miezul nopţii, a venit împreună cu frate-său.
— Ciudat, zise Stresi şi, în sinea sa: cumplit.
Rămaseră o bucată de vreme tăcuţi unul în faţa celuilalt, până ce Stresi simţi frigul şi-şi aminti că e îmbrăcat subţire.
— Aşteaptă-mă puţin, spuse, şi intră înăuntru.
Din casă se auzi glasul somnoros al nevesti-sii care întreba „Ce s-a întâmplat?” şi răspunsul lui, neclar. Ieşi în curând, îmbrăcat în uniforma de căpitan al ţinutului, care-i accentua zvelteţea şi statura înaltă.
— Pornim într-acolo, zise.
Făcură o bucată de drum în linişte. Câteva petale albe de trandafir, căzute în faţa unei porţi, îi dădură lui Stresi prilejul să-şi amintească o parte din visul care, în mod straniu, îi chinuise somnul.
— Este ceva complet ieşit din comun, spuse.
— Aproape incredibil, replică ajutorul.
— La început, să-ţi spun drept, a fost cât pe ce să nu te cred.
— Natural. În realitate e greu de crezut. Este o adevărată enigmă.
— Mai ceva, zise Stresi. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât lucrurile devin mai ciudate.
— Toată treaba e să aflăm cum a venit Doruntina, spuse ajutorul.
— Ce?
— Cheia enigmei este venirea Doruntinei, cu cine a venit sau, mai exact, cum a venit.
— Cu cine, repetă Stresi, cum… E clar că ea nu spune adevărul.
— De trei ori am întrebat-o cum a venit, dar nu mi-a explicat.
Ascunde ceva.
— Ştia că fraţii ei, şi Kostandin împreună cu ei, au murit? îl întrebă Stresi.
— Nu ştiu ce să vă spun. Cred că nu.
— S-ar putea să nu fi ştiut, zise Stresi. S-a măritat atât de departe şi chiar din ziua nunţii nu s-a mai întors acasă. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat, din câte ştiu eu, prin părţile noastre.
— 18 —
— Faptul că n-a venit nici la înmormântarea celor nouă fraţi dovedeşte că n-a ştiut de nenorocire, spuse ajutorul. Bătrâna doamnă s-a plâns adesea de asta şi de faptul că nici în cumplita zi de doliu fiică-sa nu i-a fost aproape.
— Boemia, unde s-a dus după bărbatu-său, e tare departe, zise Stresi. Cel puţin două săptămâni de drum, dacă nu chiar mai mult.
— Poate chiar mai mult. Repetă ajutorul. E în inima Europei.
Peste drum, Stresi zări iar petale albe de trandafir, ca şi când o mână nevăzută le-ar fi risipit în timpul nopţii.
— Oricum, de acolo nu a venit ea singură, spuse el.
— Dar cu cine? Desigur că maică-sa, la fel că noi, nu crede că a venit cu mortul.
— Dar de ce să-l ascundă pe cel care a adus-o?
— Nu-mi dau seama. E tare complicat.
Făcură iar o bucată de drum în linişte. Dimineaţa de toamnă era rece. Câteva ciori zburau aproape de pământ, croncănind. Stresi le urmări o vreme cu privirea.
— O să ploua, zise. Când ciorile croncăne aşa e semn că le dor urechile de la ploaia care se apropie.
Ajutorul privi într-acolo, dar nu spuse nimic.
— Ai pomenit ceva mai-nainte despre şocul care le-a provocat la amândouă agonia, reluă Stresi.
— Da, îi răspunse ajutorul, trebuie să fi fost şocate rău (evită
cuvântul „groaznic”, pentru că şeful îi atrăsese atenţia că-l folosea şi când era cazul şi când nu era). Câtă vreme nu sunt urme de lovituri, după cum o să vedeţi şi dumneavoastră, agonia le-a fost provocată de un şoc neobişnuit de puternic.
— Crezi că bătrâna a făcut brusc o descoperire groaznică? întrebă
Stresi.
Ajutorul îl privi fix.
„Foloseşti cuvintele cum îţi place, îşi certă şeful în gând, iar celorlalţi li le înfunzi în gât.”
