205

— Nu-mi place cum conduce, e nesăbuit. Nu am încredere în oamenii aceştia din regiunile vestice, spuse ea cu hotărîre şi sinceritate. De ce nu iei trenul?

— Ce rost are să irosesc banii pe bilet? răspunse practic Rudolph.

— La ce îţi vor folosi banii, dacă ai să mori, prins sub maşină? cobi ea.

— Mămico... Glasul lui suna consternat.

— Un băiat poate cîştiga bani, mulţi bani acuma. Cu asta, zise ea netezind documentul scorţos, scris în latină. Îţi dai seama ce s-ar alege de mine dacă ţi s-ar întîmpla ceva?

— N-o să mi se întîmple nimic, o asigură Rudolph. Trînti capacul valizei, încuietorile clănţăniră. Se grăbea, iar ea îşi dădea seama de starea lui sufletească. O să o lase singură, la fereastră!

— M-ar arunca la gunoi ca pe o otreapă, ca pe un cîine, zise ea.

— Mami, astăzi e zi de sărbătoare, de bucurie! îi aminti el cu dojană în glas.

— Am să o pun în ramă, zise ea netezind din nou diploma. Du-te, bucură-te, meriţi. Să nu rămîi prea tîrziu. Unde o să stai la New York? Îmi dai numărul de telefon? Dacă se întîmplă ceva...

— N-o să mi se întîmple nimic, o asigură din nou Rudolph.

— Totuşi...

— O să stau la Gretchen.

— Curva! exclamă mama. Nu pomeneau niciodată numele ei în discuţiile lor, deşi ştia că

băiatul se întîlnea cu soră-sa.

— O, Doamne! exclamă Rudolph.

Mersese prea departe, îşi dădea seama, dar nu voia ca Rudolph să aibă îndoieli în privinţa atitudinii ei faţă de Gretchen. Rudolph se aplecă şi o sărută, ca să atenueze impresia exclamaţiei „O, Doamne!” Îl apucă de mînă şi îl reţinu. Îşi dăduse cu apa de colonie pe care el i-o dăruise de ziua ei.

Nu voia să miroasă a femeie bătrînă.

— Nu mi-ai spus ce planuri ai, se plînse ea. Viaţa ta de-abia acuma începe cu adevărat. Am crezut că o să rămîi cîteva minute cu mine, ca să-mi destăinuieşti ce intenţii de viitor ai. Dacă vrei, îţi pregătesc o ceaşcă de ceai...

— Mîine, mami, mîine îţi spun tot. Nu-ţi face griji. O sărută din nou şi ieşi coborînd scările agil.

Mama se tîrî înapoi şi se aşeză în balansoar, la fereastră. N-avea decît să o vadă acolo, bătrînă, la geam.

Maşina porni, Rudolph nu îşi întoarse capul.

Ţoţi o părăseau, unul cîte unul. Chiar şi cel mai bun dintre copii.

Automobilul urcă panta dealului şi trecu pe sub arcada de piatră a porţii bine cunoscută lui Rudolph. Plopii aliniaţi de ambele părţi ale drumului ce ducea spre clădire aruncau umbre lungi, triste, în pofida zilei însorite de iunie. În spatele straturilor de flori casa cădea – încet-încet -în ruină.

— ”Prăbuşirea Casei Usher” 28 cită Brad, în timp ce maşina pătrundea în curte. Cine locuieşte aici, Dracula? se minună el.

28 Nuvelă de E. A. Poe (1809-1849)

206

Rudolph fusese de atîtea ori acolo încît starea clădirii nu îl mai frapa şi nu îl surprindea. Era casa lui Teddy Boylan.

— Un prieten. Rudolph nu îi vorbise niciodată despre Boylan, căci acesta deţinea un loc aparte în viaţa sa. Un prieten al familiei care m-a sprijinit în timpul studiilor.

— Cu biştari? întrebă Brad în timp ce oprea maşina şi privea cu ochi critici colonada din faţa clădirii.

— Da, destui, confirmă Rudolph.

— Şi de ce nu îşi angajează un grădinar? se miră Brad.

— Nu vrea, nu îl interesează. Vino, o să-l cunoşti; o să bem o cupă de şampanie.

Rudolph coborî din maşină.

— Să mă închei la cămaşă? întrebă Brad.

— Ai face bine, îi răspunse Rudolph şi aşteptă pînă ce prietenul său îşi strînse cravata.

Pentru întîia oară Rudolph îi observă gîtul scurt, gros, de plebeu.

Traversară curtea acoperită cu pietriş şi Rudolph sună la uşa solidă de stejar. Sunetul sonerie se auzi în depărtare înăbuşit, ca o întrebare funebră: „Mai trăieşti?” Îi părea bine că e însoţit, căci nu voia să fie singur cu Boylan cînd îi va da vestea.

Uşa se deschise şi în prag apăru Perkins. „Bună ziua, domnule”, salută el. Dinăuntru se auzea pianul, iar Rudolph recunoscu armoniile unei sonate de Schubert. Teddy Boylan îl luase adesea cu el la concertele de la Carnegie Hall şi îi pusese la patefon o mulţime de discuri, încîntat de interesul şi plăcerea manifestate de tînărul său prieten pentru muzica clasică, precum şi de agerimea şi iuţeala cu care învăţase şi reusise să deosebească un interpret slab de unul mediocru sau de altul mare. „Înainte de a apărea tu pe scenă mă hotărîsem să renunţ la muzică, îi mărturisise el lui Rudolph. Căci nu îmi place să ascult de unul singur, iar dacă ascult în prezenţa unor snobi care se prefac extaziaţi în faţa muzicii clasice, îmi ies din sărite, pur şi simplu”.

Perkins o luă înainte, iar cei doi tineri îl urmară în şir, ca într-o procesiune. Brad, care umbla cam adus de spate, îşi îndreptă – instinctiv – ţinuta şi păşi mai ţeapăn, impresionat şi de salonul imens, întunecos.

— Domnul Jordache şi un prieten al dînsului, anunţă Perkins, deschizînd uşa camerei de zi.

Boylan termină pasajul muzical şi se opri. O sticlă de şampanie într-o găletuşă şi două cupe se aflau acolo, în aşteptare.

— Bine ai venit! Boylan se ridică de la pian şi îl întîmpină zîmbind, cu mîna întinsă, pe Rudolph. Ce plăcere să te revăd.

Boylan petrecuse două luni în sudul însorit, iar şederea acolo îi priise în mod evident, după

cum se putea deduce din tenul puternic bronzat, precum şi din părul şi sprîncenele decolorate de soare.

În timp ce îi stringea mîna, Rudolph sesiză ceva nedesluşit pe chipul acestuia, ceva care îl descumpăni, dar nu îşi dădea seama ce anume.

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe prietenul meu Bradford Knight; domnul Boylan, făcu el prezentările.

— Îmi pare bine, domnule Knight. Boylan îi strînse mîna, afabil.

— Mă bucur să vă cunosc, dom'le.

207