— O descoperire? se miră el. Cred mai curând că amândouă, în acelaşi timp, au făcut o descoperire groaznică, după cum aţi spus.

Continuând să discute despre şocul pe care mama şi fiica şi-l provocaseră reciproc (din cauza meseriei lor, cuvintele lui Stresi şi ale ajutorului său începuseră să semene tot mai mult cu formulările unui raport de anchetă), cei doi reconstituiră oarecum scena care ar fi putut să aibă loc la miezul nopţii. La poarta vechii case bate cineva la o oră neobişnuită şi, la întrebarea bătrânei doamne „Cine este?”, se

— 19 —

aude de afară o voce: „Sunt eu, Doruntina”. Mergând să deschidă

poarta, complet buimacă din pricina surprizei, fără a crede câtuşi de puţin că aude glasul fiică-sii bătrâna, pentru a se convinge, întreabă

iar: „Dar cine te-a adus?” Pentru că de trei ani o aşteaptă pe fată să, vină, să-i stea alături în nenorocirea care a lovit-o, iar aceasta nici gând să se ivească. De afară, Doruntina răspunde: „M-a adus frate-meu, Kostandin”. Aici, bătrâna a primit întâia lovitură. S-ar putea ca ea, cu tot şocul prin care a trecut, să mai fi avut putere să-i spună

fiică-sii: – „Ce tot vorbeşti tu acolo? Kostandin, împreună cu ceilalţi, putrezeşte de trei ani în pământ”. Acum e rândul Doruntinei să

sufere un şoc. Dacă credea că a venit într-adevăr cu Kostandin, atunci şocul e dublu: pe de o parte află despre moartea lui Kostandin şi a fraţilor ceilalţi, pe de alta pricepe că a călătorit cu un strigoi. În vremea asta bătrâna mamă găseşte forţa de a deschide poarta, sperând totuşi că nu auzise bine cuvintele fetei, că o înşelase auzul sau, la urma-urmei, că nu fusese Doruntina cea care bătuse în poartă. Aceeaşi speranţă a nutrit, probabil, şi Doruntina, afară. Însă

poarta se deschide, cele două repetă vorbele spuse mai-nainte şi astfel şocul ambelor femei devine mortal.

— Şi totuşi, toate acestea sunt greu de crezut, zise Stresi!

— Aşa spun şi eu, îl aprobă ajutorul, un singur lucru e verosimil, poate: faptul că amândouă sunt în agonie dovedeşte că între ele s-a petrecut ceva.

— S-a petrecut ceva, repetă Stresi. Fireşte că s-a petrecut ceva, greu de aflat însă ce. O istorie groaznică povestită de fată şi o descoperire la fel de groaznică a mamei… sau…

— Uite casa, zise ajutorul, poate vom afla acolo câte ceva.

Casa mare şi cenuşie se zărea de departe, la capătul unui drumeag. Până acolo, pământul umed era acoperit cu frunze galbene.

Clădirea, care cândva fusese printre cele mai mari şi mai de vază din principat, îşi mărturisea acum pustiul şi jalea. Majoritatea canaturilor de la etajul de sus erau închise, acoperişul spart pe ici-colo, iar curtea din faţă, cu pomii ei bătrâni, puţin strâmbi şi acoperiţi de muşchi, părea complet abandonată.

Stresi îşi aminti de înmormântarea celor nouă fraţi Vranaj, în urmă cu trei ani. Nenorociri se întâmplau mereu, una mai cumplită

ca alta şi, uneori, atât de îngrozitoare, încât aveai impresia că n-ai putea scăpa, de amintirea lor decât în nebunie, dar o asemenea tragedie, nouă morţi într-o singură familie doar în răstimp de-o săptămână, nu se mai ţinea minte de generaţii. Şi totul numai la o

— 20 —

lună de la nunta fastuoasă a unicei fete, a Doruntinei. Se anunţase neaşteptata invazie a unei oştiri normande şi cei nouă fraţi porniseră

la luptă. De multe ori au pornit la luptă fraţi dintr-o singură familie, în bătălii chiar mai mari şi mai sângeroase, dar nu s-a auzit vreodată

să fie ucişi nici măcar jumătate dintre ei. Oştirea duşmană fusese de astă dată de două ori blestemată. Pentru că aducea, împreună cu robia, şi ciuma, astfel că toţi cei ce au luat parte la bătălie, învingători şi învinşi, au sfârşit la fel, unii în luptă, alţii după

terminarea ei. Multe case fuseseră în doliu cu doi, trei şi uneori cu patru morţi, dar cu nouă fusese doar una: casa Vranaj.

Înmormântare mai impresionantă nu se ţine minte să mai fi fost cândva. Au venit conţii şi baronii principatului, a venit însuşi prinţul, ba chiar şi nobili din principatele vecine.

