„ Macbeth”.

65

Capitolul 5

I

Clădirea conacului era cufundată în întuneric. Tot oraşul se adunase în centru ca să participe la sărbătoare.Thomas şi Claude vedeau rachetele şi artificiile spintecînd bezna cerului cu săbiile lor de foc şi auzeau bubuitul micului tun de la liceu, foiosit la meciurile de fotbal cînd echipa locală

realiza un eseu4. Noaptea era senină, caldă şi de pe creasta dealului, de la punctul cel mai înalt, se zărea Port Philip strălucind, cu toate luminile oraşului aprinse.

În dimineaţa aceea nemţii capitulaseră.

Thomas şi Claude hoinăriseră prin oraş, amestecaţi în şuvoiul mulţimii, se uitaseră la fetele care, cuprinse de elan, îi sărutau în mijlocul străzii pe soldaţi şi marinari, precum şi la cetăţenii care ieşeau din case cu sticle de whisky. Scîrba resimţită de Thomas creştea pe măsură ce ziua se scurgea.

Oameni care nu făcuseră nici măcar o singură zi de armată în cei patru ani de război, evitînd prin toate mijloacele înrolarea, funcţionari în uniformă, care nu se îndepărtaseră niciodată mai mult de o sută sau o sută cincizeci de kilometri de oraşul de baştină, negustori care se îmbogăţiseră prin speculă, cu toţii se pupau acum, răcneau şi se îmbătau, de ai fi crezut că ei sînt aceia care l-au ucis, cu mîna lor, pe Hitler.

— Ticăloşii, le-aş arăta eu lor! mîrîi Tom către Claude, privind mulţimea care sărbătorea victoria.

— Daa, aprobă Claude şi adăugă: Ce-ar fi dacă am organiza şi noi mica noastră petrecere cu focuri de artificii. După aceea tăcu şi căzu pe gînduri, privind cum oameni în toată firea ţopăiau ca ieşiţi din minţi. Îşi scoase ochelarii şi începu să-şi ciupească o ureche, aşa cum obişnuia cînd rumega în mintea sa vreo năzbîtie. Thomas recepţionă semnalul, dar nu reacţionă, nevoind să se angajeze în vreo acţiune pripită. Nu era momentul să se agaţe de soldaţi, ba nici cu civilii nu era de dorit să se încaiere acum, căci ar fi însemnat o mare greşală.

Pînă la urmă Claude îi dezvălui planul său pentru marcarea Zilei Victoriei, plan pe care Thomas îl acceptă, socotindu-l demn de prilejul acesta. De aceea se aflau acum pe dealul lui Boylan, Thomas cu o canistră de benzină în mînă, Claude cărînd o pungă de cuie, un ciocan şi un maldăr de zdrenţe. Înaintau prin tufăriş, croindu-şi drum cu prudenţă spre o seră în ruină, situată pe un dîmb golaş, la vreo patru-cinci sute de metri de clădirea principală. Dinadins evitaseră drumul obişnuit şi aleseseră o cărăruie ce ocolea Port Philip şi ducea în spatele casei. Pătrunseră pe domeniu, forţînd portiţa grădinii şi pitiră motocicleta lîngă cariera de piatră din afara zidului proprietăţii.

Ajunseră la seră; cele mai multe geamuri erau sparte; cele rămase întregi erau atît de murdare încît nu se vedea nimic prin ele şi un miros greu de mucegai şi putregai se degaja din interior. Observaseră, cu alte prilejuri cînd încălcaseră proprietatea lui Boylan pentru a vîna, că

lîngă construcţia în paragină a serei se află o stivă de scînduri groase, lungi şi uscate, precum şi o sapă ruginită. Cînd Thomas se apucă să sape, Claude alese două scînduri potrivite pe care începu să

4 E vorba de fotbal american care se aseamănă cu rugbiul european.

66

le ţintuiască în formă de cruce. Se înţeleseseră încă din cursul zilei asupra planului pe care acum îl puneau în aplicare fără a fi nevoiţi să vorbească unul cu celălalt.

