— O, deci asta era. Boylan rîse uşor, cu îngăduinţă. M-ai înţeles greşit: e un dar pe care ţi-l fac şi care socotesc că îţi va fi de folos. Mai scuturi un pic praful provincial de pe tine, dacă îmi 209

permiţi să mă exprim aşa. S-ar putea să mă ai oaspete în sudul Franţei, poate prin august, ca să fim împreună.

— Mulţumesc, Ţeddy, însă nu pot, refuză politicos din nou Rudolph.

— Îmi pare rău. Boylan ridică din umeri, socotind închisă discuţia. Cine ştie cînd să accepte şi cînd să refuze un dar, acela-i înţelept. Desigur, dacă ai ceva mai bun în schimb...

— Am ceva, răspunse Rudolph, iar în gînd adăugă: Acum urmează poanta!

— Aş putea afla şi eu despre ce e vorba? întrebă Boylan turnînd şampanie numai în paharul său.

— Mîine dimineaţă încep să lucrez, ca angajat permanent, la magazinul lui Calderwood.

— Bietul băiat! îl căină Boylan, te aşteaptă o vară atît de plicticoasă! Ai nişte gusturi cel puţin ciudate, Rudolph, dacă preferi să vinzi cratiţe şi tigăi unor gospodine necioplite, în loc să te distrezi vizitînd sudul Franţei. În sfirşit, dacă asta-i hotărîrea ta... bănuiesc că ai motivele tale. Dar după ce trece vara, te duci să studiezi dreptul, cum te-am sfătuit? Sau te prezinţi la concursul de admitere de la Secretariatul de Stat pentru Afaceri Externe?

De mai bine de un an Boylan îl îndemna mereu pe Rudolph să aleagă între avocatură şi diplomaţie, el personal înclinînd spre prima profesiune. „Unui tînăr cum eşti tu, care nu are alt capital decît personalitatea şi inteligenţa sa, îi scrisese Boylan, dreptul îi deschide larg căile spre putere şi glorie. Ţara asta este raiul juriştilor, iar unul bun devine cu timpul de nepreţuit şi de neînlocuit pentru companiile care l-au angajat. Adesea el ajunge în posturi de conducere. Parcurgem o epocă foarte complexă care se complică mereu pe măsură ce trece timpul. Juristul devine, în cele din urmă, singurul sfătuitor de nădejde care poate trasa orientarea corectă prin labirintul încîlcit al vieţii şi care, în schimb, e răsplătit cum se cuvine. Chiar şi în politică... Ştii ce procent mare reprezinţă avocaţii printre membrii senatului? De ce nu ţi-ai încununa cariera în felul acesta?

Dumnezeu mi-e martor, cu inteligenţa şi capacitatea pe care le posezi ai fi mai folositor acestei ţări decît saltimbancii aceia care trîndăvesc pe dealul Capitoliului. Sau, poate, te gîndeşti la serviciul diplomatic. Ne place sau nu, dar noi conducem lumea... sau ar trebui s-o conducem. De aceea e nevoie să-i propulsăm pe cei mai capabili în posturile de răspundere, pe aceia care pot influenţa acţiunile noastre sau pe cele ale prietenilor ori ale duşmanilor noştri.”

Boylan era patriot. Deşi rămăsese în afara curentului principal, din comoditate sau din capriciu, totuşi încă nutrea puternice opinii virtuoase despre modul de comportare al cetăţeanului în viaţa publică. Singurul om din Washington despre care Boylan făcuse aprecieri pozitive faţă de Rudolph era James Forrestal, secretar de stat la Marină.

„De-ai fi propriul meu copil, continua Boylan să-i scrie, nu ţi-aş da alte poveţe. Salarizarea în serviciul diplomatic nu e cine ştie ce, dar vei duce o viaţă de gentleman printre gentlemeni şi ne vei face cinste tuturor. Apoi nimic nu te va împiedica să faci o partidă bună şi să ajungi chiar ambasador. Eu ţi-aş da tot sprijinul de care sînt capabil şi m-aş considera pe deplin răsplătit dacă

măcar la cîteva luni o dată m-ai invita la un dineu, la ambasadă, dîndu-mi conştiinţa că am contribuit şi eu puţin la cariera ta”.

Rudolph asocie aceste amintiri cu privirea pe care o aruncase Calderwood către fotografia fiicelor sale chiar în după-amiaza aceea, spunîndu-şi – deprimat – că toţi caută un fiu. Un fiu despre care îşi făureau o imagine personală imposibilă din punctul său de vedere.

210

— Ei bine, Rudolph, nu mi-ai răspuns, care alternativă o preferi? întrebă Boylan.

