Iscălindu-şi raportul, Stresi îşi privi câteva clipe, cu gândul aiurea, scrisul pieziş. În două-trei rânduri luă pana şi dădu să se aplece deasupra hârtiei pentru a adăuga, a şterge sau a îndrepta câte ceva, dar, de fiecare dată, mâna şi pana îi rămaseră înţepenite în aer şi el lăsă în cele din urmă manuscrisul aşa cum era.

Se ridică încetişor de la masă, băgă raportul într-un plic, îl sigilă şi chemă curierul. Apoi, după plecarea acestuia, îl urmări o vreme de la fereastră. Rămase aşa îndelung, simţind cum durerea din tâmple i se intensifica treptat. O mulţime de gânduri încercau să-i asalteze creierul. Îşi frecă fruntea cu palma ca pentru a le bara trecerea. De ce să fi făcut toate astea un călăreţ necunoscut? Şi dacă n-ar fi aşa, dacă ipoteza aceasta ar fi falsă, atunci problema e cu atât mai grea.

Ce ascundea, oare, Doruntina? Se învârti o vreme prin birou şi, ori de câte ori se apropia de fereastră, zărea spinarea curierului, ce se micşora treptat pe drumul printre plopii desfrunziţi. Şi dacă n-ar fi corectă nici prima, nici a doua ipoteză, se întrebă deodată, dacă ar fi vorba de cu totul altceva, ceva imposibil de imaginat?

Stresi se opri o clipă privind fix duşumeaua, apoi se îndreptă spre uşă, coborî la iuţeală treptele şi, strigându-şi de pe coridor ajutorul, ieşi în stradă.

— Mergem la biserică, îi spuse acestuia, când îi auzi paşii şi respiraţia precipitată în urmă. Trebuie să cercetăm mormântul lui Kostandin.

— E o idee bună, zise ajutorul. La urma-urmei, întreaga poveste se bazează pe ridicarea mortului din groapă.

— Nici nu mi-a trecut prin cap o asemenea prostie, îl contrazise Stresi. Pentru altceva mergem noi acum.

Întindea pasul tot mai tare, în timp ce-şi spunea în gând: de ce naiba m-am vârât atât de mult în toată tărăşenia asta? Adevărul era că nu se făptuise nici crimă, nici altceva asemănător, pentru care el,

— 26 —

prin funcţia sa, să fi purtat răspunderea. Chiar şi ceva mai înainte, în timp ce-şi scria raportul, se întrebase în câteva rânduri: nu cumva greşesc alarmând cancelaria prinţului cu o problemă inexistentă?

Totuşi, un glas interior îi spunea că n-are dreptate îndoindu-se. Şi acelaşi glas îi repeta că se petrecuse ceva neobişnuit, mai mult decât o crimă oarecare, ceva faţă de care crima ar fi un eveniment cu totul şi cu totul banal.

Biserica mică, cu turla clopotniţei reparată în câteva rânduri, era la câţiva paşi, dar Stresi se opri brusc şi intră în cimitir, nu pe poarta de fier dinspre biserică, ci prin portiţa de lemn ascunsă vederii. Nu mai fusese de mult în cimitir şi se orienta anevoie.

— Pe-aici, zise ajutorul, din urmă, mormintele familiei Vranaj trebuie să fie pe-aici.

Stresi se întoarse şi se luă după el. Ici-colo pământul era zdrumicat. Icoanele mici, afumate şi ceara scursă şi întărită la capetele lumânărilor îţi strecurau în suflet o tristeţe calmă. O parte dintre cruci erau acoperite cu iederă. „Vara, aici trebuie să fie răcoare”, îşi spuse Stresi.

Ajutorul său se depărtase binişor privind ba într-o parte, ba într-alta printre morminte. Stresi se aplecă pentru a îndrepta o cruce căzută, care se dovedi foarte grea, aşa încât o lăsă şi merse mai departe. Ajutorul îi făcu semn cu mâna: în fine, le-am găsit.

Stresi se apropie. Mormintele erau înşirate unul lângă altul, cioplite din aceeaşi piatră neagră, asemănătoare, amintind de o cruce, de o spadă sau de un om întins la pământ cu mâinile depărtate. Fiecare mormânt avea săpat la căpătâi un loc pentru icoană şi lumânări, precum şi numele mortului.

— Iată-i mormântul, zise ajutorul, cu jumătate de gură.

Stresi îl privi şi văzu că omul se îngălbenise la faţă.

— Ce-i cu tine?