Cînd termină crucea, Claude o stropi cu benzină. Apoi o săltară, proptind-o în gropşoara săpată de Thomas, care turnă ţărînă la loc, la rădăcina crucii, bătătorind-o cu picioarele şi cu dosul sapei, ca să rămînă fixă, în poziţie verticală. Claude îmbibă zdrenţele aduse cu benzină şi totul era pus la punct. Bubuitul tunului din curtea liceului plutea peste vîrful dealului, iar rachetele trasară

dîre strălucitoare pe bolta întunecoasă.

Thomas era calm şi hotărît. Din punctul său de vedere, acţiunea lor nu prezenta importanţă

deosebită: îşi exprima încă o dată, în felul său, dispreţul faţă de toţi prefăcuţii şi ipocriţii aceştia maturi din oraş, la care se adăuga plăcerea deosebită că totul se desfăşura pe proprietatea lui puţă-goală ăla de Boylan. Ca să aibă cu ce să-şi bată capul el şi toţi nătărăii din Port Philip între două

pupături, ascultînd „ Drapelul presărat cu stele”5.

Claude însă era surescitat la culme. Gîfîia sacadat, de parcă plămînii lui nu primeau suficient aer, salivă cu băşicuţe i se ivea la colţul buzelor şi i se prelingea în jos şi îşi ştergea, nervos, cu batista, ochelarii care i se abureau întruna. Cu un unchi preot şi un tată care îl obliga să meargă la biserică în fiecare duminică şi care îl îmbîcsea zilnic cu predici despre păcatele de moarte, despre necesitatea de a se feri de femeile de moravuri uşoare şi de a rămîne cu inima neîntinată în faţa lui Iisus, acţiunea pe care o puseseră la cale avea o însemnătate uriaşă.

— O.K., zise calm Thomas, dîndu-se un pas înapoi.

Claude frecă un chibrit, cu mîinile tremurînde, şi aplecîndu-se atinse zdrenţele îmbibate de benzină, îngrămădite la baza crucii. Brusc scoase un urlet şi o rupse la fugă, cu braţul în flăcări.

Alerga orbeşte pe creasta dealului, ţipînd ca din gură de şarpe. Thomas se luă după el, răcnind să se oprească, dar Claude continua să gonească ca un nebun. În cele din urmă Thomas îl prinse, îl doborî şi, pentru a înăbuşi flăcările se trînti pe braţul lui Claude cu pieptul protejat de pulover.

În cîteva clipe flăcările se stinseră. Claude zăcea pe spate cu braţul ridicat şi scâncea, fără a fi în stare să articuleze un cuvînt. Thomas rămase în picioare, privindu-l. La lumina focului care mistuia crucea, broboanele de transpiraţie care acoperiseră chipul lui Claude se distingeau cu claritate. Trebuiau să plece imediat de acolo, căci lumea alarmată se putea ivi din clipă în clipă.

— Scoală-te! îi porunci Thomas.

Dar Claude nu reacţionă. Se rostogolea cînd pe o parte, cînd pe alta, cu braţul mereu în sus şi cu ochii pironiţi spre cer.

— Scoală-te, dobitoc tîmpit! îl scutură de umeri Thomas.

Claude îl privea aiurit, mut, cu faţa schimonosită de groază. Thomas se aplecă, îl săltă şi îl aruncă pe umăr, luînd-o la goană în jos, pe panta dealului, direct peste tufişuri, spre portiţa de acces a grădinarului, silindu-se să nu dea atenţie gemetelor de durere pe care le scotea Claude:

— Oh, Iisuse Hristoase, oh, Maică Precistă!

În timp ce alerga, împleticindu-se sub povara trupului prietenului său, Thomas percepu un miros pe care îl recunoştea: era mirosul de carne arsă. În oraş, tunul continua să bubuie.

5 Imn dedicat drapelului SUA.

67

II

Axel Jordache vîslea rar, îndreptîndu-se spre firul apei, şi simţea curentul trăgîndu-l cu forţă.

