fumeze, dar accesele vioiente de tuse şi torentele de lacrimi revărsate din ochii înroşiţi şi iritaţi o convinseseră să renunţe la experienţa cu ţigările. E drept, mama fuma aproape fără întrerupere, şi ziua şi noaptea, însă ea îşi impusese să nu o imite, să nu preia nimic din obiceiurile şi comportarea ei.

— Foarte bine, aprobă Boylan aprinzîndu-şi ţigara cu bricheta de aur pe care o aşeză alături de portţigaretul cu monogramă, pe tejgheaua barului. Nu-mi plac fetele care fumează. Obiceiul acesta înlătură parfumul tinereţii, conchise el.

„Ce discuţie aiurită”, se scîrbi Gretchen fără a se simţi cîtuşi de puţin jignită, căci îşi dăduse seama că bărbatul se străduieşte să se facă plăcut, să-i intre în graţii. Brusc sesiză mirosul vag al parfumului pe care îl folosise înainte de a părăsi biroul şi se temu că bărbatul de lîngă ea l-ar putea socoti vulgar.

— Ştiţi, zise ea, m-a surprins faptul că îmi cunoaşteţi numele.

— De ce?

— Păi, cred că v-am văzut doar o dată sau poate de două ori în fabrică, dar nu aţi trecut niciodată prin birouri.

38

— Eu te-am văzut, o asigură el. Ba chiar m-am mirat ce caută o fată ca tine la „Fabrica de cărămizi şi ţigle Boylan”, un loc de muncă anost şi plicticos.

— Nu e chiar atît de rău acolo, se apără ea cu jumătate glas.

— Nu? Mă bucur să aud. Am avut impresia totdeauna că salariaţii mei îl consideră un loc insuportabil şi de aceea mi-am impus să nu îl vizitez decît o dată pe lună şi nu mai mult de cincisprezece minute. Eu găsesc fabrica deprimantă.

Chelnerul-şef apăru anunţindu-i că masa e servită.

— Lasă băutura acolo, scumpo! îi zise Boylan. Bernard ne va aduce paharele la masă.

Pătrunseră în salonul-restaurant conduşi de chelnerul-şef. Opt sau zece mese erau ocupate: un colonel împreună cu un grup de tineri ofiţeri şi vreo cîteva perechi. Vaze cu flori şi puzderie de pahare sclipitoare, de diferite mărimi, se aflau înşirate pe fiecare din mesele cu tăblia bine lustruită, construite în stil colonial. „Nu e măcar unul în încăperea asta care să aibă un venit sub zece mii de dolari pe an” işi zise Gretchen.

Conversaţia din salon scăzu în intensitate în timp ce se îndreptau spre masa lor, rezervată, aşezată lîngă o fereastră, prin care se zărea, în depărtare, priveliştea fluviului. Gretchen simţea ochii tinerilor ofiţeri aţintiţi asupra ei şi le ghicea gîndurile. Regreta că domnul Boylan nu era şi el tînăr.

Chelnerul-şef trase unul din scaune, Gretchen se aşeză cu sfială şi întinse pe genunchi şervetul mare de culoare crem. Bernard reapăru cu o tăviţă pe care se aflau paharele cu băuturile neterminate şi, după ce le puse pe masă,în faţa lor, se retrase urîndu-le poftă bună.

Peste puţin, chelnerul-şef reveni cu o sticlă de vin roşu franţuzesc şi, ceremonios, turnă

cîteva picături în paharul lui Boylan, pe cînd un alt chelner le servea felul întîi. ''Hanul fermierilor”

nu ducea lipsă de personal. Boylan ridică paharul şi îl privi în zare îngustîndu-şi ochii, apoi îi mirosi şi, în sfîrşit, gustă vinul pe care, după ce îl ţinu în gură cîteva clipe, îl înghiţi, dînd din cap aprobator.

— Foarte bun, Lawrence.

— Mulţumesc, domnule, se înclină din nou ca respect chelnerul-şef. „Cu atîtea mulţumiri prevăd că nota de plată o să crească înfiorător”, comentă în gînd Gretchen.

Lawrence le turnă vin în pahare. Boylan îi ridică pe al său, închinînd pentru invitata sa, şi amîndoi băură. Vinul avea un gust ciudat, de praf şi era călduţ. Gretchen se consolă cu gîndul că în cele din urmă se va obişnui să-i placă.

— Sper că vei aprecia „inima de palmier”, o îmbie Boylan. Eu am prins gust pentru această

delicatesă pe cînd eram în Jamaica, înainte de război, desigur.

— E delicioasă, se entuziasmă Gretchen după ce gustase.

