Sosirea oaspeţilor ţinu toată dimineaţa. Cei ce veniseră cu o zi în urmă vizitau oraşul, însoţiţi de străjile lor şi de slujbaşi ai primăriei special desemnaţi în acest scop. Deşi bătea vântul, vremea era frumoasă. Norii, albi şi paşnici, pluteau dintr-un colţ al cerului într-altul. În centrul oraşului cânta fanfara. Se simţea peste tot o atmosferă sărbătorească.
Nuh-efendi îşi întrerupse în două rânduri prânzul pentru a-i primi pe întârziaţi. La ora două şi jumătate ajunseră şi ultimii: Doska Velabishti, octogenar, prinţ de Fusha e Korces, Bardh Gjorgu, prinţ
de Shpat, trăgându-se din Gjorgu Golemi, despre care se spunea că
ar fi fost zămislit cu o zână, Shpend Shendellia, erou popular cântat în trei balade şi Djeladin Lufta, dere-bey.
Aceştia fură ultimii. Invitaţii, cu puţine excepţii, sosiseră cu toţii.
Ora era aproape trei. Grupuri-grupuri de oameni se îndreptau către hipodrom. Totul era pregătit. Comisia centrală şi subcomisiile îşi făcuseră datoria cu prisosinţă. Lucrul acesta se vedea pretutindeni: toate se desfăşurau normal, nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării.
Nuh-efendi regreta că starea sănătăţii nu-i permite să se bucure pe deplin de evenimente.
Ajungând în curtea primăriei, unde trăsurile înalţilor dregători îşi aşteptau stăpânii, Muhardar-paşa, cu care se întâlni la poartă, îi văzu expresia posomorâtă.
— Ce mai faci? îl întrebă acesta. Pari bolnav.
— Sunt niţel obosit, paşă, zise Nuh-efendi, făcând o plecăciune uşoară.
— Ai dreptate, îl aprobă paşa, ultimele zile au fost groaznice, mai ales pentru tine. Totul a trecut acum, nu?
— 289 —
— Sunt îngrijorat pentru recepţia din astă-seară, spuse Nuh-efendi. Oricum, e prima întâlnire oficială…
Muhardar-paşa tăcu, fixându-l cu privirea.
— Ascultă, zise. Poţi să lipseşti azi de la hipodrom. Adjuncţii tăi vor fi, evident, acolo, şi, apoi, vom fi şi noi, aşa că…
— Îţi mulţumesc, paşă, se înclină din nou Nuh-efendi.
— Recepţia trebuie să fie grandioasă, urmă Muhardar-paşa. La urma-urmei, totul depinde de felul cum vor ieşi lucrurile astă-seară.
— Da, paşă.
— Du-te, deci, îl îndemnă paşa, du-te şi ocupă-te de recepţie. Făcu apoi câţiva paşi în direcţia trăsurii şi, punând piciorul pe scară, se întoarse încă o dată spre celălalt: Şi odihneşte-te puţin. Ziua de azi a fost extenuantă pentru tine.
Nuh-efendi se plecă pentru a treia oară.
În vreme ce echipajul paşei ieşea pe poarta zăbrelită, Nuh-efendi se întoarse să-şi caute propria trăsură, pe care vizitiul reuşise să o strecoare printre alte zeci.
Îndreptându-se apoi spre vechea mănăstire în a cărei biserică avea să se desfăşoare recepţia, din direcţia contrară, pe drumul către hipodrom, întâlniră sute de oameni care, pe jos sau cu diferite mijloace de transportase grăbeau către arenă. Erau toţi veseli, cum este de obicei mulţimea înaintea unui spectacol îndelung aşteptat.
Ici-colo, printre oameni, puteai zări trăsurile înalţilor funcţionari, ale căror chipuri se ghiceau cu greu în spatele geamurilor închise.
