162
Chemă, cu un gest, chelnerul, plăti şi după ce-şi luară hainele de la garderobă, ieşiră afară.
Doamna Sykes, Cissy pentru prieteni, era unica persoană căreia Boylan i-l prezentase pe Rudolph, bineînţeles dacă nu îl punea la socoteală pe Perkins. Iar dacă toţi prietenii lui erau de o seamă cu aceasta, atunci pricepea de ce Boylan rămăsese singur cuc pe dealul său. Rudolph regreta că femeia venise la masa lor. Aluzia ei care îl făcuse să se îmbujoreze îi aminti că era tare tînăr şi necopt. Ar fi vrut să rămînă şi să-l asculte toată noaptea pe trompetist.
Porniră spre Strada a 4-a, spre locul unde parcaseră maşina, depăşind vitrinele întunecate ale magazinelor şi barurile cu micile lor explozii de lumină, muzică şi conversaţii zgomotoase.
— New York-ul e un oraş asemănător unei femei isterice, nesatisfăcute, zise Boylan. Un oraş îmbătrînit, nimfoman. Dumnezeule! Cît timp am irosit eu aici! În mod evident apariţia femeii îl indispusese. Îmi pare rău de întîmplarea cu javra aia!
— Nu m-a deranjat, pretinse Rudolph. În realitate îl deranjase, dar nu voia ca Boylan să ştie.
— Ce lume dezmăţată! îşi continuă Boylan fluxul ideilor. Lăcomia e trăsătura caracteristică
a americanilor. Data viitoare cînd vom veni aici să o aduci şi pe fata ta. Eşti un băiat cu prea mult bun-simţ ca să te supui mizeriei de aici.
— Am să o rog, promise Rudolph. Dar era convins că Julie nu va veni, căci nu aproba prietenia lui cu Boylan. „Animalul de pradă” şi „oxigenatul” erau epitetele folosite de ea cînd vorbea despre acesta.
— Poate o invităm şi pe Gretchen cu tînărul ei prieten, iar eu o să caut prin vechiul meu carneţel de adrese, poate dau de urma vreuneia din fetele pe care le-am cunoscut cîndva şi organizăm o petrecere.
— O să fie o distracţie ca la naufragiul Titanicului, aprecie Rudolph.
— Clarviziune tinerească, rîse Boylan. Eşti un băiat care promite. Vorbea pe un ton afectuos. Cu puţin noroc ai să ajungi departe.
Ajunseră la maşină. Pe parbriz, sub ştergător, se afla o notă de parcare pe care Boylan o rupse fără măcar să se uite ce scrie.
— Conduc eu, dacă vrei, se oferi Rudolph.
— Nu-s beat, răspunse tăios Boylan şi se urcă la volan.
III
Thomas şedea pe scaunul jerpelit, lăsat pe spate, cu speteaza rezemată de peretele garajului.
Avea un fir de pai în gură şi privea depozitul de cherestea de peste drum. Era o zi însorită iar lumina strălucitoare, reflectată de ultimele frunze de toamnă ale copacilor înşiraţi de-a lungul şoselei, căpătase sclipiri metalice. O maşină staţiona în faţa garajului; trebuia gresată înainte de ora doua, dar Tom nu se grăbea. Noaptea trecută se încăierase la serata dansantă de la liceu şi se umpluse de vînătăi, iar mîinile le avea umflate. Se ţinuse de capul unui băiat, jucător pe post de atacant-placator21 în echipa liceului, căci prietena cu care acesta venise îi făcuse ochi dulci lui Thomas tot timpul serii. Băiatul îl tot avertizase să-şi vadă de treabă, dar Thomas nu se intimidase şi continuase 21 Post în fotbalul american
163
să o asalteze pe prietena acestuia. Ştia că se va lăsa cu bătaie şi simţea furnicîndu-i vechiul şi cunoscutul amestec de senzaţii – plăcere, frică, forţă, încordare rece – cînd vedea figura masivă a atletului întunecîndu-se tot mai tare, în timp ce el dansa cu iubită-sa. În cele din urmă Thomas şi fotbalistul părăsiseră sala de educaţie fizică, unde avea loc dansul, şi ieşiseră afară. Individul, un adevărat monstru, avea pumnii ca nişte baroase şi era foarte agil. Neisprăvitul de Claude ar fi făcut în pantaloni de bucurie şi plăcere dacă ar fi fost de faţă. Pînă la sfirşit Tom îşi doborise rivalul, dar nu îşi mai simţea coastele, parcă ar fi avut un gol în locul lor. Aceasta fusese a patra încăierare a lui Tom la Elysium, din vară şi pînă acum.
