cu tipul ei.
— De ce nu?
— Teddy, ai băut cam mult.
— Oare? Poate. Nu vrei să mă însoţeşti să-i facem o vizită?
— Îţi dai seama că aşa ceva nu e posibil.
— Nu poţi, sigur că nu poţi. Eşti la fel ca restul familiei tale, un rahat, asta eşti!
— Ascultă, ridică tonul la rîndul său Rudolph, pot să mă urc în tren şi să plec, chiar acum.
— Scuză-mă, Rudolph. Boylan puse mîna pe braţul băiatului. Aşteptam cu nerăbdare să o văd apărînd în uşă însoţită de tine. Dar n-a venit. Dezamăgirea este cauza purtării mele grosolane.
De aceea să eviţi situaţiile care te-ar pune în lumină proastă. Iartă-mă! Nu, nu trebuie să te înapoiezi acasă încă. Să profităm mai întîi de libertatea noastră şi să petrecem noaptea asta în oraş. Cunosc un restaurant bun, cîteva blocuri mai încolo. Să-ncepem cu o cină ca lumea. Barman, nota, te rog.
Puse cîteva bancnote pe tejghea. Tînăral cu pulover pe gît se apropie.
— Domnilor, permiteţi-mi să vă invit la un pahar, li se adresă surizător, cu ochii ţintă pe Rudolph.
— Şterge-o, dobitocule! îl repezi Boylan fără să ridice tonul.
— E, haide, scumpule, nu te supăra, insistă intrusul.
Fără nici un alt cuvînt, Boylan îi trînti un pumn, cu toată forţa, în plină figură. Tînărul se prăvăli pe spate, pe tejgheaua barului, cu nasul sîngerînd din abundenţă. Şi înainte ca barmanul sau altcineva să se fi dezmeticit din surpriză, Boylan şi Rudolph ieşiră repede afară.
— N-am mai intrat în barul ăsta dinainte de război, zise Boylan în timp ce se îndreptau spre Sixth Avenue. Constat că are alt soi de clientelă acum.
Dacă Gretchen ar fi venit, ar fi sîngerat un nas mai puţin în New York în seara asta, gîndi Rudolph.
Cina costă peste doisprezece dolari, constată Rudolph cînd chelnerul le prezentă nota de plată. Părăsiră restaurantul şi intrară într-un club de noapte, situat în subsolul unei clădirii care purta firma „Cafe Society”.
— O să ai prilejul să asculţi una din cele mai bune orchestre de jaz din oraş, îl preveni Boylan pe Rudolph. Şi poate că o să-ţi sugereze unele idei pentru „River Five”. De obicei există şi o fată de culoare, care ştie să cînte.
Sala era ticsită. Mesele erau ocupate în majoritate de tineri, printre care mulţi negri. Boylan reuşi totuşi să obţină o măsuţă lîngă minuscula pistă de dans, după ce bineînţeles, dăduse cui trebuia bacşişul de rigoare. Muzica te asurzea, dar era splendidă. Dacă „River Five” dorea cu adevărat să
înveţe ceva de la orchestra aceasta, trebuia mai întîi să-şi arunce instrumentele în fluviu, gîndi Rudolph.
161
Rudolph se aplecă în faţă cu atenţia concentrată, captivat total de orchestră, şi cu ochii aţintiţi pe trompetistul negru.
Boylan se rezemase comod de speteaza scaunului şi bea pahar după pahar, într-o splendidă
autoizolare. Pentru că trebuia să comande ceva, Rudolph ceruse şi el un whisky, care însă rămăsese neatins pe masă. Boylan băuse atît de mult în după-amiaza şi seara aceea încît Rudolph se îndoia că
va fi în stare să ţină volanul. Era conştient că trebuie să rămînă cu capul limpede şi stăpîn pe reflexele sale, ca să conducă el maşina. Boylan îl învăţase să şofeze, făcînd şcoală cu el în împrejurimile oraşului Port Philip, pe drumurile lăturalnice.
— Teddy! O femeie în rochie scurtă de seară, cu braţele şi umerii goi, se opri în faţa lor.
Teddy Boylan! Credeam că ai murit!
— Hello, Cissy! După cum vezi te-ai înşelat, îi răspunse Boylan ridicîndu-se în picioare.
Femeia îl înlănţui cu braţele şi îl sărută pe gură. Boylan făcu o mutră plictisită şi îşi întoarse capul. Rudolph se scula şovăind, în picioare.
— Unde naiba te-ai ascuns? Femeia se trase un pas înapoi, ţinîndu-l totuşi de mînecă. Era împopoţonată cu un morman de bijuterii ce sclipeau în pata de lumină a reflectorului fixat asupra trompetistului. Rudolph nu îşi dădea seama dacă sînt adevărate sau false. Femeia se machiase strident mov-vînăt în jurul ochilor şi roşu aprins pe buze. Îl privea, zîmbind, pe Rudolph. Boylan nu făcea nici un gest ca să-l prezinte, iar Rudolph nu ştia ce să facă, să se aşeze sau să rămînă în picioare. S-au scurs secole, continuă ea fără să aştepte răspunsul, ţintuindu-l provocatoare cu ochii pe băiat. Au circulat cele mai fanteziste zvonuri. E pur şi simplu imoral modul cum se comportă, în zilele noastre, unii pe care i-ai considerat printre prietenii cei mai apropiaţi şi dragi şi care dispar fără să spună o vorbă. Haide la masa noastră, toată banda se află adunată acolo. Susie, Jack, Karen...
Ard de dor să te revadă şi se vor bucura. Arăţi splendid dragă, nu te-ai schimbat deloc. Nu-mi vine să cred că te-am regăsit într-un loc ca ăsta. Pur şi simplu parcă ai reînviat, zău! Continuă să
zîmbească larg spre Rudolph. Vino neapărat şi adu-l şi pe frumosul tău prieten. Nu i-am reţinut numele, dragă.
— Îmi dai voie să ţi-l prezint pe domnul Rudolph Jordache, zise Boylan băţos. Doamna Alfred Sykes.
— Cissy, pentru prieteni, preciză ea. E încîntător, nu te condamn că ţi-ai schimbat preferinţele, dragă.
— Îţi dai în petic, dragă Cissy, dovedind că eşti mai proastă decît te-a lăsat Dumnezeu, o repezi Boylan.
— Eşti un rahat, Teddy, aşa cum ai fost totdeauna, îi replică femeia fără să ezite. Vino neapărat la masa noastră să-ţi saluţi prietenii.
Flutură mîna, se întoarse şi se strecură prin jungla meselor, îndreptîndu-se spre fundul sălii.
Boylan se aşeză pe scaun şi-i făcu semn lui Rudolph să-i urmeze exemplul. Băiatul se îmbujorase dar din fericire era destul de întuneric ca să nu se observe.
— Dobitoaca! o înjură cu năduf Boylan secînd paharul de whisky. Am avut o legătură cu ea, cîndva, înainte de război. Să plecăm de aici, e prea mare gălăgie. Şi-s prea mulţi confraţi de culoare.
Parcă aş fi pe o corabie de sclavi după o revoltă victorioasă.