Stresi îşi aminti de toate şi mai presus de celelalte, îşi aminti de nedumerirea generală: cum de nu e alături de maică-sa, în zilele acestea de doliu, singura ei fiică, Doruntina? Se bănuia că Doruntina a fost singura care n-a aflat de nenorocire.

Stresi oftă. Cât de repede au trecut aceşti trei ani! Poarta înaltă, cu canaturi de lemn putrede în câteva locuri, era întredeschisă.

Străbătură unul după altul curtea, Stresi înainte, ajutorul său în urmă şi intrară în casă, unde se auzeau şoapte şi zgomote stinse.

Două-trei femei în vârstă, probabil vecine, îi priviră interogativ pe noii veniţi.

— Unde sunt cele două? întrebă Stresi.

Una dintre femei arătă cu capul înspre o uşă. Stresi intră primul într-o odaie mare, slab luminată, în care îţi atrăgeau atenţia de cum pătrundeai cele două paturi largi, aşezate în colţuri opuse. Lângă

fiecare pat, cu privirea aţintită în gol, şedea câte o femeie. Icoanele de pe pereţi şi cele două sfeşnice înalte de bronz de pe căminul nefolosit cine ştie de când luceau stins în semiobscuritatea camerei. Una dintre femei întoarse capul înspre noii-veniţi. Stresi rămase o clipă pe loc, după care îi făcu semn femeii să se apropie.

— Unde se află bătrâna? o întrebă în şoaptă.

Femeia arătă cu privirea spre unul dintre paturi.

— Acum lăsaţi-ne puţin singuri, zise Stresi. Femeia deschise gura, dorind probabil să se opună, dar, când îi văzu uniforma, nu mai spuse nimic. Se îndreptă spre cealaltă, care era tare bătrână şi ieşiră

împreuna pe tăcute din cameră.

Păşind cu atenţie pentru a nu face zgomot, Stresi se apropie de patul pe care era întinsă mama. Femeia avea capul acoperit cu o

— 21 —

scufie albă.

— Doamnă, i se adresă în şoaptă, Doamnă Mamă (aşa o strigau de obicei de când îi muriseră fiii). Sunt Stresi, mă recunoaşteţi?

Ea deschise ochii. Avea o privire rece, urmare a groazei şi durerii.

El îi suportă privirea o vreme, apoi, apropiindu-şi buzele de perna albă, o întrebă încet:

— Cum vă simţiţi, Doamnă Mamă?

Semnul pe care ea-l făcu din ochi fu intraductibil.

— Când a venit Doruntina, azi-noapte?

Bolnava dădu din cap afirmativ. Apoi, continuând să-l privească

fix pe Stresi, vru parcă să-l roage ceva. Stresi stătu o clipă la îndoială.

— Cum s-a întâmplat? o întrebă încet de tot. Cine a adus-o?

Bătrâna îşi acoperi ochii cu unul din braţe şi din mişcarea capului se văzu că-şi pierduse cunoştinţa. Stresi o prinse de mână şi-i găsi cu greutate pulsul. Inima bătea.

— Cheam-o pe una dintre femei, îi spuse Stresi cât putu de încet ajutorului său. Celălalt ieşi, dar se întoarse imediat însoţit de o vecină. Stresi o lăsă pe bătrână şi, cu aceiaşi paşi uşori, se apropie de patul Doruntinei. Îi zări pletele blonde risipite pe pernă. Simţi o împunsătură în inimă, senzaţie periferică în comparaţie cu întâmplările pentru care se afla acolo. O emoţie veche, legată de nunta ei de-acum trei ani, atunci când el, Stresi, simţise aceeaşi înţepătură în inimă văzând-o îndepărtându-se pe calul alb de mireasă. În momentul acela fusese gata-gata să se întrebe cu glas tare: ce-i cu mine? Erau cu toţii niţeluş trişti, nu doar mama şi fraţii, ci întreaga suflare a satului, pentru că ea era prima fată ce se căsătorea atât de departe şi, totuşi, tristeţea lui Stresi avea ceva diferit. Şi în clipa plecării ei, el realiză dintr-odată că sentimentul cald pe care-l avusese pentru ea nu era altceva decât iubire. O iubire, de asemenea, aparte, risipită ca negura peste întinderea câmpiei, tot mai risipită, stăvilită de el însuşi în taină. O iubire precum rouă dimineţii, ce apare odată cu primii zori, după care, întreaga zi şi întreaga noapte stă ascunsă, neştiută de nimeni. Singurul moment în care ceaţa albăstrie încercase să se întrupeze, să capete contur fusese clipa plecării ei. Pentru scurt timp însă, scurt şi repede uitat.

În picioare, dinaintea patului ei, Stresi privi câteva clipe chipul Doruntinei. Era la fel de frumoasă ca şi atunci, poate chiar şi mai frumoasă, cu linia cunoscută a buzelor ce-i îndulcea şi-i înăsprea în acelaşi timp expresia.

— 22 —