Nu ieşise în noaptea aceea din dorinţa de a face mişcare, ci ca să fugă de rasa omenească. Se hotărîse să-şi ia o noapte liberă, prima din 1924 încoace, de cînd începuse să muncească. Clienţii lui n-aveau decît să mănînce mîine dimineaţă pîine de la fabrică. La urma urmei armata germană

pierdea doar la 27 de ani o dată un război.

Pe fluviu era răcoare, dar el se simţea bine în puloverul gros, cu gît, pe care îl avea încă de pe vremea cînd slujea ca marinar pe lacuri. Luase cu el şi o sticlă ca să combată răceala nopţii şi ca să bea în sănătatea dobitocilor care izbutiseră încă o dată să ducă de rîpă Germania. Jordache nu nutrea sentimente patriotice faţă de nici o ţară, dar ura şi-o rezerva în exclusivitate pentru cea unde se născuse, ţara care îl făcuse să rămînă schilod pe viaţă, care îl silise să-şi întrerupă educaţia exilîndu-l şi care îi covîrşise inima de un profund dispreţ pentru politică şi politicieni, pentru generali, papi, miniştri, preşedinţi, regi şi dictatori, pentru cuceriri şi înfrîngeri, pentru candidaţi şi partide. Era mulţumit că Germania a pierdut războiul, dar nemulţumit că l-a cîştigat America.

Nădăjduia să fie în viaţă cînd peste 27 de ani Germania va fi înfrîntă într-un alt război.

Se gîndi la tatăl său, un omuleţ tiranic, dar cu frica lui Dumnezeu, funcţionar în birourile unei fabrici, care mărşăluise cîntînd, cu un smoc de floricele înfipt în ţeava puştii; o oaie din turma militanţilor fericiţi, care fusese ucis la Tannenberg, mîndru că în urma lui rămîn doi feciori care îi vor lua locul, luptînd pentru Vaterland6, precum şi o văduvă, care măcar avusese înţelepciunea să se mărite cu un jurist ce trecuse prin război ocupîndu-se de administrarea unor clădiri cu multe apartamente de locuit, proprietatea altora, din spatele faimoasei Alexander Platz, din Berlin.

„ Deutschland, Deutschland Uber alles”7 începu să fredoneze în batjocură, lăsînd lopeţile din mîini. Şi, în timp ce curentul Hudsonului îl împingea spre sud, săltă la buze sticla de bourbon8 şi trase o duşcă bună, amintindu-şi ura neostoită împotriva Germaniei, resimţită în inima-i de tînăr proaspăt demobilizat – un invalid printre alţi invalizi – şi care îl determinase să traverseze oceanul.

America era şi ea un soi de glumă, dar aici măcar trăia în noaptea aceasta, împreună cu fiii săi, iar casa în care locuia stătea încă în picioare.

Bubuitul tunului plutea peste ape, iar jerbele focurilor de artificii sclipeau şi clipeau în undele fluviului. „Nebunii, îşi spunea Jordache, ce şi-or fi închipuind ei că sărbătoresc? Probabil că

în viaţa lor n-au petrecut aşa de bine. Dar în cinci ani o să ajungă să vîndă mere la tarabă, pe la coiţ

de stradă, au să se sfîşie între ei, aşteptînd la coadă în faţa fabricilor ca să fie angajaţi. De-ar avea puţină minte în tărtăcutele lor goale s-ar duce cu toţii la biserică şi s-ar ruga ca japonezii să reziste încă zece ani.” Deodată zări izbucnind vîlvătăi pe dealul din afara oraşului, o pală imensă de foc care foarte repede se contură la buza orizontului sub forma unei cruci în flăcări. Jordache chicoti pe înfundate. Mai înăi afacerile, ca de obicei, la naiba cu victoria! Jos cu catolicii, negroteii şi ovreii, 6 Patrie (în limba germană, în original).

7 „Germania mai presus de orice”, imnul ţării.

8 Whisky special.

68