— O să vin, promise din nou Sinclair.

Vorbea aşa de încet încît Thomas de-abia îl auzea. Dădu drumul mîinii şi îl urmări cum punea la loc portofelul sustras. Apoi scoase din buzunar un carnet în care nota diversele cheltuieli zilnice, îl deschise la o pagină curată şi îl întinse lui Sinclair, împreună cu un pix. Acesta se uită la carnetul ce i se vîrîse sub nas, fără a-l lua. Thomas ştia că dacă Sinclair izbutea să-şi stăpînească

nervii putea pleca fără să-l salute, iar el nu avea ce-i face. Iar dacă s-ar fi apucat să povestească şi altora întîmplarea, aceştia i-ar fi rîs în nas; deşi nici Sinclair nu ar fi fost absolvit cu totul de ruşine.

Dar nervii săi erau la pămînt; apucă pixul şi carnetul şi mîzgăli pe pagina albă recunoaşterea datoriei, aşa cum îi ceruse Thomas.

Tom citi angajamentul luat de Sinclair şi vîri în buzunar carnetul. După care închise, uşor, dulapul şi urcă la etaj ca să se uite la competiţia de squash. Cincisprezece minute mai tîrziu apăru şi Sinclair care îşi învinse categoric adversarul.

După meci, cînd reveni la vestiar, Thomas se felicită pentru modul cum acţionase şi rezolvase problema.

La unsprezece fără cinci se afla la barul hotelului. Se îmbrăcase ca un gentleman, cu cravată

şi haină. Barul era slab luminat şi gol pe trei sferturi. Se aşeză la o masă, într-un colţ, de unde putea supraveghea intrarea. Chelnerul veni şi Thomas comandă o sticlă de Budweiser. Cinci mii de dolari, cinci mii, gîndea el. Exact suma pe care i-o smulseseră tatălui său şi pe care el voia să o recupereze acum. Se întreba dacă Sinclair se dusese la taică-său să-i spună de ce îi trebuiesc banii. Bănuia că nu.

Presupunea că tînărul avea destui biştari depuşi la bancă pe numele său, încît putea ridica în zece minute suma respectivă. Thomas nu îi purta pică lui Sinclair care, altminteri, era un tip simpatic, prietenos şi manierat. Uneori chiar îi arătase lui Tom, cu amabilitate, cum să joace anumite mingi la squash. Iar acum viaţa şi cariera sa puteau fi ruinate dacă se afla că e cleptoman.

Sorbi berea uitîndu-se spre intrare. La unsprezece şi trei minute Sinclair apăru în uşă şi îşi roti ochii prin încăperea întunecoasă. Thomas se ridică în picioare ca să fie văzut şi îl salută.

— Bună seara, răspunse Sinclair aşezîndu-se la masa lui Thomas, fără a-şi dezbrăca pardesiul.

— Ce beţi? îl întrebă Thomas cînd chelnerul se prezentă la masa lor.

— Scotch cu apă, ceru Sinclair cu acea politeţe specifică foştilor studenţi de la Harvard.

— Şi încă o sticlă de Budweiser, adăugă Thomas.

192

Tăcură cîteva clipe stînd alături pe banchetă. Sinclair bătea toba, nervos, cu degetele pe masă.

— Vii des pe aici? întrebă el.

— Din cînd în cînd, răspunse Thomas.

— Ai întîlnit pe vreunul din membrii clubului? continuă el să se intereseze.

— Nu.

Chelnerul reveni şi puse pe masă băuturile comandate. Sinclair sorbi cu sete din whisky.

— Vreau să-ţi spun, ca să ştii, că nu iau banii pentru că aş avea nevoie de ei, începu să

vorbească Sinclair.

— Ştiu, răspunse Thomas.

— Sînt bolnav. Sufăr de o boală şi o să mă duc să consult un psihiatru, continuă el să se spovedească.

— E foarte înţelept din partea dumneavoastră, îl aprobă Thomas.

— Şi nu te mustră conştiinţa să chinuieşti un bolnav?

— Nu, domnule, răspunse calm Thomas.

— Eşti un dur ticălos, nu-i aşa?

— N-aş prea zice, domnule.

Sinclair îşi desfăcu pardesiul şi scoase din buzunarul interior un plic burduşit, umflat, pe care îl puse pe banchetă între ei.

— Toată suma e acolo înăuntru. Nu-i nevoie să o numeri, îi spuse el.

— Sînt convins, domnule răspunse Thomas strecurînd plicul în buzunarul hainei.

— Aştept, zise Sinclair.

Thomas scoase chitanţa şi i-o întinse. Sinclair o luă şi o rupse în bucăţele mici pe care le îndesă în scrumiera de pe masă.

