Ei cădeau unul după altul, iar goana celor rămaşi în viaţă avea ceva de coşmar. Cei mai mulţi zăceau ucişi la pământ şi numărul acelora care se învârteau demenţial, împiedicându-se de trupurile stâlcite de pe jos, era din ce în ce mai mic. În cele din urmă a mai rămas unul singur, care a continuat să alerge ca ieşit din minţi. Au tras în el de şase ori şi tot de şase ori s-a ridicat şi a început să
gonească nebuneşte.
Atunci, trupele au primit ordin să atace la baionetă, pentru a termina cu cei care mai rămăseseră în viaţă. Asta a făcut ca răniţii lor să ne mai ucidă în jur de o sută de ofiţeri şi soldaţi, ale căror suflete au zburat în câmpiile liniştei veşnice. Nu se prevăzuseră
pierderi atât de mari. Lucrurile au luat o asemenea întorsătură din pricina furiei care i-a cuprins pe rebeli când şi-au dat seama de ceea ce în creierul lor bolnav a fost o trădare, furia aceea depăşind graniţele mâniei omeneşti. În afară de aceasta, un alt motiv al pierderilor noastre au fost veşmintele lor blestemate, vopsite într-o mulţime de culori şi mai ales în roşu şi alb, încât oştenilor noştri, în momentul masacrului, le-a venit greu să-i deosebească pe răniţi de morţi, pentru că roşul de pe hainele lor putea fi lesne confundat cu roşul sângelui, astfel încât unul rănit de moarte părea neatins, în vreme ce altul, teafăr, aveai impresia că-i gata să-şi dea sufletul.
Pare-se că a fost dat să se întâmple aşa şi ceea ce vrea Allah e sfânt pentru om.
După ce totul s-a sfârşit şi lumea a părăsit hipodromul, s-au închis porţile şi s-a ordonat să nu mai pătrundă nimeni înăuntru şi mai cu seamă consulii statelor europene, care, conform înaltelor voastre porunci, nici nu au fost invitaţi la inaugurarea serbării. Toată
— 295 —
noaptea ostaşii s-au ocupat de leşuri, pe care, după ce le-au tăiat capetele, le-au încărcat în căruţe şi le-au dus la gropile comune din locul numit Jetimbatak, în împrejurimile oraşului.
Tot către ziuă s-a terminat şi cu împachetatul capetelor, încărcate apoi în lăzi de lemn şi, după cum ni s-a poruncit, expediate imediat spre Capitală. Împreună cu ele am trimis tăvile şi tipsiile de argint ale ospăţului, care, conform înaltelor voastre porunci, vor sluji pentru prezentarea ceremonială a tigvelor.
Dimineaţă s-au luat toate măsurile pentru anularea contractelor cu negustorii locali de carne, legume, dulciuri etc., cu hotelierii şi hangii, aceştia despăgubiţi cu 10 lire de persoană. De asemeni, s-a renunţat la serviciile grupurilor de muzicanţi, dansatori, măscărici etc., plătindu-i-se fiecăruia 22% din suma pentru care au fost angajaţi cu contract.
În ceea ce priveşte hainele şi armele, ca şi celelalte obiecte rămase de la rebelii albanezi, acestea vor fi trimise spre Capitală mâine, însoţite de procesul-verbal respectiv.
Muhadar Suleiman Ali Ogllan-paşa
Cancelariei Sheh-Ul-Islamului.
Strict secret.
Raport unic.
Referitor la înalta voastră poruncă în legătură cu ultimele cuvinte rostite în spasmele morţii de nelegiuiţii aceia, eu, încrezându-mă în temeinicia nepreţuitului vostru ordin, care sublinia că vorbele rostite în timpul agoniei capătă, în acest caz, o importanţă deosebită, deoarece reprezintă ultima tresărire a unui întreg popor, m-am străduit şi am făcut tot posibilul pentru a afla aceste cuvinte.
