— Ce să fie? Nimic. Sînt un tînăr american obişnuit, optimist şi cu sînge roşu.
— E belea mare dacă bătrînul s-a scobit în buzunare, fără să clipească, de cincizeci de mardei. Înseamnă că treaba-i tare împuţită, presupuse logic Rudolph.
— A descoperit că spionez pentru popi, vorbi cu lehamite Thomas.
— O, Doamne, faci pe isteţul.
Restul drumului, pînă la staţie, îl parcurseseră în tăcere. Coboriră din autobuz la Grafton, nu departe de gară. Thomas se îndreptă spre parcul din faţă şi se opri sub un copac, aşteptînd ca Rudolph să îndeplinească porunca tatălui lor, procurîndu-i biletul de drum. Trenul pentru Albany pleca peste un sfert de oră. Rudolph se duse la un ghişeu şi cumpără – de la un slujbaş în vîrstă, cu faţa stafldită şi cu un cozoroc verde aninat de frunte pentru a-şi proteja ochii de soare – biletul de tren, nu însă şi pentru legătura spre Cleveland, aşa cum îi recomandase tatăl, care vroia ca nimeni să nu afle destinaţia finală a călătoriei întreprinse de fiul său. De la Albany, Thomas trebuia să-şi cumpere singur bilet pentru a-şi continua drumul.
Cînd primi restul, un impuls confuz îl îndemnă pe Rudolph să-şi ia şi el un bilet, dar în direcţie opusă, spre New York. Bineînţeles, abandonă repede intenţia. Ieşi din gară, trecu pe lîngă
taximetriştii ce moţăiau în maşinile lor vechi, fabricaţie 1939, aşteptînd sosirea trenului următor.
Thomas şedea pe bancă sub acelaşi copac, cu picioarele răşchirate, şi călcîiele înfipte în pămînt. Chipul său calm, trăsăturile destinse, nu lăsau să se ghicească neplăcerile pe care le întîmpinase cu puţin timp în urmă.
Rudolph privi împrejur şi convingîndu-se că nu-l vede nimeni, întinse biletul de tren fratelui său care se uita la el cu nedisimulată plictiseală.
— Uite, pune-l bine. Ţine şi restul de bani, patruzeci şi doi de dolari şi şaizeci de cenţi, ca să-ţi cumperi bilet de la Albany. O să-ţi ajungă şi o să-ţi mai şi rămînă destui bani de buzunar, îmi închipui.
Thomas vîri banii în buzunar fără să-i numere măcar.
— Cred că bătrînul a scuipat sînge cînd a scos mardeii din ascunzătoare. N-ai băgat de seamă unde-i ţine? întrebă el cu vădit interes.
— Nu.
88
— Foarte rău. Aş fi venit într-o noapte întunecoasă şi l-aş fi uşurat de toţi banii. Dar cred că
tu nu mi-ai arăta locul nici dacă l-ai cunoaşte. Nu, frăţiorul meu Rudolph nu face aşa ceva.
Apăru o maşinuţă decapotabilă, de două locuri, cu o fată la volan şi un locotenent de aviaţie lîngă ea, care trase în faţa gării. Tinerii coborîră şi, intrînd în umbra streşinii acoperite de ţiglă, se sărutară. Rochia vaporoasă, azurie, stîrnită de adierea vîntului de vară, se mula pe picioarele frumoase ale fetei. Locotenentul, un bărbat înalt, foarte bronzat de parcă ar fi revenit direct din deşerturile toride, purta o tunică în stilul generalului Eisenhower, pe pieptul căruia se aflau înşirate mai multe medalii, precum şi aripile, semnul distinctiv al aviatorului combatant. În mînă avea o valijoară burduşită, menită călătoriei cu avionul.
Rudolph îi privea şi i se părea că aude aievea vacarmul provocat de o mie de avioane ce evoluau în spaţiile străine. Simţi din nou junghiul invidiei împungîndu-i inima, pentru că –
născîndu-se prea tîrziu – ratase războiul.
— Sărută-mă, iubito! îl zeflemisi Thomas. Eu am bombardat Tokio.
— Ce dracu vrei să dovedeşti? îl repezi Rudolph.
— Te-ai culcat vreodată cu o fată? îl atacă pe neaşteptate Thomas. Rudolph se tulbură. Îşi aminti că aceeaşi întrebare i-o pusese şi tatăl său, în ziua cînd o pălmuise pe Miss Lenaut.
— Ce-ţi veni?
Thomas ridică din umeri, uitîndu-se după perechea care tocmai dispărea în clădirea gării.
— Nimic. Mă gîndeam că n-o să ne vedem mult timp şi poate ar fi bine să ne deschidem inimile.
— Ei bine, dacă ţii cu tot dinadinsul, află că nu m-am culcat cu nici o fată încă, răspunse băţos Rudolph.
— Eram sigur, mormăi Thomas. E un local în oraş, îi spune „La Alice”, unde capeţi o bucăţică bună numai pentru cinci verzişori. Spune-le că te-am trimis eu, fratele tău.
— Pot să-mi port singur de grijă. Deşi Rudolph era cu un an mai mare, în faţa lui Thomas se simţea ca un puştan.
— Iubita noastră soră îşi primeşte cu regularitate porţia. Ştiai de treaba asta? îl întrebă Tom fără nici o introducere.
— O priveşte! Rudolph era şocat, deşi nu îşi exterioriza sentimentele. Gretchen cea pură şi graţioasă, care se exprima atît de politicos. Nu şi-o putea imagina tăvălindu-se în pat, în căldurile împerecherii.
— Vrei să ştii cu cine? continuă să-l chinuie Thomas.
— Nu!
— Cu Theodor Boylan, îi dezvălui totuşi Thomas. Cum îţi place?
— De unde ştii? Rudolph era sigur că fratele său minte.
— I-am pîndit şi i-am surprins uitîndu-mă pe fereastră, acasă la Boylan, cînd acesta tocmai coborîse de la etaj şi intrase în sufragerie în curul gol, cu chestia atîrnîndu-i pînă la genunchi. Un adevărat armăsar, nu altceva! A pregătit două pahare cu whisky şi a strigat pe scări, în sus:
„Gretchen, vrei să-ţi aduc băutura acolo sau cobori tu?” Thomas se hlizea maimuţărindu-l pe Boylan.
89
— A coborit? Rudolph întrebă împotriva voinţei sale, căci nu dorea să afle sfîrşitul întîmplării.
— Nu. Cred că se simţea bine acolo unde era.
— Deci n-ai văzut-o cu ochii tăi. Putea fi oricine. Rudolph recurgea la logică pentru a-şi ocroti sora.