— Mulţumesc pentru băutură.

Sinclair se ridică şi porni spre ieşire, trecînd prin faţa barului. Privindu-l, desluşeai cu limpezime în manierele şi comportamentul acestui tînăr atrăgător, semnele de bună creştere, nobleţe, educaţie aleasă şi nu în ultimul rînd pe omul favorizat de soartă.

Thomas aşteptă pînă ce Sinclair ieşi din hotel şi îşi termină, tacticos, berea. Plăti, apoi se duse la recepţie şi reţinu o cameră pentru o noapte, încuie uşa şi numără banii din plic: conţinea toată suma în hîrtii noi de cîte o sută. Îşi zise că poate au fost notate seriile, dar îndepărtă cu nepăsare gîndul.

Dormi confortabil în patul dublu, iar dimineaţa îi telefonă lui Dominic anunţîndu-l că trebuie să meargă la New York pentru rezolvarea unor chestiuni familiare şi că se va înapoia luni după-amiază. Thomas nu îşi luase nici o zi liberă de cînd se angajase la club, aşa că Dominic nu îl putea refuza, dar îi atrase atenţia să se prezinte la slujbă nu mai tîrziu de luni după-amiază.

Rafale de vînt rece, spulberînd ploaia care se abătuse peste oraş, îl întîmpinară pe Thomas cînd coborî din trenul care oprise la peron. Nu îşi luase pardesiul şi fu nevoit să-şi ridice gulerul hainei ca să împiedice picăturile de apa să i se strecoare pe ceafă, în jos. Thomas ieşi din gară.

Ploaia cenuşie de toamnă urîţea şi mai mult oraşul Port Philip.

193

Piaţa gării nu se schimbase prea mult. „Casa Port Philip” fusese văruită şi un mare magazin de televizoare şi aparate de radio, situat într-o clădire nouă de cărămidă galbenă, făcea reclamă unor radiouri portabile. Mirosul fluviului însă rămăsese acelaşi, îl recunoştea prea bine.

Ar fi putut lua un taxi însă, după atîţia ani de absenţă, preferă să meargă pe jos, zicîndu-şi că

oraşul natal îl va pregăti sufleteşte, nici el nu ştia pentru ce anume. Trecu prin faţa staţiei de autobuz care îi aminti ultima întîlnire cu fratele său şi cuvintele rostite de acesta:” Duhneşti ca un animal sălbatic.”. Trecu şi prin faţa Magazinului general Bernstein unde Gretchen se întîlnea cu Teddy Boylan şi îşi aminti de bărbatul care se plimba în pielea goală prin camera de zi. Apoi îşi aduse aminte de crucea în flăcări... Amintiri fericite din vremea copilăriei!

Ajunse în faţa şcolii publice şi alte imagini îi reveniră în memorie: soldatul bolnav de malarie venit în concediu, balivernele pe care le turna despre pretinsele sale fapte de vitejie, despre sabia de samurai şi capul soldatului japonez rostogolit în ţărînă, despre sîngele care îi ţîşnise din trup...

Nimeni nu îl întîmpina pe Thomas, nimeni nu îi ura bun sosit în urbea sa de baştină.

Necunoscuţi cu feţe încremenite circulau în grabă, mînaţi din urmă de ploaia pătrunzătoare. Iar el care visase să fie primit în triumf ca un cetăţean de seamă, binevenit!

Ajunse la biserica St. Anselm, parohia unchiului lui Claude Tinker. Slavă Domnului, nimeni nu îl observă! Dădu colţul, pe strada Vanderhoff. Ploaia se înteţise. Pipăi umflătura de la piept unde se afla plicul cu bani. Strada îşi schimbase înfăţişarea. O clădire pătrată, nou construită, cu aspect de închisoare adăpostea o fabrică oarecare. Unele din vechile prăvălii fuseseră desfiinţate, după cum se putea deduce din ferestrele şi uşile blocate cu scînduri bătute în cuie. Pe geamurile altora figurau nume pe care nu le cunoştea.

Thomas mergea cu fruntea aplecată ca să-şi ferească ochii de picăturile de ploaie. Cînd şi-i ridică rămase buimăcit, prostit: acolo unde trebuia să fie brutăria şi casa în care văzuse lumina zilei, se găsea acum un supermagazin imens, cu trei etaje de locuinţe deasupra. Pe geamurile supermagazinului scria: „Specialităţile zilei: cotlete, pulpă de miel”. Femei cu sacoşe intrau şi ieşeau pe uşa care, dacă vechea clădire s-ar fi aflat la locul ei, ar fi dat direct în culoarul principal al locuinţei familiei Jordache.