462
— Acelaşi răspuns: cine ştie? Îmi place să mă culc cu el, îmi place să lucrez pentru el, îmi place cînd sînt lîngă el. Cu el simt că mă împlinesc. Am nevoia sufletească să mă ataşez de un bărbat, să-i fiu folositoare şi s-a nimerit ca Evans să fie norocosul ăsta. Dacă mi-ar propune, n-aş sta pe gînduri. Dar n-o să-mi propună.
— Zile fericite, murmură Rudolph. Goleşte-ţi paharul şi să mergem.Jean ne așteaptă.
Grechen se uită la ceas:
— Acum este exact şase şi... optsprezece minute, după cum arată ceasul domnului Cartier.
Ploua încă. Un taxi opri şi din el descinse o pereche. Portarul o însoţi pe Gretchen pînă la maşină, protejînd-o cu o umbrelă deschisă. În zona unde se afla „Douăzeci şi unu” nu bănuiai că
oraşul ar avea nevoie de încă zece mii de taxiuri.
Cînd ajunseră acasă şi Rudolph deschise uşa ca să intre Gretchen, auziră din apartament lovituri puternice şi zdrăngănit de fierărie. Rudolph alergă în camera de zi, urmat de Gretchen. Jean şedea pe podea în mijlocul încăperii, cu picioarele depărtate, ca un copilaş care se joacă cu cuburile.
Avea în mînă un ciocan cu care distrugea metodic o grămadă de aparate, lentile şi accesorii fotografice, adunate între picioarele ei. Purta pantaloni şi un pulover murdar, iar părul nespălat îi atîrna în laţe, ascunzîndu-i faţa.
— Jean! exclamă Rudolph. Ce dracu faci?
Jean îşi ridică ochii şi, cu o privire şireată, se uită la ei printre şuviţele de păr.
— Onorabilul primar doreşte să ştie ce face tînăra şi frumoasa lui soţie bogată. O să-i spun onorabilului primar ce face tînăra şi frumoasa lui soţie bogată. Adună resturi de fiare inutile.
Limba i se împleticea în gură, era – evident – beată. Trînti ciocanul şi făcu ţăndări o lentilă
cu unghi larg. Rudolph îi smulse ciocanul din mină, iar Jean nu se împotrivi.
— Onorabilul primar i-a luat ciocanul din mînă tinerei şi frumoasei sale soţii bogate. Nu-i nimica, micuţă grămadă de fierărie, există şi alte ciocane, iar tu ai să creşti mereu, iar într-o zi ai să
ajungi cel mai mare, cel mai frumos morman de fierărie din lume, iar onorabilul primar o să
transforme locul în parc public pentru cetăţenii din Whitby.
Cu ciocanul în mînă, Rudolph aruncă o privire rapidă spre Gretchen, în ochii căreia observă
o sclipire de jenă şi frică.
— Cristoase! exclamă iar Rudolph. Jean, ai distrus aparatură de vreo cinci mii de dolari.
— Onorata soţie a primarului nu mai are nevoie de aparate fotografice, spuse Jean. Îi las pe alţii să mă pozeze, îi las pe bieţii, pe sărmanii oameni de talent să facă poze. Hopla! Făcu cu braţele un gest larg, graţios, ca de balet. Dă-mi ciocanul, Rudy, iubitule. Nu crezi că ar trebui să o tratezi cu un pahar pe bogata, frumoasa, tînăra ta soţie?
— Ai băut destul, o repezi Rudolph.
— Rudy, interveni Gretchen, cred că e mai bine să plec. Oricum, n-o să ne ducem la Whitby în seara asta.
— Minunatul Whitby, zise Jean, unde frumoasa, tînăra, bogata soţie a onorabilului primar surîde tuturor. Democraţi sau Republicani deopotrivă, unde ea inaugurează bazaruri de binefacere şi apare cu fidelitate alături de soţul ei la banchete şi întruniri publice, unde ea e prezentă la ceremonia din ziua Acordării Diplomelor şi la sărbătoarea de 4 Iulie, precum şi la meciurile echipei locale de 463
fotbal, unde ea inaugurează noile laboratoare de cercetări ştiinţifice şi taie panglica pentru terenurile destinate construcţiilor de locuinţe, cu W.C.-uri adevărate, pentru populaţia de culoare.
— Termină, Jean! o întrerupse aspru Rudolph.
— Zău, e mai bine să plec, repetă Gretchen. Te chem eu...
— Soră a onorabilului primar, de ce te grăbeşti să pleci? zise Jean. Cine ştie, poate că va avea nevoie, cîndva, de votul tău. Rămîi ca să sorbim o băuturică în familie. Stai şi ascultă, ar putea fi în... instructiv. Se împiedică în mijlocul cuvîntului. E instructiv să înveţi în o sută de lecţii cum să
devii o anexă. Mi-am tipărit şi cărţi de vizită: Doamna Rudolph Jordache, fostă fată cu carieră
promiţătoare, acum anexă la o afacere. Una din cele mai remarcabile zece anexe din Statele Unite, specialistă în parazitism şi făţărnicie. Cursuri la specialitatea cum să devii anexă efectivă. Chicoti.
Diplomă garantată pentru orice tînără şi adevărată americană.
Rudolph nu o opri pe Gretchen cînd aceasta ieşi în vestibul lăsîndu-şi fratele în pardesiu, cu ciocanul în mînă, cu privirile aţintite asupra soţiei sale bete.
Ascensorul se oprea chiar la intrarea în apartamentul lor şi Gretchen aşteptă pînă ce sosi şi îşi deschise uşile. Înainte de a intra în lift şi a pleca, o mai auzi pe Jean spunînd cu glas copilăros, trist:
— Oamenii îmi iau mereu ciocanul!
După ce se înapoie la Algonquin, îi telefonă lui Evans, la hotel, dar nimeni nu răspunse din apartament. O rugă pe fata de la centrală să noteze şi să-i comunice că doamna Burke nu a mai plecat în weekend şi poate fi găsită la hotelul ei. Apoi făcu o baie fierbinte şi cobori la restaurantul hotelului.
A doua zi dimineaţă la orele nouă, Rudolph veni la ea. Evans nu îi telefonase şi Gretchen era singură. Rudolph îi spuse că după ce ea plecase, Jean se culcase şi după ce se trezise, fusese copleşită de ruşine şi roasă de remuşcări; acum însă se simţea bine şi vor pleca totuşi la Whitby, de aceea o aşteaptă pe Gretchen la ei acasă, o informă Rudolph.
— N-ar fi mai bine să rămîneţi în doi, să petreceţi după-amiaza singuri? sugeră Gretchen.
— Dimpotrivă, e mai bine să fie cineva cu noi, răspunse Rudolph. Ţi-ai lăsat valiza acolo, să nu crezi cumva că ai pierdut-o adăugă el.
— Nu, n-am uitat. O să ajung la voi pe la zece, propuse Gretchen. În timp ce se îmbrăca, Gretchen cugetă la scena de aseară şi îşi rememoră comportarea pe care Jean o avusese alte dăţi, mai puţin violentă, dar la fel de ciudată. Acum însă lucrurile erau clare pentru Gretchen. Jean izbutise să nu-şi dezvăluie viciul, căci Gretchen nu fusese destul de des cu ea, însă în seara respectivă comportarea lui Jean nu lăsa loc la nici o îndoială: era alcoolică. Gretchen se întreba dacă
Rudolph îşi dăduse seama şi ce-va face el în situaţia aceasta.
