„Consider că spiritul naţional, în literatura noastră, este determinat de tensiunea morală şi fizică la care a fost supus, secole de-a rândul, poporul albanez, tensiune menită a-i conserva fiinţa şi a-i reda libertatea. Această permanentă stare şi-a pus amprenta asupra concepţiilor sale cele mai intime, asupra filosofiei sale, modului de a recepta realitatea şi, în fine, asupra modalităţilor de exprimare, a însăşi limbii sale”, declara Kadare într-un articol din 1961. Născut într-un context spaţio-temporal de excepţie, poporul albanez a avut de depăşit circumstanţe istorice la fel de exemplare.
Prin poziţia sa geografică – limită între două lumi total diferite, Orientul şi Occidentul, între două confesiuni, ortodoxismul şi catolicismul, aflate, la un moment dat, în dispută acerbă pentru atragerea de prozeliţi –, Albania şi poporul ei şi-au suportat cu stoicism soarta şi atunci când a fost posibil, şi-au înfruntat-o eroic.
Episodul „Skanderbeg” poate fi considerat cea mai deplină şi convingătoare mărturie. Romanul Cetatea nu este altceva decât un imn închinat apărătorilor anonimi ai citadelei albaneze. Şi dacă, în romanul amintit, figura lui Gheorghi Castriotul ocupă un loc secundar, aceasta este tocmai din motivul enunţat mai sus; căci niciun conducător nu ar putea învinge neavându-şi alături poporul.
Nimic nu este prea mult atunci când se pune în discuţie libertatea, niciun sacrificiu nu e destul de însemnat. Şi Kadare afirmă cu tărie acest adevăr.
Considerăm util, în rândurile ce urmează, să prezentăm cititorului
— 5 —
român o scurtă schiţă istorică a Albaniei.
Cele mai vechi mărturii ale prezenţei omului pe actualul teritoriu albanez datează din paleoliticul mijlociu. Descoperirile arheologice sunt numeroase şi distribuite uniform, în sudul (Saranda, Gjirokastër), centrul (Tirana, zona muntelui Dajti) şi nordul Albaniei (Shkodër, Dukagjin). Antichitatea consemnează existenţa statornică a strămoşilor direcţi ai albanezilor, ilirii, începând cu sfârşitul mileniului al III-lea î.e.n. Conform istoriografiei albaneze, triburile ilire ocupau un teritoriu întins, având ca limite Dunărea, ţărmul Adriaticei, Morava şi Vardarul. Perioada 229–167 î.e.n. consemnează
supunerea lentă şi anevoioasă a ilirilor de către republica Romei.
Romanizarea ulterioară s-a izbit de o rezistenţă fermă, în special în zona muntoasă. Consecinţa divizării Imperiului (395 e.n.) este fixarea Iliriei în limita graniţelor Bizanţului, ceea ce va influenţa decisiv evoluţia societăţii autohtone. Primul mileniu al erei noastre aduce valurile popoarelor migratoare: vizigoţii, hunii, ostrogoţii şi slavii (aceştia din urmă fixându-se temeinic în Balcani). După prăbuşirea sclavagismului, teritoriul albanez este cutreierat şi devastat de bulgari, normanzi şi de mulţimile creştine ale Primei Cruciade.
Totuşi, Albania pătrunde cu hotărâre în Evul Mediu. Profitând de slăbiciunea Imperiului Bizantin, nobilimea albaneză din nordul ţării întemeiază primul stat feudal albanez (sec. XII-XIII), Principatul Arberului, care, însă, nu reuşeşte să reziste îndelung statelor vecine (Despotatul epirot, Imperiul Bizantin şi Regatul Bulgar), state ce şi-l dispută în războaie sângeroase. La mijlocul secolului al XV-lea iau naştere alte câteva principate autonome, conduse de capii unor familii feudale puternice: Balsha în nord, Topia în zona centrală, Muzaka şi Shpata în sud. Au existat, desigur, şi unele tendinţe centralizatoare, dar, în această fază, încercările de a crea un stat albanez unic au cunoscut eşecul. Este perioada apariţiei pe scena istoriei a unei puteri formidabile, putere ce avea să influenţeze decisiv destinul popoarelor balcanice: statul osman. Fărâmiţarea feudală a înlesnit, începând cu 1388, supunerea de către turci a întregului teritoriu locuit de albanezi. Deceniile următoare pregătesc condiţiile izbucnirii războiului popular antiotoman condus de eroul naţional Gheorghi Castriotul Skanderbeg. Timp de 25 de ani (1443–1468) albanezii înfruntă cu succes forţa militară cea mai puternică a vremii, zăgăzuind pătrunderea semilunii spre Europa Centrală prin regiunea vestică a Peninsulei. După moartea lui Skanderbeg însă, în următorii 11 ani, Albania este supusă în întregime de otomani, fără a fi
— 6 —
pacificate niciodată şi zonele muntoase, viitorul, nucleu al rezistenţei antiturceşti din secolele următoare. Pe fondul decăderii treptate a Imperiului, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, lupta eliberatoare a poporului albanez cunoaşte forme noi: Liga Naţională
de la Prizren, cu programul ei concret şi punerea lui în practică pe calea luptei armate, Renaşterea culturală albaneză, cu martirii şi corifeii ei, neîncetatele răscoale de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Toate acestea sunt încununate de declararea independenţei Albaniei, la 28 noiembrie 1912, în oraşul Vlora.