— Nici una. I-am spus lui Calderwood că rămîn în serviciu cel puţin un an.

— Văd că nu ţinteşti prea sus, nu-i aşa? Glasul lui Boylan suna sec.

— Ba da, însă în felul meu, îi răspunse Rudolph.

— Voi anula biletul de vapor, conchise Boylan. Nu vreau să te reţin, să nu întîrzii de la întîlnirea cu prietenii tăi. Mi-a făcut plăcere că ai venit, domnule Knight. Dacă se va întîmpla să te desprinzi de Oklahoma vreodată, să vii neapărat să mă vizitezi împreună cu Rudolph. Ţermină

şampania din pahar şi părăsi camera, în haina sa de tweed, care îi venea impecabil şi cu fularul multicolor sclipind la gît.

— Ce înseamnă toate astea? exclamă Brad.

— Cîndva a avut o legătură cu sora mea, explică scurt Rudolph, pornind spre uşă.

— Un ticălos, nu-i aşa?

— Nu, nicidecum, răspunse Rudolph. Hai să plecăm de aici.

În timp ce ieşeau pe poartă Brad începu să vorbească.

— E ceva ciudat în ochii tipului, nu-mi dau seama ce. Pielea-i nu ştiu cum... parcă ar fi... ar fi... Ce naiba o fi? Brad se împiedică, încurcat, în căutarea cuvîntului potrivit. Parcă-i săltat în părţi, spuse el în cele din urmă. Hei, ştii ce? Pariez că individul şi-a făcut o operaţie estetică!

Sigur, îşi zise Rudolph, asta era! Nu doar că îi priise odihna din sudul însorit.

— Poate, răspunse el. Cu Teddy Boylan te poţi aştepta la orice.

Cine-s toţi oamenii aceştia? gîndea Gretchen uitîndu-se la cei care se înghesuiau prin camera de zi, în jurul ei. „Băuturile-s în bucătărie”, îndrumă ea, cu o notă veselă în glas, o pereche ce tocmai intrase prin uşa deschisă. Ca să afle numele acestora trebuia să aştepte întoarcerea lui Willie, care se dusese la barul din colţ după gheaţă. Aveau totdeauna, în casă, mult scotch, bourbon, gin şi vin roşu, în recipiente de cîte o jumătate de galon29, dar niciodată destulă gheaţă.

Gretchen cunoştea o jumătate din cei aproximativ treizeci de oaspeţi care se învîrteau prin cameră. Aşteptau să mai vină şi alţii dar, ca de obicei, nu ştiau cîţi anume. Uneori avea senzaţia că

Willie invita pe oricine întîlnea întîmplător, pe stradă.

Mary Jane robotea în bucătărie, la sectorul de băuturi, descurcîndu-se cu îndemînarea unui adevărat barman. Ţocmai se despărţise de cel de al doilea bărbat al ei şi toţi se simţeau obligaţi să o invite la petreceri. Iar ea se silea să se achite în felul ei, ajutînd la pregătirea băuturilor, la clătirea paharelor, golirea scrumierelor, precum şi prin racolarea vreunui participant solitar pe care îl lua acasă la ea, în pat. Orice petrecere avea nevoie de o asemenea persoană.

Gretchen tresări cînd văzu un tip care scutura scrumul pe jos şi cîteva clipe mai tîrziu, strivea chiştocul pe covor, cu talpa. Cînd nu aveau invitaţi, camera arăta splendid cu pereţii roz-pal, cărţile rînduite pe rafturi, perdelele apretate, grătarul şemineului curat, pernele durdulii, podeaua lustruită.

29 Un galon are 4,55 litri.

211

Gretchen se temea că lui Rudolph nu îi plăcea petrecerea pe care o organizaseră, deşi din atitudinea lui nu puteai deduce aşa ceva. Ca totdeauna cînd se întîlnea cu Johnny Heath, Rudolph se retrăsese cu acesta într-un colţ, discutînd cu aprindere. De fapt Johnny vorbea mai tot timpul, iar Rudolph asculta cu atenţie ce spunea acesta. Johnny avea doar douăzeci de ani, dar era de acum asociatul unui agent din Wall Street şi se dusese vestea despre averea pe care o făcuse jucînd la bursă. Johnny era băiat politicos, domol la vorbă şi cu purtare modestă, dar avea ochi pătrunzători.

