— Şi acum zac amândouă la pat, în agonie.

— Ciudat! Sunt lovite, e vorba de-o crimă?

Ajutorul dădu din cap.

— 17 —

— Nu cred. E mai degrabă vorba de un şoc.

— Le-ai văzut?

— Da. Delirează amândouă. Mama o întreabă: cine te-a adus, fată?

Ea îi răspunde: frate-meu, Kostandin.

— Kostandin? Kostandin e mort de trei ani, împreună cu ceilalţi fraţi.

— Asta îi spune şi maică-sa, după cum m-au informat vecinele care le stau la căpătâi. Dar fata susţine că aseară, târziu, puţin după

miezul nopţii, a venit împreună cu frate-său.

— Ciudat, zise Stresi şi, în sinea sa: cumplit.

Rămaseră o bucată de vreme tăcuţi unul în faţa celuilalt, până ce Stresi simţi frigul şi-şi aminti că e îmbrăcat subţire.

— Aşteaptă-mă puţin, spuse, şi intră înăuntru.

Din casă se auzi glasul somnoros al nevesti-sii care întreba „Ce s-a întâmplat?” şi răspunsul lui, neclar. Ieşi în curând, îmbrăcat în uniforma de căpitan al ţinutului, care-i accentua zvelteţea şi statura înaltă.

— Pornim într-acolo, zise.

Făcură o bucată de drum în linişte. Câteva petale albe de trandafir, căzute în faţa unei porţi, îi dădură lui Stresi prilejul să-şi amintească o parte din visul care, în mod straniu, îi chinuise somnul.

— Este ceva complet ieşit din comun, spuse.

— Aproape incredibil, replică ajutorul.

— La început, să-ţi spun drept, a fost cât pe ce să nu te cred.

— Natural. În realitate e greu de crezut. Este o adevărată enigmă.

— Mai ceva, zise Stresi. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât lucrurile devin mai ciudate.

— Toată treaba e să aflăm cum a venit Doruntina, spuse ajutorul.

— Ce?

— Cheia enigmei este venirea Doruntinei, cu cine a venit sau, mai exact, cum a venit.

— Cu cine, repetă Stresi, cum… E clar că ea nu spune adevărul.

— De trei ori am întrebat-o cum a venit, dar nu mi-a explicat.

Ascunde ceva.

— Ştia că fraţii ei, şi Kostandin împreună cu ei, au murit? îl întrebă Stresi.

— Nu ştiu ce să vă spun. Cred că nu.

— S-ar putea să nu fi ştiut, zise Stresi. S-a măritat atât de departe şi chiar din ziua nunţii nu s-a mai întors acasă. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat, din câte ştiu eu, prin părţile noastre.

— 18 —

— Faptul că n-a venit nici la înmormântarea celor nouă fraţi dovedeşte că n-a ştiut de nenorocire, spuse ajutorul. Bătrâna doamnă s-a plâns adesea de asta şi de faptul că nici în cumplita zi de doliu fiică-sa nu i-a fost aproape.

— Boemia, unde s-a dus după bărbatu-său, e tare departe, zise Stresi. Cel puţin două săptămâni de drum, dacă nu chiar mai mult.

— Poate chiar mai mult. Repetă ajutorul. E în inima Europei.

Peste drum, Stresi zări iar petale albe de trandafir, ca şi când o mână nevăzută le-ar fi risipit în timpul nopţii.

— Oricum, de acolo nu a venit ea singură, spuse el.

— Dar cu cine? Desigur că maică-sa, la fel că noi, nu crede că a venit cu mortul.

— Dar de ce să-l ascundă pe cel care a adus-o?

— Nu-mi dau seama. E tare complicat.

Făcură iar o bucată de drum în linişte. Dimineaţa de toamnă era rece. Câteva ciori zburau aproape de pământ, croncănind. Stresi le urmări o vreme cu privirea.

— O să ploua, zise. Când ciorile croncăne aşa e semn că le dor urechile de la ploaia care se apropie.

Ajutorul privi într-acolo, dar nu spuse nimic.

— Ai pomenit ceva mai-nainte despre şocul care le-a provocat la amândouă agonia, reluă Stresi.

— Da, îi răspunse ajutorul, trebuie să fi fost şocate rău (evită

cuvântul „groaznic”, pentru că şeful îi atrăsese atenţia că-l folosea şi când era cazul şi când nu era). Câtă vreme nu sunt urme de lovituri, după cum o să vedeţi şi dumneavoastră, agonia le-a fost provocată de un şoc neobişnuit de puternic.

— Crezi că bătrâna a făcut brusc o descoperire groaznică? întrebă

Stresi.

Ajutorul îl privi fix.

„Foloseşti cuvintele cum îţi place, îşi certă şeful în gând, iar celorlalţi li le înfunzi în gât.”