Izbucnirea primului război mondial transformă teritoriul albanez în zonă de operaţiuni militare – sudul este ocupat de trupele Italiei şi Greciei, nordul de cele austro-ungare –, ceea ce duce, inevitabil, la trezirea rezistenţei naţionale, a cărei urmare firească este alungarea trupelor italiene din ultimul oraş ocupat, aceeaşi Vlora, la sfârşitul verii lui 1920. Urmează o succesiune de guverne de toate orientările politice până în 1928, când Albania devine regat sub regele Ahmed Zogu. Se dezvoltă, timid, relaţiile de producţie capitaliste, grevate pe viguroasele, încă, realităţi feudale. Pregătind al doilea război mondial, Italia fascistă atacă la 7 aprilie 1939 şi ocupă în întregime Albania până în septembrie 1943, când ţara este invadată de trupe hitleriste.
Poporul albanez se mobilizează şi de astă dată şi, opunând o rezistenţă fermă armatei de ocupaţie, reuşeşte, la 29 noiembrie 1944, eliberarea Shkodrei, cel mai nordic oraş al ţării. De atunci, Albania păşeşte pe drumul socialismului.
Chiar şi dintr-o asemenea ultrarapidă trecere în revistă a celor mai semnificative episoade din, existenţa poporului albanez reiese clar că
poziţia tampon a Albaniei în cadrul Peninsulei a făcut, ca pe acest adevărat bulevard al istoriei să se confrunte interese naţionale şi politice de primă importanţă, destin asemănător în mare parte celui avut şi de poporul nostru. Ni se pare firesc, deci, ca mulţimea şi ponderea unor atare evenimente istorice, înghesuite într-un spaţiu atât de restrâns, să dea naştere unui specific naţional contorsionat, unui tip uman îndrăgostit de viaţă şi totuşi renunţând la ea cu cea mai mare uşurinţă, unor structuri morale aparte, viguroase şi rezistente. Şi poate că nu am fi recurs la ajutorul istoriei, dacă micro-romanele traduse în volumul de faţă n-ar confirma atât de categoric cuvintele lui Kadare şi afirmaţia de mai sus.
Primele proze se referă la acelaşi kanun. Cea dintâi, Konstandin şi Doruntina sugerează naşterea sa în împrejurări tragice şi-i explică,
— 7 —
ba, chiar mai mult, îi justifică necesitatea. Codul moral la care se referea Kostandin şi, în finalul micro-romanului, anchetatorul Stresi însuşi, va fi un element progresist în existenţa poporului albanez, unul dintre pilonii principali ai rezistenţei sale. Opt sute de ani mai târziu, în deceniul al patrulea al secolului nostru, (perioadă la care se referă Aprilie spulberat), kanunul, cu preceptele sale medievale şi, mai ales, cu partea referitoare la gjakmarrja (vendetta; răzbunarea sângelui) ajunsă la un maximum de precizie şi eficacitate capitalistă, izolează şi ţine în afara civilizaţiei zona muntoasă a Rrafshului, supusă doar autorităţii tiranice a „prinţului” din Orosh.
Dreptul cutumiar ţărănesc are tradiţii străvechi în Albania, şi aceasta mai ales în zona de nord a ţării, pe aşa-numitul Platou.
Kanunul reprezintă expresia cea mai perfectă, mai sintetică şi mai unitară a acestor legi; el a reglementat secole de-a rândul viaţa, social-economică a aşezărilor rurale de pe Platou. În funcţie de regiunea în care funcţiona, au existat: Kanunul lui Lekë Dukagjini, Kanunul Munţilor (o variantă mai restrânsă a primului), Kanunul lui Skanderbeg şi Kanunul Lubëriei. Dintre toate, cel mai important a fost însă cel al lui Lekë Dukagjini (reprezentant al familiei feudale Dukagjini din nordul Albaniei, sec. XIV–XV) poate şi datorită zonei întinse în care opera.
Iniţial, kanunul s-a transmis din generaţie în generaţie pe cale orală. Este meritul umanistului Kostandin Gjeçovi (1873–1929) de a strânge în volum unic preceptele acestui cod juridic medieval.
Kanunul lui Lekë Dukagjini (căci la el ne vom referi în rândurile următoare) exprimă concepţia juridică şi etică a comunităţii albaneze în diferite epoci istorice. Judecat sub acest aspect, kanunul reprezintă o „arhivă” de valoare inestimabilă pentru istorici, jurişti şi etnografi. Kanunul lui Lekë Dukagjini este format din 24 de capitole, 159 de articole şi 1263 de paragrafe şi cuprinde elemente de drept civil, economic şi penal, fiind, prin urmare, un cod juridic universal şi unic. La baza acestuia stau elementele tradiţionale ale dreptului cutumiar albanez, ale cărui rădăcini se pierd în tradiţia iliră. El a fost modificat şi îmbunătăţit nu prin decizii venite de la cârmuitorii comunităţii, ci din necesităţile interne ale societăţii albaneze, organic şi treptat, după o logică şi dialectică proprii fenomenelor naturale.
