66 Aproximativ 14 grame
67 Haşiş
472
Dumnezeule, ce om cinstit! gîndi iar Rudolph. Cîndva o să guste şi el marijuana ca să se dumirească de ce se face atîta caz în legătură cu acest drog. Poate că e tocmai ceea ce îi trebuie lui Jean.
— Avocatul puştiului e şi avocatul lui Leon Harrison, zise Ottman. Harrison a fost deja la mine şi m-a întrebat ce intenţionez să fac. Mi-a spus ceva despre o întrunire extraordinară, mîine, a Consiliului de Administraţie.
— Foarte bine, domnule şef, zise Rudolph. Ia legătura cu Dorlacker şi înştiinţează-l că am dat ordin de percheziţie pentru ora opt diseară. Obţine mandat de la judecătorul Staterlee şi spune-le oamenilor dumitale să-şi lase acasă bastoanele. Nu vreau să fie răniţi. Vestea o să se răspîndească şi poate că puştii o să aibă bunul-simţ să se debaraseze de drog, înainte ca să ajungeţi voi la dormitoarele lor.
— Nu-i cunoaşteţi pe puţoii din zilele noastre, domnule primar, răspunse cu tristeţe Ottman.
N-au bunul-simţ nici măcar să se şteargă la fund.
Rudolph îi dădu numărul de telefon de la hotel şi îi spuse să-l cheme după raidul din seara aceea. Închise telefonul şi termină de băut paharul cu coca-cola. Prînzul în avion fusese o nenorocire iar acum avea arsuri la stomac. Imprudent, băuse cele două pahare de manhattan oferite de stewardesă; deobicei, cînd se afla la sol, el nu bea niciodată manhattan şi nu putea spune de ce.
Se auzi telefonul şi Rudolph aşteptă ca Johnny să răspundă. Îşi dădu seama însă că nu suna şi în camera alăturată şi ridică receptorul.
— Rudy? Era glasul lui Gretchen.
— Da. După ce ea îi atrăsese atenţia că Jean era alcoolică, între frate şi soră se instalase o oarecare răceală. Rudolph îşi dăduse seama că Gretchen avea dreptate, dar asta nu făcuse decît să
accentueze tensiunea dintre ei.
— Am vorbit cu Jean şi ea mi-a spus unde te afli. Sper că nu te tulbur. De fapt însă cea tulburată era ea însăşi, îşi dădea seama Rudolph.
— Nu, nu, deloc, minţi el. Îmi pierd timpul prin binecunoscutul loc de vilegiatură – Dallas Les Bains. De fapt tu unde eşti acum?
— La Los Angeles. Nu te-aş fi chemat, dar mi-am ieşit din minţi, Rudy.
— Ce s-a întîmplat? Rudolph devenise curios, însă în acelaşi timp se gîndea că te puteai bizui oricînd pe familie ca să-ţi ieşi din minţi exact la momentul potrivit!
— E vorba de Billy. Ştiai că a abandonat şcoala în urmă cu o lună?
— Nu. Ştii bine că nu prea îmi împărtăşeşte gîndurile lui intime.
— Se află la New York şi trăieşte cu o fată.
— Gretchen, iubito, în prezent sînt – probabil – o jumătate de milion de tineri de vîrsta lui Billy carea trăiesc la New York cu cîte o fată. Zi mersi că nu trăieşte cu un băiat!
— Nu asta-i problema. Acum, că nu mai e student, a fost încorporat! se plînse Gretchen.
— Ei bine, poate că îi va fi de folos. Vreo doi ani de armată nu o să-i strice, o încurajă
Rudolph.
— Ţie îţi convine să vorbeşti aşa, tu ai fetiţă, dar eu am băiat mare şi nu cred că un glonţ în cap va face om din el, îi replică Gretchen.
473
— Haide, Gretchen, nu dramatiza mai mult decît trebuie o situaţie normală. Aşa crezi tu, că
îţi încorporează băiatul şi după două luni ţi-l trimite acasă întins pe năsălie? O mulţime de băieţi îşi satisfac serviciul militar şi revin acasă fără nici o zgîrietură.
— Tocmai de aceea te-am chemat, fă ceva ca să fiu sigură că se va înapoia acasă teafăr, îl rugă Gretchen.
— Ce pot face?
— Tu cunoşti o sumedenie de tipi la Washington.
— Nimeni nu îl poate absolvi de serviciul militar pe un puşti care a încurcat-o cu studiile şi este întreg la cap şi la trup. Nici chiar Washington-ul, răspunse Rudolph.
— Nu sînt atît de sigură în privinţa asta, din cîte am auzit şi am citit. Dar eu nu îţi cer să-l scuteşti de armată pe Billy.
— Atunci ce vrei?
— Foloseşte-ţi relaţiile şi asigură-mă că nu o să fie trimis în Vietnam. Rudolph oftă.
Adevărul era că el cunoştea cîteva persoane la Washington capabile să-l ajute şi care l-ar fi servit –
după toate probabilităţile – dacă le-ar fi solicitat. Însă tocmai aceste sforării politice mărunte le dispreţuia şi îl indispuneau, căci contraveneau principiilor sale de corectitudine morală şi umbreau întreaga lui raţiune de a se angaja în viaţa publică. În lumea afacerilor era ceva normal ca un om să-ţi ceară să-i plasezi fiul sau nepotul într-un post privilegiat. Ţinînd seama de obligaţiile pe care le aveai faţă de solicitant sau de sprijinul pe care tu însuţi sperai să-l capeţi cîndva din partea lui sau chiar de simplul fapt că îl simpatizai, veneai în întîmpinarea rugăminţii lui, ajutîndu-l fără reţinere –
dacă puteai – pe fiu sau pe nepot. Dar să foloseşti puterea dobîndită prin votul alegătorilor – faţă de care te-ai angajat să-i reprezinţi corect şi în respectul legilor – ca să-l fereşti pe fiul surorii tale de primejdia războiului, în timp ce aprobai – tacit sau explicit – trimiterea a mii de băieţi la pieire poate, asta era altceva.
— Gretchen, zise el peste bîzîitul care se auzea pe firul ce lega Dallas de Los Angeles, aş fi preferat să te gîndeşti la alte mijloace.
— Singura persoană pe care o cunosc şi care putea face ceva, zise Gretchen cu voce ascuţită, este fratele lui Colin Burke, generalul; dar în clipa asta şi el e în Vietnam. Sînt convinsă că el ar fi făcut tot posibilul ca Billy să nu audă nici măcar şuieratul unui glonţ pe lîngă ureche.