Gretchen ştia că Rudolph venea în oraş din cînd în cînd ca să ia masa sau ca să facă o partidă de popice cu Johnny. De cîteva ori îi surprinsese discutînd şi de fiecare dată îi auzise vorbind despre aceleaşi lucruri – afaceri de bursă, fuziuni, crearea de noi companii comerciale, impozite – subiecte care pe Gretchen o plictiseau de moarte, dar care se părea că îl fascinau pe Rudolph, deşi cu certitudine nu avea mijloace ca să joace la bursă, ca să fuzioneze sau să formeze o companie. Odată, cînd îl întrebase de ce l-a ales tocmai pe Johnny dintre toţi invitaţii ei, Rudolph îi răspunsese cu toată seriozitatea: „E singurul tău prieten de la care pot învăţa ceva util”.

Gretchen nu intenţionase să organizeze o astfel de petrecere pentru a marca succesul lui Rudolph, iar Willie fusese de acord cu ea. Dar cum o suceau, cum o învîrteau, petrecerile lor căpătau acelaşi aspect. Se schimba, oarecum, compoziţia participanţilor: actori, actriţe, tineri regizori de teatru, redactori la reviste, modele şi fete care lucrau la „ Time”, regizori la radio, uneori vreun agent de publicitate pe care nu se cuvenea să-l jigneşti; femei, ca Mary Jane, care tocmai divorţaseră şi care spuneau tuturor că bărbaţii lor erau „pede”; asistenţi la NYU sau Columbia30 care scriau romane, tineri din Wall Street care trăiau din te miri ce, vreo' secretară de o senzualitate aţîţătoare care se apuca să flirteze cu Willie după al treilea pahar; vreun fost pilot, camarad de al lui Willie în timpul războiului, care o înghesuia într-un colţ ca să-i vorbească despre Londra; bărbatul nesatislăcut al cine ştie cărei femei, care încerca să-i facă puţină curte, tîrziu noaptea, şi care –

probabil -pleca pe furiş, în cele din urmă, cu Mary Jane.

Deşi personajele se mai schimbau, piesa rămînea aceeaşi şi se axa pe discuţii în contradictoriu despre Alger Hiss31 şi senatorul Joe McCarthy32, pe controverse cu intelectuali care îl apreciau pe Ţrotski...; („Găsiţi băuturi în bucătărie” zise Gretchen veselă altei perechi nou sosite, pîrlite de soare şi care evident fusese la plajă în chiar dimineaţa aceea)...; cu cineva care tocmai îl descoperise pe Kirkegaard33 sau îl întîlnise pe Sartre şi ţinea să împărtăşească şi altora impresiile sale despe acesta sau care fusese în Israel ori la Ţanger şi voia să le povestească despre călătoria sa.

Dacă acest lucru s-ar fi întîmplat o dată pe lună, ar fi fost acceptabil; sau chiar de două ori pe lună, dacă invitaţii nu scuturau scrumul pe jos, peste tot unde apucau. Aceştia erau, în general, tineri chipeşi, cu educaţie şi cu destui bani pentru a se invita reciproc la un pahar, exact oamenii pe care şi-i imaginase şi-i dorise Gretchen ca prieteni cînd încă se afla la Port Philip. Acum însă, după cinci ani de cînd se învîrtea în anturajul lor şi participase la nenumărate petreceri, simţea că îi ajunge.

30 Universitatea New York şi respectiv Columbia.

31 Spion sovietic care a activat în SUA.

32 Jurist şi om politic american, preşedintele Comisiei Senatoriale pentru cercetarea activităţilor antiamericane (1909-1957).

33 Filozof danez (1813-1855).

212

Se îndreptă spre scară, prefăcîndu-se că e preocupată şi urcă în camera de sub acoperiş unde dormea Billy. După ce se născuse Billy, se mutaseră la ultimul etaj al unei clădiri durată din gresie de pe Strada a 12-a de Vest şi transformaseră podul într-o cameră spaţioasă, construind şi un luminator. În afară de patul şi jucăriile lui Billy se mai aflau acolo o masă mare la care lucra Gretchen, pe care trona o maşină de scris, grămezi de cărţi şi topuri de hîrtie. Îi plăcea să lucreze în camera lui Billy. Maşina de scris nu îl deranja pe copil; ba, dimpotrivă, ţăcănitul ritmic al literelor părea să aibă efectul unui cîntec de leagăn. Un copil al epocii maşinismului, răsfăţat de un Remington.

Aprinse veioza şi văzu că încă nu adormise. Stătea culcat, cu girafa de pînză pe pernuţă şi umbla cu degetele prin fumul care se strecurase de jos şi se adunase deasupra capului său. Gretchen se simţi vinovată, deşi era conştientă că nu avea ce face. Nu putea impune invitaţilor să nu fumeze pentru că unui băieţel de patru ani, care dormea sus, nu îi plăcea fumul de ţigară.

Se aplecă peste pătuţ şi îl sărută pe frunte. Aroma plăcută de săpun şi mireasma dulce de piele de copil îi mîngîie nările.