Organul judecătoresc şi executiv suprem în comunitatea albaneză a fost sfatul: sfatul clanului, al satului, al steagului şi al uniunii de steaguri. De aici şi numai de aici, sub impulsul necesităţii, apăreau modificările kanunului, care, dovedindu-şi eficienţa, erau adoptate
— 8 —
unanim şi căpătau putere de lege. Membrii sfatului participau obligatoriu la întrunirile acestuia (sub ameninţarea pedepsei cu amenda) şi se bucurau de vot egal. Adunările sfatului erau publice, fiecare membru ocupându-şi locul conform funcţiei pe care o avea.
Membrii sfatului aveau dreptul de a purta armele asupra lor şi de a-şi exprima liber opinia. Problemele dezbătute ţineau de politica internă a comunităţii (adoptarea noilor reguli cu putere de lege, judecăţi penale şi civile, chestiuni de administraţie locală etc.), sau de cea externă (declanşarea conflictelor armate, stabilirea poziţiei comune faţă de autorităţile de ocupaţie sau statale).
Faptul că o serie de civilizaţii superioare (greacă, romană, bizantină) nu au reuşit, în decursul multor secole, să asimileze cultura autohtonă, demonstrează clar stabilitatea sistemului cultural şi juridic albanez. Sub acest aspect este interesant de remarcat faptul că nici chiar cârmuirea otomană de cinci sute de ani nu a putut să-şi impună autoritatea asupra populaţiei din Rrafsh, aceasta rămânând sub jurisdicţia puternicului kanun de-a lungul întregii perioade amintite. Din acest punct de vedere, kanunul s-a dovedit a fi un element de stabilitate, ce a polarizat în jurul său tendinţele de autonomie ale populaţiei locale.
Kanunul a atribuit besei (jurământ de credinţă) puteri nelimitate.
Ospitalitatea, prietenia, autoritatea cuvântului dat au fost proclamate, drept valori morale supreme. În acelaşi timp, kanunul a consfinţit dreptul celui ofensat la ripostă. Într-un studiu dedicat cărţii lui Kadare Eschil sau cel ce veşnic pierde (Fayard, 1988), carte plasată de „L’Express” printre „Les 20 meilleures ventes”, Sylvaine Pasquier face următoarea remarcă: „Răpirea Elenei, «floarea dorinţei ce îmbată inimile», este suficientă pentru a explica războiul Troiei?
Deloc. /…/ Mărul discordiei este considerat faptul că Paris a
«profanat masa oaspetelui». Această profanare cere sânge, o evidenţă
în Albania, unde riturile de ospitalitate, codificate până la sofisticare, formau piatra unghiulară a dreptului cutumiar. Până pe la mijlocul secolului XX, violarea besei declanşa vendette tragice.” Iată, deci, ce înseamnă kanunul.
În amintitul, secol XX, odată cu alterarea relaţiilor sociale din cadrul societăţii patriarhale albaneze sub influenţa elementelor capitaliste, are loc şi o degenerare a preceptelor de bază ale kanunului, care, el însuşi, se orientează către aspecte mercantile, pierzându-şi nobleţea iniţială. Elasticitatea normelor juridice medievale se restrânge, kanunul se anchilozează, devine un cadru
— 9 —
rigid, duşmănos omului, un scenariu, mereu acelaşi, destinat unei mase imense de figuranţi.
Kostandin şi Doruntina îşi are punctul de plecare în balada medievală omonimă. Romancierul păstrează neschimbate elementele epice ale baladei: căsătoria Doruntinei departe de casa părintească, jurământul lui Kostandin (besa) că îşi va aduce sora ori de câte ori bătrâna mamă i-o va cere, moartea celor nouă fraţi ai Doruntinei, blestemul mamei la mormântul lui Kostandin, ridicarea mortului din groapă şi călătoria lui cu sora, întâlnirea acesteia cu bătrâna, moartea celor două femei. Kadare fixează cadrul social al întâmplării şi o cantonează în timp şi spaţiu. Elementul dramatic al romanului îl constituie dezlegarea misterului, sosirii inopinate a Doruntinei, acţiune în care se angajează căpitanul ţinutului, Stresi. Cine a adus-o pe Doruntina? Principatul este cuprins de o agitaţie curioasă, în care îşi fac loc eresurile vremii, neliniştile şi viziunile apocaliptice proprii Evului Mediu timpuriu. Arhiepiscopul principatului
„pistonează” încontinuu pentru dezlegarea enigmei. „Unul singur, până acum, s-a ridicat din mormânt, Isus Cristos, înţelegi, căpitane?”
