— E de la sine înţeles că toată lumea comentează evenimentul.

— E de la sine înţeles, îl îngână Stresi, desigur. Nici nu s-ar putea altfel, adăugă imediat.

Închise sertarul mesei, îşi puse pelerina şi, după ce-i spuse

— 34 —

celuilalt „noapte bună”, ieşi.

În drum spre casă trecu prin faţa clădirilor cu etaj ce se înmulţiseră din momentul în care satul, altădată mic şi liniştit asemeni celorlalte sate din jur, devenise capitală de ţinut. Verandele caselor, unde oamenii se obişnuiseră să stea în după-amiezile de vară, erau pustii şi doar pe ici-colo se mai zăreau încă scaune şi leagăne, lăsate afară poate în speranţa că vor mai fi câteva zile călduţe înainte de venirea iernii.

Şi, dacă verandele erau pustii, la porţi şi dinaintea gardurilor se puteau întâlni grupuri de fete şi din loc în loc câte un băiat printre ele, care discutau în şoaptă. Trecând pe lângă ei, Stresi simţea cum îşi întrerup discuţia şi îl privesc plini de curiozitate. Întâmplarea din noaptea de 11 octombrie le stârnise tuturor imaginaţia, dar îndeosebi fetelor şi nevestelor tinere. Stresi îşi spuse că, fără îndoială, fiecare dintre ele visa cum un călăreţ necunoscut, nu conta cine, frate, străin sau nălucă, străbate pentru ea jumătate din Europa.

— Ei, îl întrebă soţia când îl văzu intrând. Aţi descoperit până la urmă cine a adus-o?

Lepădându-şi pelerina, Stresi o privi în fugă pentru a vedea dacă

în vorbele ei se afla vreo fărâmă de ironie. Înaltă, bălaie, femeia îl privea cu un zâmbet discret şi Stresi avu pentru o clipă impresia că, deşi îşi iubea soţia, n-ar fi putut să şi-o imagineze deloc împreună cu el pe un cal, ţinându-l de mijloc. În timp ce Doruntina parcă fusese născută pentru asta şi şi-o închipui călărind despletită, strâns lipită

de spinarea unui bărbat.

— Nimic, îi spuse el laconic.

— Pari obosit, zise ea.

Chiar sunt. Unde-s copiii?

— Se joacă sus. Să-ţi pun masa?

El făcu da din cap şi se lăsă vlăguit pe canapeaua acoperită cu o cuvertură de lână. În cămin, câteva flăcări anemice dădeau târcoale buştenilor de stejar şi reuşiră să-i aprindă. Stresi urmări cu privirea mişcările nevesti-sii.

— De parcă nu ţi-ar fi fost de ajuns treburile celelalte, na şi asta acum, găseşte-l unde oi şti pe un vântură-lume, zise ea şi zdrăngăni farfuriile.

Deşi nu pomenise de Doruntina, se vedea imediat cui îi erau adresate ultimele vorbe.

— Ce să-i faci, oftă Stresi.

Zgomotul farfuriilor deveni mai puternic.

— 35 —

— Ei, la urma-urmei, de ce atâta zarvă pentru că un necunoscut a adus acasă o femeie fără căpătâi? zise iar nevasta. De astă dată o parte din reproş îi era adresat lui.

— De unde până unde fără căpătâi? o întrebă el liniştit.

— Tu o vezi altfel? urmă ea. Ţie nu ţi se pare că o femeie care nu-şi vede decât de fericirea ei, trei ani la rând, fără să o intereseze de maică-sa şi de urgia căzută asupra bătrânei, e o femeie fără căpătâi?

Stresi asculta cu capul plecat.

— Poate că n-a ştiut, zise.

— Aha, n-a ştiut. Dar cum de şi-a amintit tocmai după trei ani?

Stresi ridică din umeri. Era clar că duşmănia neveste-sii faţă de Doruntina e veche. Uneori răbufnea, ba chiar, într-un rând, se şi sfădiseră, la câteva zile după nunta Doruntinei, când femeia îl întrebase: „De ce stai aşa, pierdut, chiar atât de mult vă doare pe toţi plecarea ei?” A fost pentru prima oară când ea îi făcea o astfel de scenă.