În seara aceea Tom avea întîlnire cu fata sportivului. Unchiul Harold apăru din biroul său din spatele staţiei de benzină. Thomas aflase că lumea i se plînsese pentru bătăile provocate, dar unchiul Harold nu îi reproşase nimic. Unchiul Harold cunoştea şi faptul că o maşină aştepta să fie gresată şi pusă la punct pînă la ora două, totuşi tăcea. Thomas citea pe faţa lui chinul care îi tortura sufletul cînd îl vedea cum trîndăveşte rezemat de perete, mestecînd nepăsător firul de pai. Unchiul Harold nu îl mai muştruluia în ultimul timp. De cîteva zile arăta tare rău; chipul său roşcovan, buhăit, îngălbenise, pungi îi atîrnau sub ochi şi în plus căpătase expresia unui om care se aşteaptă ca din clipă în clipă să explodeze o bombă lîngă el. Iar bomba aceasta era Thomas, care nu trebuia decît să facă o aluzie mătuşii Elsa despre ceea ce se petrecea între bărbatul ei şi Clothilde, şi vreme îndelungată nu ar mai fi răsunat Tristan şi Izolda în casa familiei Jordache. Tom nu avea de gînd să-şi pîrască unchiul, dar nu spusese nimic despre hotărîrea sa. Îl lăsa să fiarbă în zeama lui.
Thomas nu mai lua de acasă mîncare pentru prînz. Trei zile la rînd plecase la serviciu lăsînd punga cu sandvişuri pe masa de la bucătărie, acolo unde fusese pusă de către Clothilde. Fata nu îi spusese nimic, dar după trei zile Tom nu mai găsise aşteptîndu-l nici o pungă cu sandvişuri.
Mînca la un bufet de pe şosea, îşi putea permite căci unchiul îi mărise leafa cu zece dolari.
Ticălosul!
— Dacă mă caută cineva sînt la salonul de expoziţie, îi zise unchiul Harold.
Thomas nu se mişcă, stătea cu ochii aţintiţi peste drum, morfolind firul de pai. Unchiul Harold oftă, se urcă în maşină şi demară.
Din interiorul garajului se auzi sunetul strungului la care lucra Coyne. Acesta fusese martor la una din încăierările lui Tom, într-o duminică, pe malul lacului şi de atunci se purta foarte politicos cu el. Iar dacă Tom neglija vreuna din îndatoririle pe care le avea, Coyne făcea el treaba de cele mai multe ori, în locul lui. Acuma pe Thomas îl bătea gîndul să-l lase pe Coyne să se ocupe şi de maşina care trebuia pregătită de predare pînă la orele două.
Doamna Dornfield apăru cu Fordul ei model 1940 şi îl trase la pompa de benzină. Thomas se ridică alene şi se îndreptă, fără grabă, spre maşină.
— Bună, Tommy, zise doamna Dornfield.
— Bună, răspunse scurt Tom.
— Fă plinul, te rog, Tommy.
Doamna Dornfield era o blondă plinuţă de vreo treizeci de ani, cu ochi albaştri de copil dezamăgit. Soţul ei era casier la bancă, slujbă foarte convenabilă căci doamna Dornfield ştia cu precizie unde se află el în orele de serviciu.
Tom atîrnă la loc furtunul, înşurubă capacul rezervorului şi se apucă să şteargă parbrizul.
164
— Ar fi tare bine dacă mi-ai face o vizită astăzi, Tommy. Aşa spunea ea totdeauna, o vizită.
Vorbea afectat clipind des, iar mîinile şi buzele îi tremurau uşor vădind neastîmpărul şi agitaţia de care era stăpinită.
— O să încerc să mă desprind pe la două, făgădui Tom. Domnul Dornfield înţepenea în spatele ghişeului începînd de la ora unu şi jumătate.
— O să avem plăcerea unei vizite lungi, mai zise ea.
— Dacă o să pot, vin neapărat, promise din nou Tom.
Tînăra femeie îi întinse o bancnotă de cinci dolari şi îi strînse, discret, mîna cînd primi restul, Cînd şi cînd, după o vizită, ea îi strecura în buzunar o hîrtie de zece dolari. De cîte ori pleca de la ea, gulerul cămăşii purta în mod invriabi1 urme de ruj pe care el nu le ştergea înadins pentru ca să fie observate de Clothide. A doua zi găsea cămaşa spălată, călcată frumos şi aşezată pe pat. Dar niciodată nu spunea nimic.
