Într-o singură zi cornul abundenţei îşi revărsase cu generozitate darurile asupra ei: Gretchen întîlnise un căpitan, colindase cu acesta cele mai selecte localuri – Algonquin, Piaza, Brevoort – şi căpătase şi un angajament.
Mîncară pui la cuptor, pepene, totul stropit cu vin roşu din Valea Napa – California.
— Din patriotism şi pentru că am cîştigat războiul, motivă Willie. Cea mai mare parte din sticlă o goli el şi, deşi amestecase sumedenie de băuturi, era perfect stăpîn pe sine: avea ochii limpezi, vorbirea îi era clară.
Şedeau şi se priveau peste masă, în tăcere. Dacă nu îl va săruta curînd vor ajunge la Bellevue, îşi zise Gretchen.
După cafea, Willie comandă coniac pentru amîndoi. Tot ce consumaseră de la pnnz şi pînă
la cină trebuie că l-a costat cel puţin cincizeci de dolari, socoti în gînd Gretchen.
— Eşti bogat? se interesă ea cînd el achită nota.
— Numai cu duhul, glumi Willie. Întoarse portofelul cu gura în jos şi pe masa aterizară şase bancnote, două de cîte o sută şi restul de cîte cinci dolari fiecare.
— Toată averea neamului Abbott, preciză ei şi adăugă: Să te trec în testamentul meu?
Două sute două zeci de dolari! Gretchen era şocată de micimea sumei Ea avea încă, depuşi la bancă, cea mai mare parte a celor opt sute de dolari capătaţi de la Boylan şi nu cheltuia mai mult de nouăzeci şi cinci de cenţi pentru o masă. Oare asta i se trăgea de la sîngele patern care îi curgea prin vine? Gîndul o tulbură în timp ce îl privea pe Willie cum aduna bancnotele şi le îndeasă
nepăsător în buzunar.
— Războiul mi-a dezvăluit valoarea adevărată a banului, zise el.
— Te-ai îmbogăţit? îl întrebă Gretchen.
— Tatăl meu a fost inspector de vamă la graniţa cu Canada. Şi a fost un om cinstit. Eram şase copii acasă, dar trăiam împărăteşte, mîncam carne de trei ori pe săptămînă.
— Pe mine lipsa banilor mă îngrijorează, recunoscu deschis Gretchen. Am văzut ce a însemnat sărăcia pentru mama mea.
— Bea şi să nu-ţi pese. N-ai să mai fii fata mămichii. Foarte curînd ai să devii maşina mea de scris de aur, îi promise el.
119
Băură coniacul. Gretchen simţea că pluteşte, dar nu îşi pierduse echilibrul: hotărît, nu se îmbătase.
— Adunarea este de părere, zise Willie cînd se ridică şi se îndreptă spre ieşire, trecînd printre ciuberele cu plante, că ar fi de dorit încă un pahar.
— În seara asta nu mai beau, refuză Gretchen.
— Femeia-i tezaur de înţelepciune, zise Willie. Maica Glie, preotesele oracolelor care ascund adevărul, meşteşugit şi cu viclenie, în enigme. Gata! Ajunge pentru astă seară, nu mai bem!
Taxi! chemă el.
— Putem să ne plimbăm, sugeră Gretchen. Sînt doar cinsprezece minute pe jos pînă la YWCA.
Taxiul frînă şi trase la bordură. Willie deschise ceremonios uşa lăsînd -o pe fată să urce.
— La Hotelul Stanley, indică şoferului după ce urcase şi el. Pe Seventh Avenue.
Se sărutară potolindu-şi setea la oaza buzelor. Şampanie, scotch, lichior de mentă de Kentucky, vin roşu de Valea Napa – California spaniolă, coniac dăruit de Franţa. Gretchen trase la pieptul ei capul bărbatului şi îi răscoli, cu gura, părul des, mătăsos.
— Ziua-ntreagă am jinduit să fac asta, mărturisi ea.
Îl strînse la piept pe copilul-soldat. El desfăcu, cu degete îndemînatice, primii nasturi de sus ai rochiei şi îi sărută valea dintre sîni. Peste capul bărbatului cuibărit la pieptul ei, Gretchen vedea ceafa şoferului preocupat de semnalele roşu-verde pe care le lansau semafoarele şi de pietonii grăbiţi. Ce făceau pasagerii în spate nu îl interesa, era treaba lor. Din fotografia fixată la bordul luminat o priveau ochii vioi, îndrăzneţi, ai unui bărbat de vreo patruzeci de ani, suferind de tulburări renale, care văzuse multe la viaţa lui şi cunoştea tot oraşul. Numele său, Eli Lefkowitz, era tipărit vizibil, conform dispoziţiilor poliţiei. Eli Lefkowitz, vizitiul nepăsător al dragostei lor, îşi va aminti toată viaţa numele lui.