Greutăţile pe care le-am întâmpinat n-au fost puţine. Mai întâi, fapt uşor de imaginat, din cadrul unităţilor de paradă au fost excluşi încă de la început ofiţerii şi soldaţii de origine albaneză, astfel încât numărul militarilor ce cunoşteau limba lor blestemată s-a redus mult. În al doilea rând, chiar dacă trupa a fost înştiinţată că va trebui să deschidă focul asupra invitaţilor în cazul în care interesele statului o cer, ostaşilor nu li s-a putut spune întregul adevăr, aşa încât nu am găsit cu cale nici să le ordonăm să asculte ultimele cuvinte ale muribunzilor albanezi. În al treilea rând, ostaşii şi subofiţerii care au luat parte la uciderea cu baioneta a celor pe care însuşi Allah i-a părăsit erau atât de stârniţi de mirosul sângelui, încât le-a fost aproape imposibil să audă strigătele muribunzilor. În al patrulea
— 296 —
rând, evenimentele au fost însoţite de un vacarm înfricoşător, de bubuit de puşti, strigăte, urlete de groază, şi nechezat de cai.
Totuşi, cu toate aceste dificultăţi, apropiaţii mei, după ce i-au descusut în amănunt pe ostaşii şi ofiţerii cunoscători ai limbii albaneze, au cules frazele şi cuvintele pe care le transcriem în finalul acestui raport: „Ah. Oh. Stai! Cine trage? De unde se trage? Trădare.
Tu, câine? Ah, ce nerozie. Sânge. N-am apucat luna aprilie. Crimă.
Ce vicleşug! Aici, aici! Totul e roşu. Nu. S-a zis cu Albania. Apă. Nu s-a terminat, nu! Dă-i, dă-i. Ah!”
Muhardar-paşa
V
Eu, Mahmud II, Sultan şi Calif, nepot şi strănepot de regi, emit acest înalt firman din glorioasa capitală Istanbul.
În urmă cu 72 de zile, întinzând o mână binevoitoare Albaniei, eu, de la curtea mea, centrul statului nostru, am chemat pe căpeteniile acestei ţări la o serbare de conciliere în oraşul N.
Aceşti diavoli şi nevrednici însă, batjocorind generozitatea mea împărătească, au voit să transforme întâlnirea paşnică într-o rebeliune împotriva mea şi a nemuritorului stat otoman. Alianţe secrete, fraze, ba chiar şi versuri provocatoare, amintirea drapelului lor de mult uitat cu vulturul bicefal zămislit de şeitan, idealuri nelegiuite precum neatârnarea Albaniei, expresii şi mai revoltătoare, precum „Renaştere Naţională”, acestea şi altele asemănătoare au fost doar câteva dintre faptele duşmănoase ce au ajuns la urechile mele împărăteşti înainte de inaugurarea serbărilor.
Paharul răbdării mele faţă de nerecunoscătoarea Albanie s-a umplut. Am poruncit deci ca aceşti conducători să fie pedepsiţi de o aşa manieră, încât să fie spulberaţi de pe faţa pământului şi doar amintirea acestei osânde să le supravieţuiască.
Şi aşa s-a făcut. Albania, acest balaur cu cinci sute de capete, a fost decapitată. Dar vina ei în faţa lui Allah şi a statului osman e atât de groaznică, încât osânda aceasta s-a dovedit neîndestulătoare. Iată
de ce, ca împărat şi locţiitor al profetului pe pământ, decid: Albania va fi dezmembrată.
Numele ei va fi şters din catastiful statului şi va fi înlocuit de azi înainte cu o nouă denumire: Zona a Treia a Flancului Stâng al
— 297 —
Imperiului.
Se va anula din istoria oficială tot ce are vreo legătură cu ea.
Zona a Treia a Flancului Stâng al Imperiului va fi împărţită în 498
de comune, care vor alcătui 92 de districte, toate acestea depinzând direct de beilerbeyul Rumeliei. În aceste ţinuturi este interzisă
formarea unor unităţi administrative mai mari. Orice legătură între districte va fi considerată ilegală. Fiecare district va avea propriul său cod de legi. Este interzisă perpetuu construirea de drumuri civile şi de poduri. În vecii-vecilor paşalâcuri să nu mai fie. Numărul funcţionarilor comunei, leafa acestora, taxele datorate statului de comune, cantitatea de grâu, de orz, de lână, de carne, ca şi numărul de ostaşi înrolaţi de fiecare comună, vor fi stabilite în amănunt printr-un decret guvernamental special.
Mahmud II, Sultan şi Calif, lumina lumii şi biciul necredincioşilor, rege al regilor.
(Copiat de neînsemnatul rob al lui Allah, Ibrahim.) VI
Comisia Centrală a plecat din N. la patru zile după masacru.
