— O bere, te rog.
— O bere, iar pentru mine tot whisky, comandă Boylan barmanului. Boylan îşi privea imaginea reflectată de oglinda din spatele barului
Avea sprîncenele mai blonde decît săptămîna trecută, iar faţa îi era atît de bronzată încît ai fi crezut că s-a înapoiat recent din sudul însorit după o şedere de mai multe luni. Cîteva din „zînele”
de la bar erau la fel de bronyate. Însă Rudolph ştia de existenîa lămpilor cu cuarţ, folosite drept soare artificial. „Îmi impun să arăt cît mai sănătos şi atrăgător posibil, îi explicase Boylan lui Rudolph. Chiar dacă nu mă întîlnesc cu nimeni săptămîni de-a rîndul. E un mod de a te respecta pe tine însuţi”. Rudolph era bronzat suficient din naştere, de aceea îşi putea dezvolta sentimentul de autorespect, fără să recurgă la ajutorul soarelui artificial.
Barmanul le puse în faţă paharele. Mîna lui Boylan tremura puţin cînd îl apucă pe al său.
Rudolph se întrebă cîte pahare de whisky băuse pînă atunci.
— I-ai spus că sînt aici? întrebă Boylan.
— Da, confirmă Rudolph.
— Şi vine?
—
Nu. Prietenul ei a acceplat să vină să te întîlnească, dar ea a refuzat.
Nu avea rost să nu-i spună totul, cu sinceritate.
— Ahai făcu Boylan. Prietenul ei...
— Trăieşte cu el, preciză Rudolph.
— Aha! Nu i-a trebuit mult pînă şi l-a găsit, nu-i aţa? comentă acru Boylan.
Rudolph sorbi berea.
— Sora ta e o femeie extrem de senzuală şi tare mi-e teamă că felul ei de a fi o va împinge pe un făgaş primejdios, zise Boylan.
Rudolph mai luă o înghiţitură de bere.
– Nu cumva s-au căsătorit!
— Nu. El e însurat.
Boylan se privi din nou în oglindă. Un tînăr solid, cu pulover pe gît îi surprinse privirea şi îi zîmbi. Boylan se întoarse uşor spre Rudolph.
— Ce soi de individ e ăla? Ţi-a plăcut? se interesă el.
—
Tînăr. Destul de drăguţ. Plin de bancuri, îl caracteriză lapidar Rudolph.
—
Plin de bancuri, repetă Boylan. De ce n-ar fi? Cum e locuinţa lor?
— Doua camere mobilate într-o clădire fără ascensor.
— Sora ta nutreşte un dispreţ romantic faţă de avantajele pe care le oferă banii, zise Boylan.
Mai tîrziu o să-şi dea seama de greşeala ei. O să regrete ea şi alte lucruri.
— Părea fericită,
Rudolph găsea agasante profeţiile lui Boylan. Voia ca Gretchen să nu regrete nimic.
— Ce-nvîrte junele ca să-şi cîştige existenţa? Ai aflat? continuă Boylan să-l descoasa pe Rudolph.
— E redactor la o revistă de radio, îi răspunse Rudolph.
— A! făcu iar Boylan. E unul din ăia!
160
— Teddy, permite-mi să-ţi dau un sfat: renunţă şi uit-o.
— Un sfat izvorît din bogata ta experienţă, se înfurie Boylan.
— O.K. Sînt de acord cu tine, n-am experienţă, acceptă Rudolph. Dar, am văzut faţa ei, am văzut cum îl privea pe bărbatul acela.
— I-ai spus că îmi menţin cererea în căsătorie?
— Nu. Asta ar trebui să i-o spui tu. La urma urmei, nu îi puteam spune eu aşa ceva de faţă