Într-o caleaşcă lungă, trasă de şase cai, trecură pe lângă el, gonind ca vântul, râzând şi chiuind, dansatoarele din Istanbul. Ceva mai târziu îşi făcură apariţia saltimbancii, printre care Nuh-efendi crezu că-l recunoaşte pe vestitul Ali Ibreti. Apoi avu impresia că zăreşte în dosul geamului unei trăsuri mustaţa ţepoasă a lui Bandill-aga, imediat după care se succedară alte două caleşti, de unde se auzeau cântece de petrecere.
Au venit toate puşlamalele din Istanbul, îşi zise Nuh-efendi dispreţuitor.
Se însera. Parada trebuie să fie pe sfârşite acum, cugeta Nuh-efendi. Ieşise în curtea din spatele mănăstirii pentru a lua puţin aer printre cei câţiva castani rămuroşi. Zidurile dărăpănate din loc în loc îţi sporeau impresia de singurătate. De departe, dinspre bucătării se auzeau zgomote înfundate. Nuh-efendi îşi privi ceasornicul. Desigur că e pe sfârşite, îşi spuse, gândindu-se la paradă.
— 290 —
Se întoarse agale şi, păşind peste dalele lustruite de piatră, se îndreptă spre biserică.
Masa lungă, alcătuită prin alăturarea a patruzeci şi ceva de mese mai mici, era deja aranjată. O bună bucată de vreme Nuh-efendi rămase lângă ea, fixând-o concentrat cu privirea. Naosul spaţios, îmbrăcat tot în atlas şi mătase, părea o sală de ceremonii. Fuseseră
aprinse doar o parte dintre candelabre, dar lumina lor era suficientă
pentru a împrumuta mulţimii vaselor de argint, tipsiilor, veselei de pe masa de ospăţ sclipiri molcome.
Nuh-efendi se aşeză pe fotoliu. Întotdeauna înaintea marilor recepţii oficiale îi plăcuse să şadă în linişte, aşteptând începerea ceremoniei. În jurul său stăruia o pace tainică. Din celelalte odăi, din spatele perdelelor de mătase se auzeau mişcările oamenilor de serviciu, câteodată chiar şi şoaptele lor. Într-un colţ, aşezate pe un postament şi acoperite cu un macat, se aflau instrumentele orchestrei.
Nuh-efendi oftă fără voie. Privirea i se opri asupra mesei oficiale.
Viaţa sa, de la un capăt la altul, se scursese printre tipsii şi platouri luxoase, în sclipirile lor jucăuşe. Clinchetul lor era pentru el mai expresiv decât orice cuvânt. Clinchetul acela vesel, uniform, ce-ţi trezea uneori sentimente de alarmă, de teamă. Pentru a suta, poate chiar pentru a mia oară, îşi aminti de marele vizir Iusuf, în clipa în care râsul i se curmase şi capul îi căzuse în talger, peste bucăţile de carne, iar chipul i se mânjise de sosuri. Cei din jur ţipaseră îngroziţi, îl ridicaseră, îl şterseseră pe faţă cu batista. Unii dintre ei crezuseră
că n-a fost decât un accident. Lucrurile se lămuriseră cu greu.
Obrazul marelui vizir devenise alb ca hârtia. Peste un ceas murise. În aceeaşi noapte, Nuh-efendi împreună cu mulţi alţii, începând cu ultimul bucătar şi sfârşind cu cei mai înalţi funcţionari ai Protocolului, fuseseră arestaţi.
Nuh-efendi se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe în jurul meselor. Ori de câte ori se gândea la arestarea sa simţea nevoia să
facă ceva; de parcă nu şi-ar fi putut aminti de plimbările însingurate pe drumul din Karagümruk decât preumblându-se în sus şi-n jos prin cameră, la fel de neliniştit ca atunci.
Păşind pe lângă mese, îşi spuse că plimbarea aceasta domoală nu putea avea un decor mai nimerit decât însemnele sobre de pe tipsii, înscrisurile şi lucrătura lor meşteşugită. Allah, cugetă el, o viaţă
întreagă petrecută printre talgere de argint şi tigăi de aramă. Printre ambasadori de toate soiurile, vorbind în toate limbile, cu tot felul de
