi iau inima în dinţi şi să o port? Nu e prea decoltată? se îngrijoră ea.
— E dii-vii-nă! rosti el tărăgănat. E rochia perfectă, creată în aşa fel încît să-l tenteze pe orice bărbat să ţi-o scoată. Se apropie de ea. Şi ca să întărim cuvîntul prin faptă, domnul o va dezbrăca pe doamna. Willie trase fermoarul şi îi scoase pe cap rochia. Avea mîinile reci de la sticlă
şi Gretchen se înfioră o clipă. Ce căutăm aici? se întrebă el perfid, împingînd-o uşor spre dormitor.
Se dezbrăcară repede şi urcară grăbiţi în pat. La fel se întîmplase şi atunci cînd îmbrăcase rochia ca s-o vadă Boylan. Willie o iubi dulce, duios, de parcă ţinea în braţe un bibelou gingaş, casabil. O dată, cînd se iubeau tot aşa, Gretchen chicotise uşor: îi străfulgerase prin minte cuvântul
„ respectuoasă” dar nu îi spusese nimic lui Willie.
Gretchen se comporta altfel cu Willie decît obişnuise cu Boylan. Boylan o domina, îi anihila voinţa. Actul iubirii cu acesta fusese o ceremonie feroce, intensă, devoratoare, o competiţie cu învingători şi învinşi. Dupa ce o rupsese cu Boylan, îşi revenise ca orice fiinţă omenească întoarsa dintr-o lungă călătorie în care îi fusese siluită personalitatea. Cu Willie actul dragostei se desfăşura tandru, delirant, fără urmă de păcat. Făcea parte din fluxul vieţii lor în comun, zilnic şi firesc, lipsit de acel sentiment de dislocare şi abandon pe care i-l pricinuise Boylan şi după care tînjise odinioară
cu atîta dorinţă sălbatică. Adesea Gretchen nu reuşea sa se deruleze în consonanţă cu Willie, dar asta nu avea nici o importanţă.
— Scumpule, murmură ea.
Rămaseră vlăguiţi pînă cînd, după un timp, Willie se rostogoli uşurel pe spate, lînga ea, fără
ca trupurile să li se atingă. Se ţineau doar de mînă ca nişte copii.
— Mă bucur aşa de mult că te-am găsit acasă, zise Gretchen.
— Voi fi totdeauna acasă pentru tine, o asigură el.
Gretchen îl strînse de braţ, cu recunoştinţă. Willie întinse mîna liberă dupa pachetul de ţigări de pe noptieră, iar ea îşi desfăcu degetele pentru ca el sa poata aprinde una. Willie începu să fumeze, cu capul sprijinit de perna subţire. Gretchen avea impresia că lîngă ea se află un băieţaş ce risca să
