— Cum vă simţiţi, Doamnă Mamă?
Semnul pe care ea-l făcu din ochi fu intraductibil.
— Când a venit Doruntina, azi-noapte?
Bolnava dădu din cap afirmativ. Apoi, continuând să-l privească
fix pe Stresi, vru parcă să-l roage ceva. Stresi stătu o clipă la îndoială.
— Cum s-a întâmplat? o întrebă încet de tot. Cine a adus-o?
Bătrâna îşi acoperi ochii cu unul din braţe şi din mişcarea capului se văzu că-şi pierduse cunoştinţa. Stresi o prinse de mână şi-i găsi cu greutate pulsul. Inima bătea.
— Cheam-o pe una dintre femei, îi spuse Stresi cât putu de încet ajutorului său. Celălalt ieşi, dar se întoarse imediat însoţit de o vecină. Stresi o lăsă pe bătrână şi, cu aceiaşi paşi uşori, se apropie de patul Doruntinei. Îi zări pletele blonde risipite pe pernă. Simţi o împunsătură în inimă, senzaţie periferică în comparaţie cu întâmplările pentru care se afla acolo. O emoţie veche, legată de nunta ei de-acum trei ani, atunci când el, Stresi, simţise aceeaşi înţepătură în inimă văzând-o îndepărtându-se pe calul alb de mireasă. În momentul acela fusese gata-gata să se întrebe cu glas tare: ce-i cu mine? Erau cu toţii niţeluş trişti, nu doar mama şi fraţii, ci întreaga suflare a satului, pentru că ea era prima fată ce se căsătorea atât de departe şi, totuşi, tristeţea lui Stresi avea ceva diferit. Şi în clipa plecării ei, el realiză dintr-odată că sentimentul cald pe care-l avusese pentru ea nu era altceva decât iubire. O iubire, de asemenea, aparte, risipită ca negura peste întinderea câmpiei, tot mai risipită, stăvilită de el însuşi în taină. O iubire precum rouă dimineţii, ce apare odată cu primii zori, după care, întreaga zi şi întreaga noapte stă ascunsă, neştiută de nimeni. Singurul moment în care ceaţa albăstrie încercase să se întrupeze, să capete contur fusese clipa plecării ei. Pentru scurt timp însă, scurt şi repede uitat.
În picioare, dinaintea patului ei, Stresi privi câteva clipe chipul Doruntinei. Era la fel de frumoasă ca şi atunci, poate chiar şi mai frumoasă, cu linia cunoscută a buzelor ce-i îndulcea şi-i înăsprea în acelaşi timp expresia.
— 22 —
— Doruntina, o strigă el în şoaptă.
Ea deschise ochii şi-n ei apăru o indiferenţă imposibil de gonit.
Stresi încercă să-i zâmbească.
— Doruntina, o strigă iar, bine-ai venit!
Ea continua să-l privească rece.
— Te simţi bine? o întrebă Stresi cu grijă şi, fără să-şi dea seama, o prinse de mână. Mâna ei frigea. Doruntina, urmă el, tot în şoaptă, ai sosit aseară după miezul nopţii, aşa e?
Ea clipi din ochi în semn că da. Stresi ar fi vrut să amâne încă
puţin întrebarea ce-l chinuia, dar ea veni singură:
— Cine te-a adus?
Sub privirea lui, ochii ei rămaseră imobili.
— Cu cine ai venit, Doruntina? îşi repetă întrebarea.
Ea nu-şi lua privirea de la el, cu vidul acela deznădăjduit din adânc.
— I-ai spus mamei că te-a adus fratele tău Kostandin, da?
Ea clipi din nou. Stresi încercă să recunoască în ochii femeii semnele nebuniei, dar privirea ei, ca şi până atunci, era goală şi rece.
— Tu, între timp, cred c-ai aflat că fratele tău Kostandin e mort de trei ani, zise Stresi cu acelaşi glas domol. Înaintea de a vedea lacrimile ei, şi le simţi pe ale sale, în afund. Chipul Doruntinei părea astfel şi mai îndepărtat. „Ce se întâmplă cu mine, se putea citi în ochii ei. De ce nu mă crezi?…”
Stresi întoarse capul spre ajutorul său şi spre vecina care stătea lângă patul bătrânei doamne şi le făcu semn să iasă. Se aplecă apoi uşor deasupra tinerei şi o mângâie pe mână.
— Cum ai venit Doruntina? Cum ai reuşit să ajungi până aici?
Ochii ei, dilataţi enorm, încercau să spună ceva.
Stresi ieşi după o oră. Era puţin. Palid şi, fără să privească în urmă sau să se adreseze cuiva, se îndreptă spre poartă. Ajutorul său îl urma îndeaproape. Acesta încerca să-l întrebe dacă aflase ceva de la Doruntina, dar nu îndrăzni.
Pe când treceau împreună prin dreptul bisericii, Stresi vru parcă
să intre în cimitir, dar renunţă imediat.
Păşind pe drum, ajutorul simţi din toate părţile privirile curioase ale oamenilor.
— Problema nu e simplă, spuse Stresi, fără a se întoarce către celălalt. Şi presupun că va lua proporţii. Iată de ce va trebui să
întocmesc un raport către cancelaria prinţului.
— 23 —
„Consider necesar să vă dau de ştire în legătură cu faptele ce au avut loc în dimineaţa zilei de 11 octombrie, anul curent, în nobila casă Vranaj, fapte ce pot avea urmări neprevăzute.
În dimineaţa lui 11 octombrie, bătrâna doamnă Vranaj, care, precum se ştie, trăieşte singură în urma morţii în bătălie a celor nouă
fii ai săi, a fost găsită într-o stare de şoc nervos, împreună cu fiica sa, Doruntina, adusă, conform spuselor ei, la miezul nopţii, de fratele ei Kostandin, mort şi el, ca toţi ceilalţi fraţi, în urmă cu trei ani.
După ce m-am deplasat la faţa locului şi am încercat să vorbesc cu cele doua femei, am ajuns la concluzia că niciuna dintre ele nu dă
semne de pierdere a minţilor, deşi cele afirmate de ele direct sau indirect sunt complet incredibile. Aici trebuie, subliniat că ambele se află sub influenţa şocului puternic pe care şi l-au pricinuit una alteia, fiica spunându-i mamei că a fost adusă de frate-său Kostandin, mama dându-i fiicei de veste că fratele ei, împreună cu ceilalţi, nu se mai află de mult în viaţă.
