— Foarte bine. V-am ascultat destul pe amîndoi! Deschise uşa. Acum afară! îi expedie el fără ceremonie.
— Cred că e cazul să plecăm, interveni preotul şi adăugă: Sînt încredinţat că domnul Jordache va face ceea ce se cuvine.
Dar Tinker ţinea să aibă ultimul cuvînt.
— Scăpaţi prea uşor, voi toţi, din beleaua asta, mai zise şi, îndreptîndu-se spre uşă, ieşi din prăvălie.
— Dumnezeu să-ţi ierte păcatele, fătul meu, adăugă popa, urmîndu-şi fratele.
Jordache încuie uşa şi se întoarse spre Thomas.
— Ţi-ai făcut-o singur, ai intrat într-un rahat mai mare decît tine! Se apropie, şchiopătînd, de Tom şi – pe neaşteptate – pumnul său se abătu ca un ciocan pe creştetul băiatului. Thomas se clătină şi, instinctiv, lansă cu dreapta cea mai puternică lovitură de care era în stare. Jordache nu căzu, dar se clătină, cu braţele întinse înainte. Se holba uluit la fiul său, iar ochii albaştri ai acestuia scăpărau de ură. Apoi îl văzu că surîde şi îşi deschide garda.
— Haide, termină-ţi treaba, îi zise dispreţuitor. Băieţaşul tău nu îşi va mai îngădui să ridice mîna asupra tăticului său cel brav.
86
Jordache lovi, iar obrazul stîng al băiatului se umflă şi se învineţi instantaneu, dar Thomas rămase neclintit şi continuă să zîmbească. Tatăl îşi lăsă braţele în jos; lovitura dată fusese simbolică.
Ce mai fii, Doamne!
— O.K., zise el, am terminat. Pleci cu autobuzul, însoţit de fratele tău, la Grafton. De acolo ai să iei primul tren pentru Albany, unde ai să-l schimbi cu altul pentru Ohio. Fratele meu o să se-ngrijească de tine, îi telefonez chiar azi, o să te aştepte. Nu-ţi bate capul cu bagajul, nu vreau să te vadă cineva că părăseşti oraşul cu valiza în mînă.
Descuie uşa brutăriei şi Thomas clipi la lumina încă puternică a soarelui de după-amiază.
— Aşteaptă aici, îi porunci băiatului. Îl trimit jos pe fratele tău. N-am chef de scene lacrimogene de despărţire, cu maică-ta.
Închise uşa brutăriei şi porni spre casă, trăgîndu-şi piciorul. Numai după ce tatăl său plecă, Thomas îşi pipăi umflătura moale, dureroasă de la falcă.
VIII
Jordache şi Rudolph apărură după zece minute. Thomas stătea rezemat de vitrina prăvăliei şi privea liniştit în stradă. Rudolph ducea în mînă haina singurului costum pe care îl avea Thomas, o haină verzuie, cu dungi, ce fusese cumpărată cu doi ani în urmă şi-i rămăsese mică. După ce o îmbrăca, nu îşi putea mişca umerii, iar mîinile îi ieşeau mult afară din mînecile scurte.
Rudolph rămase cu gura căscată de uimire cînd văzu vînătaia de pe obrazul umflat al fratelui său. Tatăl părea un om bolnav. Sub pielea-i negricioasă se distingea o urmă palidă-verzuie, iar ochii îi erau tulburi. „A primit doar un ghiont şi uite-l cum arată” îşi zise Tom.
— Rudolph ştie ce are de făcut, continuă explicaţiile Jordache. I-am dat ceva bani. O să-ţi cumpere bilet pînă la Cleveland. Îi întinse o bucăţică de hîrtie: Uite, aici ai adresa unchiului tău.
„Ia te uită, ne-am ajuns, gîndi Tom. Am şi eu un unchi care să-mi sară în ajutor. Parcă am fi familia Tinker!”
— Acum mişcă-te! Şi să-ţi ţii clanţa! îl ameninţă Jordache.
Băieţii porniră în josul străzii. Jordache îşi simţea tîmpla zbătîndu-se acolo unde încasase lovitura, iar ochii nu puteau deosebi nimic cu claritate. Îşi vedea feciorii ca prin ceaţă, păşind pe uliţa goală, însorită, de periferie, unul înăltuţ şi zvelt, îmbrăcat elegant cu pantaloni gri de flanel şi sacou albastru, celălalt aproape la fel de înalt, dar mai spătos, care părea un copil în haina prea mică
pentru el. Jordache se întoarse şi porni în direcţie opusă, spre fluviu. Voia să fie singur în după-amiaza asta. Fratele, căruia îi va telefona mai tîrziu, şi grăsana de nevastă-sa erau nişte fiinţe suficient de reduse ca să nu-l refuze pe fiul omului care îi azvîrlise afară din locuinţa sa şi care nici măcar nu catadicsea să mulţumească pentru felicitările pe care le primea în fiecare an de Crăciun –
singura dovadă că cei doi bărbaţi, care se născuseră cîndva, de mult, sub acelaşi acoperiş din oraşul Koln şi care acum locuiau în două locuri diferite din America, erau de fapt fraţi buni. Parcă îl auzea pe fratele său spunîndu-i femeii, cu acel accent nemţesc inconfundabil de care nu se putea dezbăra:
„Ce vrei? N-avem încotro! Sîngele apă nu se face!”
— Ce dracu s-a-ntîmplat? întrebă Rudolph îndată ce ieşiră din raza vizuală a tatălui.
— Nimic, răspunse scurt Thomas.
87
— Te-a altoit, ţi s-a umflat falca, observă Rudolph.
— Ce lovitură grozavă! zise Thomas dispreţuitor. Ar trebui să candideze la titlul de boxeur!
— Cînd a intrat în sufragerie arăta ca bolnav, remarcă Rudolph.
— I-am atins şi eu una! Tom rînji satisfăcut cînd îşi aminti.
— L-ai lovit, tu?!
— De ce nu? Care-i rostul unui tată?
— Cristoase! Şi nu te-a ucis!
— După cum vezi.
— Nu mă mir că vrea să scape de tine, clătină capul Rudolph.
Nu îşi putea stăpîni mînia faţă de fratele său: din cauza lui ratase întîlnirea cu Julie. Inima îi dădea ghes să se abată pe la ea, locuinţa fetei se afla cîteva blocuri mai încolo de staţia de autobuz.
Dar tatăl său îi poruncise ferm să-l expedieze imediat pe Thomas, fără ca cineva să bage de seamă.
— Ce dracu-i cu tine? reluă discuţia Rudolph.