Era ceva cu totul insipid, dar o incinta că un întreg palmier fusese doborît pentru a pregăti o singură porţie, minusculă şi delicată, numai pentru ea.

— După război, continuă Boylân ciugulind din farfurie, mă voi stabili acolo, în Jamaica.

Vreau să stau întins, cît e anul de lung, pe nisipul fierbinte şi să mă prăjesc la soare. Cînd se vor înapoia băieţii în pas de marş, ţara asta va deveni imposibilă, se va transforma într-o lume de eroi unde nu va fi loc şi pentru Theodore Boylan, încheie el sarcastic. Să vii să mă vezi!

— Cum să nu! Numaidecit! Voi veni dansînd rumba cu salariul pe care îl primesc la

„Fabrica de cărămizi şi ţigle Boylan”, răspunse ea ironică.

Boylan rîse şi continuă:

39

— Familia mea se făleşte nevoie mare că de la 1887 încoace a acordat un ajutor nepreţuit ţării.

— Familia? se miră Gretchen. Auzise că el era ultimul vlăstar al Boylanilor şi toată lumea ştia că trăieşte singur, în conacul impresionant de pe moşia sa, înconjurată de ziduri înalte de piatră, undeva în afara oraşului. Împreună cu o droaie de servitori, desigur.

— Imperială, preciză el. Neamul nostru s-a răspîndît plin de glorie de la o coastă la cealaltă

a ţării, de la regiunile acoperite cu păduri falnice de pini din Maine şi pînă în California cea parfumată de aroma portocalelor. În afară de „Uzina de ciment Boylan” şi „Fabrica de cărămizi şi ţigle Boylan” de la Port Philip, mai posedăm „Şantierele navale Boylan”, „Companiile petroliere Boylan”, „Uzinele de maşini grele Boylan”, răspîndite de-a lungul şi de-a latul imensului teritoriu al Americii, fiecare întreprindere condusă de un frate, unchi sau văr Boylan, care contribuie cu toţii la efortul de război al patriei noastre iubite. Desigur nu pe gratis, ci la preţ de cost plus rata obişnuită a profitului. Familia? Să se simtă numai plutind în aer izul abia perceptibil al unui dolar, şi ai să

găseşti neapărat un Boylan aşezat la rînd, printre primii, ca să pună mîna pe el.

Gretchen nu era obişnuită să audă pe cineva ponegrindu-şi neamurile, în această privinţă

codul ei moral era simplu. Probabil că pe faţă i se reflecta dezamăgirea din inimă, căci Boylan constată pe un ton batjocoritor:

— Eşti şocată.

— Nu chiar, negă ea fără convingere, gîndindu-se la propria-i familie. Desigur că numai membrii familiei pot aprecia corect dacă rudele lor merită sau nu să fie iubite sau respectate.

— O, nu-s chiar atît de rău, se disculpă Boylan. Familia mea poseda totuşi din belşug o anumită virtute pe care o apreciez şi o admir fără rezerve.

— Care anume? întrebă curioasă Gretchen.

— Bogăţia! Sînt foarte bogaţi! Putrezi de bogaţi! rîse el.

– Totuşi, zise ea, nădăjduind că el nu era chiar atît de rău cum se străduia să pară, că juca teatru la vremea prînzului pentru a impresiona o fată prostuţă, totuşi munceşti. Familia Boylan a făcut mult bine oraşului

— A făcut, fără îndoială, confirmă el. De aceea ea nutreşte, în mod firesc, un interes sentimental pentru Port Philip pe care nu îl abandonează, deşi e cea mai puţin însemnată dintre posesiunile ei imperiale şi care nu merită ca un Boylan neaoş, de parte bărbătească, să-şi irosească

timpul cu ea. În consecinţă, ultimul şi cel mai nevrednic din neam, umilul tău servitor, a fost delegat în mărunta provincie natală ca prin prezenţa lui măcar o dată sau de două ori pe lună în incinta întreprinderilor, să împrumute acestor rămăşiţe rezonanţa fascinantă a numelui şi autorităţii familiei.

Iar eu îndeplinesc, cu tot respectul cuvenit, îndatoririle rituale şi aştept cu nerăbdare clipa cînd armele vor tăcea ca să pot pleca în Jamaica.

„Nu numai familia şi-o urăşte, se urăşte şi pe sine”, constată Gretchen în gînd. Ochii lui spălăciţi, pătrunzători, sesizară uşoara modificare a expresiei de pe chipul fetei.

— Nu-ţi plac, constată el cu glas tare.

— Nu-i adevărat, protestă ea fără prea mare convingere. Doar că eşti altfel decît toate cunoştinţele mele.