Traficul redus la ora aceea a serii permitea maşinii să străbată oraşul zburînd, ca un avion, în văzduhul limpede. Încă un sărut, pentru Eli Lefkowitz, apoi ea îşi încheie nasturii la rochie, aşa cum se cuvenea înainte de a păşi în camera nupţială.
Hotelul Stanley avea o faţadă impozantă. Arhitectul care îl proiectase vizitase probabil Italia sau se inspirase din vreo fotografie a Palatului Dogilor la care adăugase ceva din faţadele lui Walgreen. Stilul adriatic transplantat pe Seventh Avenue!
În timp ce Willie se ducea la recepţie pentru a-şi lua cheia de la cameră, Gretchen se retrase într-un colţ mai liniştit al sălii. Palmieri în ciubere, scaune în stil pseudoitalian din lemn de culoare închisă, lumină strălucitoare; du-te-vino de femei zdravene, cu părul blond coafat ca la păpuşile ieftine; veselie zgomotoasă pe la colţuri, soldaţi în misiune, două dansatoare de varieteu cu fund proeminent şi gene lungi, o doamnă în vîrstă -încălţată cu ghete bărbăteşti – citind Seventeen (probabil mama vreunui tînăr), comis-voiajori plictisiţi după o zi proastă, detectivi la pîndă ca să
descopere viciul – iată tabloul pe care îl prezenta vastul hol al hotelului.
Fata se îndreptă agale spre ascensor fără să privească spre Willie, prefăcîndu-se a fi singură, în timp ce Willie se apropia şi el, şi intrară amîndoi o dată în cuşcă. Ce uşor era să-i îmbrobodeşti şi să-i păcăleşti pe oameni! Cît timp ascensorul urcă, nu scoaseră o vorbă.
— Etajul al şaptelea, îi zise Willie băiatului care conducea liftul.
120
La etajul al şaptelea nu mai descopereai nici urmă de Italia. Se părea că, pe măsură ce se înălţase spre acoperiş, arhitectul îşi epuizase inspiraţia. Coridoarele erau înguste, vopseaua cafenie scorojită atîrna fîşii pe uşile metalice, iar podeaua pardosită cu plăci de faianţă – cîndva albe – nu catadicsiseră să o acopere. „Îmi pare rău, neamule, e bine să ştii care e realitatea: Te afli în America!”
În timp ce străbăteau coridorul strîmt, tocurile pantofilor ei scoteau un sunet asemănător tropăitului mărunt făcut de ponei, iar umbrele lor se prelingeau pe pereţii prost luminaţi, ca nişte urme vagi de strigoi aciuiţi acolo încă din perioada avîntului economic din 1925. Se opriră în faţa uşii cu numărul 777, care nu se deoseba cu nimic de celelalte. Coincidenţa magică a numerelor: etajul al şaptelea pe Seventh Avenue! Bulevardul al şaptelea.
Willie se apucă, tacticos, să o dezbrace, desfăcîndu-i înainte de toate cordonul roşu confecţionat din acelaşi material cu rochia. Apoi trecu la rochia însăşi. Începu cu nasturele de sus şi îi deschise pe toţi, unul după altui, pînă la ultimul, cel de jos. Gretchen îi număra o dată cu gesturile bărbatului care îngenunchiase în faţa ei:...şapte, opt, nouă, zece... Cîtă bătaie de cap, cîte dezbateri trebuie că avuseseră loc în ateliere, pe Seventh Avenue, pînă să se adopte suprema decizie de a pune nu zece, nu doisprezece, ci UNSPREZECE nasturi!
— Muncă de o zi întreagă, mormăi Willie. Îi luă rochia de pe umeri şi o aşeză frumos, cu grijă, pe speteaza unui scaun. Şi ofiţer şi gentleman! Ea se întoarse cu spatele ca să-i desfacă şi sutienul. Aşa cum o învăţase Boylan! Lumina se strecura anevoie prin şipcile jaluzelelor. Willie bîjbîi la sutien bodogănind: Ar trebui să se inventeze ceva mai uman.
Gretchen rîse, îl ajută, lepădîndu-şi sutienul cu o scuturătură a umerilor. Apoi se întoarse din nou cu faţa spre el, iar Willie îi trase cu delicateţe în jos, pînă la călcîie chiloţeii nevinovaţi din bumbac alb. Gretchen se descălţă, zvîrlind pantofii din picioare şi, ducîndu-se la pat, îl dezveli, dintr-o singură mişcare: cearşaful nu fusese schimbat. Oare şi Mary Jane se culcase acolo? N-avea nici o importanţă!
