— La revedere, Billy. Gretchen puse receptorul în furcă şi se înapoie în camera de zi.
Jean şedea pe canapea şi o legăna în braţe pe Enid, care ciripea satisfăcută. Rudolph prepara daiquiri-uri.
— Fiul meu regretă, are nişte aranjamente care îl reţin toată după-amiaza, îi vesti Gretchen.
Aşa că nu poate veni la masă!
— Păcat, zise Rudolph. Gura sa căpătă o trăsătură severă. Turnă cocteilul în două pahare, pentru el şi Gretchen. Jean, ocupată cu copilul, refuză să bea.
După masă, Gretchen împrumută maşina lui Rudolph şi se duse la Universitatea Whitby. O
mai vizitase, totuşi simţea că o impresionează din nou frumuseţea potolită, rurală a ambianţei, clădirile vechi cu aspect domestic, înălţate la întîmplare pe pogoanele de terenuri verzi, aleile şerpuitoare acoperite cu pietriş, stejarii şi ulmii falnici. Fiind sîmbătă după-amiază, nu se vedeau decît puţini studenţi în campus-ul care părea că dormitează în tihnă, cuprins de moleşeală, sub razele soarelui. E un loc care merită să nu fie uitat, gîndi ea, un loc ce îţi provocă nostalgii tardive.
Ţinînd seama că Universitatea era locul de pregătire a tineretului pentru a întîmpina viaţa, aceste 63 Cel care aruncă mingea la baseball
466
pajişti ce inspirau pace, aulele şi sălile de cursuri primitoare, lipsite de pretenţii, puteau fi considerate insuficiente, însă viaţa absolvenţilor de la Whitby în ultima treime a secolului al douăzecilea nu va mai fi, cu certitudine, atît de grea.
Trei partide de baseball, evident neorganizate, se desfăşurau pe trei terenuri diferite. Cel mai haotic meci, unde aproape o jumătate din jucătorii celor două echipe erau fete, era tocmai acela la care participa şi Billy. Fata de pe teren, care, chipurile, făcea parte dintr-o echipă şi trebuia să joace, şedea pe iarbă şi citea o carte, ridicîndu-şi ochii şi alergînd după minge doar cînd coechipierii o strigau şi-i atrăgeau atenţia. Jocul începuse de mai mult timp probabil, căci atunci cînd Gretchen ajunse în spatele primei linii, tocmai se iscase o discuţie între primul aruncător de minge şi cîţiva membri ai echipei adverse, care şedeau tolăniţi pe iarbă şi aşteptau să le vină rîndul. Neînţelegerea provenea din cauza numărătorii punctelor: unii susţineau că scorul ar fi nouăsprezece la şaisprezece, ceilalţi că ar fi optsprezece la cincisprezece. Era absolut evident că prezenţa sau absenţa lui Billy nu avea nici o însemnătate.
Billy purta blue-jeans decoloraţi, pătaţi, destrămaţi la manşete şi o bluză gri. El arunca mingile. Cînd de partea cealaltă se afla la prins o fată, mai mult se prefăcea că aruncă, trimiţînd mingile uşor, cu boltă; cînd însă veneau băieţii la rînd, le arunca din toate puterile, fără
menajamente. Nu o zări îndată pe mama sa şi Gretchen se delectă privind băiatul şi mişcările sale molatice, pline de graţie. Pletele lui, prea lungi, se revărsau şi îi acopereau faţa frumoasă – o versiune ameliorată, senzuală, puternică, a chipului lui Willie Abbott: fruntea lată, înaltă, ochii negri, adînci, nasul mai lung cu nări largi, fremătînde. Cînd zîmbea, o singură gropiţă asimetrică îi apărea pe obrazul drept, iar dinţii i se întrezăreau albi, puri, printre buze. Numai de şi-ar păstra frumuseţea, gîndi Gretchen, în timp ce Billy arunca mingea unei fete cu obraji bucălaţi, care sări, dar rată şi strigă cu disperare prefăcută: „Ah! Sînt o nepricepută!”
De-abia la al treilea serviciu Billy o observă pe Gretchen şi se duse la ea.
— Bună, mamă, o salută el şi un licăr amuzat îi sclipi în ochi cînd zări insigna cu
„Interziceţi, bomba atomică”. Ţi-am spus că ai să mă găseşti uşor.
— Sper că nu te deranjez, zise Gretchen şi îndată realiză că nu adoptase tonul potrivit.
Parcă i-ar fi spus: „Sînt mama ta, iubeşte-mă!”
— Nu, sigur că nu, răspunse el. Hei, copii, strigă către echipa sa, cineva să-mi ia locul, am primit o vizită. Ne vedem mai tîrziu înăuntru. Nu o prezentă nimănui pe Gretchen. Haide să ne plimbăm puţin, vrei? propuse el.
— Rudolph şi Jean sînt dezamăgiţi că n-ai putut veni la prînz, zise ea în timp ce se îndepărtau de terenul de joc. Din nou greşise tonul.
— Chiar sînt? Îmi pare rău, zise Billy de formă.
— Rudolph spune că te-a invitat mereu, dar nu te-ai dus niciodată la el.
— Ştii cum e, ridică din umeri Billy. Mereu apare ceva care mă împiedică.
— Aş fi mai liniştită dacă te-ai duce la ei din cînd în cînd, insistă Gretchen.
— O să mă duc. Cîndva. Şi o să discutăm despre prăpastia care desparte generaţiile. Sau despre faptul că toată lumea din campus fumează iarbă64. Ziarul lui trage tare pe tema asta.
64 Marijuana
467
— Fumezi şi tu iarbă?
— Mamă iubită, coboară în secolul al douăzecilea!
— Nu face pe superiorul cu mine! răspunse pe un ton aspru Gretchen.
— E o zi frumoasă, nu ne-am văzut de mult timp, haide să nu ne certăm. În clădirea de colo se află dormitorul unde am stat cînd eram boboc, zise Billy.
— Fata ta era şi ea la joc? Billy îi scrisese că îi plăcea una din colege.
— Nu. Părinţii ei au venit în weekend, iar ea trebuie să se poarte ca şi cînd eu nu exist.
Taică-său nu mă suferă şi nici eu nu îl înghit. Sînt imoral, exercit o influenţă negativă asupra fetei, aşa susţine tatăl ei. E tip din Neanderthal.
—
Billy, ai vre-un cuvînt frumos despre cineva vreodată?
— Sigur, despre Albert Camus. Dar el e mort. Apropo, asta îmi aminteşte: ce face poetul ăla, Evans Kinsella?
— El e în viaţă, răspunse Gretchen.
— O, ce veste minunată! Ba chiar senzaţională!
Dacă n-ar fi murit Colin, Billy nu ar fi fost aşa, gîndi Gretchen, ar fi fost cu totul altfel. Un om preocupat, neatent la volanul maşinii, pierde controlul şi se loveşte violent de un copac, iar efectele accidentului continuă, persistă, se extind şi dăinuie de-a lungul multor generaţii.