Ajutorul arătă cu mâna spre mormânt.

— Priviţi cu atenţie, spuse. Piatra e mişcată.

— Adevărat? făcu Stresi, lăsându-se pe vine pentru a vedea ceea ce-i arăta celălalt. Privi un timp cu atenţie, apoi se ridică. Adevărat, pare niţeluş mişcată.

— Nu v-am spus eu? zise ajutorul, în a cărui voce se puteau desluşi, amestecate, satisfacţia că şeful ajunsese la aceeaşi concluzie cu el şi un nou fior de teamă.

— Şi totuşi asta nu dovedeşte nimic, se pronunţă Stresi.

Ajutorul său îl privi intrigat. Căutătura lui părea că spune: desigur

— 27 —

că un superior trebuie să-şi păstreze demnitatea în orice împrejurări, dar există momente în care pot fi ignorate şi galoanele, şi supunerea, şi orice altceva.

— Asta nu dovedeşte nimic, repetă Stresi. Mai întâi, pentru că

piatra s-ar fi putut deplasa singură, cum se întâmplă cu cele mai multe morminte după un timp. Apoi, chiar dacă am fi de acord că ar fi mişcat-o cineva, acesta ar putea fi însuşi călăreţul necunoscut, care, înainte de a porni după Doruntina, a deplasat-o pentru a face credibilă ieşirea mortului din mormânt.

Ajutorul îl asculta cu gura căscată. Vru să spună ceva, poate să-l contrazică, dar Stresi nu-l lăsă.

— Sau, mai probabil, acest lucru să-l fi făcut după ce a lăsat-o pe Doruntina în faţa casei, continuă el. S-ar putea ca, după ce s-a despărţit de ea, să fi venit până aici, să fi mişcat piatra de pe mormânt, apoi să-şi fi văzut de ale lui.

Ostenit, Stresi privi peste câmpie, ca şi când ar fi căutat în lungul ei direcţia în care dispăruse necunoscutul. Din locul în care se afla se zăreau casa cu două caturi a familiei Vranaj, o parte din sat şi drumul ce se pierdea în zare. În porţiunea descoperită dintre biserică

şi casa bătrânei se petrecuse misteriosul eveniment din noaptea de 11 octombrie.

— Tu du-te înainte, eu mai am o treabă la biserică. Aşa s-or fi petrecut lucrurile, zise Stresi, dacă Doruntina nu minte.

Ajutorul său îl privi ţintă. Încet-încet îi revenise culoarea în obraji.

— Am să-l găsesc, spuse deodată Stresi, tare. Cuvintele îi ţâşniră

din gâtlej de-a valma, însoţite de un şuierat ameninţător, şi celălalt, care-l cunoştea demult, pricepu că dorinţa aceea de a-l prinde pe necunoscut depăşea acum limitele datoriei.

Capitolul al doilea

Stresi publică un ordin difuzat în aceeaşi zi tuturor hanurilor şi punctelor de trecere pe uscat şi pe apă, prin care cerea să i se aducă

la cunoştinţă dacă fuseseră văzuţi în seara de 11 octombrie un bărbat şi o femeie, călărind pe un cal, sau fiecare pe calul său, ori călătorind altcumva. În caz că da, să se afle pe care drum o apucaseră, cât timp petrecuseră prin hanuri, dacă mâncaseră ori dăduseră de mâncare calului sau cailor şi, eventual, în ce relaţii păreau să fi fost unul cu altul. În încheierea ordinului se mai cerea a

— 28 —

se afla dacă nu cumva fusese văzută doar femeia, neînsoţită de altcineva.

— Acum n-au cum să mai scape, îi spuse Stresi ajutorului său, când curierul-şef îi anunţă că ordinul avea să ajungă până în punctele cele mai îndepărtate. Un bărbat şi o femeie, călărind acelaşi cal, este un tablou care atrage atenţia, nu? Dar, chiar şi fiecare pe calul său. Ar fi cam acelaşi lucru.

— Aşa e, zise ajutorul.

Stresi se ridică în picioare şi începu să păşească încoace şi încolo, de la masa de lucru la fereastră.

— Acum n-au cum să ne mai scape, doar dacă n-or fi zburat printre nori.

Ajutorul îl privi atent.

— Din toată istoria reiese clar un singur lucru, spuse el, că au zburat printre nori.

— Încă mai crezi aşa ceva? îl întrebă Stresi, zâmbind.

— Toată lumea crede, răspunse celălalt.