— A lăsat-o pe sărmana de maică-sa singură în nenorocire, continuă ea şi, deodată, s-a gândit să vină doar pentru a-i scurta şi mai repede zilele. E într-adevăr de plâns.

— Aşa e, spuse Stresi. O singurătate ca asta…

— O singurătate de moarte, spune-i mai bine, urmă femeia. Să-ţi plece pe rând nurorile, cele mai multe cu copiii în poală, e o mare pierdere. Dar ele, în fond, sunt nişte străine şi, chiar dacă n-au făcut bine părăsindu-şi soacra în cele mai grele momente, ce poţi-să le pretinzi, când prima care a părăsit-o pe bătrână a fost propria ei fată?

Stresi privea sfeşnicul de bronz ciudat de asemănător cu cele pe care le văzuse în dimineaţa aceea memorabilă, în camera unde zăceau Doruntina şi maică-sa. Îşi spuse că, într-un fel sau altul, toţi oamenii aveau să adopte o anumită poziţie, sufleteşte vorbind, faţă de evenimentul petrecut de curând şi că această poziţie avea să depindă

de soarta fiecăruia în viaţă, în dragoste sau în căsnicie, de aspectul exterior al fiecăruia, de fericirea sau necazurile lui, de întâmplările hotărâtoare sau de cele mai intime motive, de cele pe care, uneori, oamenii şi le ascund chiar şi lor înşişi. Toate acestea aveau să

alcătuiască ecoul evenimentului, prin care oamenii, crezând că vor judeca drama altora, nu vor face în realitate altceva decât să se judece singuri.

Dimineaţă sosi un curier de la cancelaria prinţului cu un plic

— 36 —

pentru Stresi. În plic se afla o notă prin care era anunţat că prinţul luase cunoştinţă de evenimentele din 11 octombrie şi poruncea să se facă tot posibilul pentru a se clarifica imediat situaţia, aşa încât, după cum scrisese Stresi însuşi, să nu se creeze tulburări şi confuzii printre oameni.

Cancelaria îi cerea lui Stresi să dea de veste imediat ce cazul avea să fie rezolvat.

— Hm, făcu Stresi după ce termină de citit pentru a doua oară

nota. Imediat ce cazul avea să fie rezolvat… Vorbe, dar ia pune-te în locul meu.

Dormise prost şi dimineaţă continuase sfada mocnită cu nevastă-sa, pricinuită, fără îndoială, de faptul că el, necontrazicându-se în cazul Doruntinei, nu luase parte cu destulă însufleţire la ponegrirea el. Stresi observase că asemenea neînţelegeri, ce mocneau înfundat numai pentru a nu pricinui ceartă, erau, în realitate, mai periculoase decât confruntările făţişe, urmate întotdeauna de împăcare, şi asta deoarece nemulţumirile ascunse, rămânând astfel, nu aduceau nimic bun, ci căutau zile întregi prilejul de a răbufni şi, pentru că motivul răbufnirii venea de obicei în cele mai nepotrivite momente şi locuri, nervozitatea şi, evident, cearta produsă erau mult mai violente decât ciocnirile obişnuite.

Stresi mai avea încă în mână scrisoarea de la cancelaria prinţului, când intră ajutorul său pentru a-i spune că paznicul cimitirului avea ceva să-i comunice.

— Paznicul cimitirului? se miră Stresi, privindu-şi ajutorul cu reproş. Privirea lui părea că spune „tot mai încerci să mă convingi că

a ieşit careva din mormânt?”, dar, chiar în clipa aceea, în cadrul uşii rămase întredeschise se ivi, într-adevăr, cineva, probabil cel anunţat.

Să vină, spuse Stresi cu răceală.

Paznicul intră, înclinându-se cu respect.

— Ei? făcu Stresi când îl văzu pe celălalt stând nemişcat dinaintea sa. Paznicul îşi înghiţi saliva.

— Sunt paznicul cimitirului de la biserică, domnule Stresi, şi vreau să vă spun că…

— Că piatra de pe mormânt a fost deplasată? îl întrerupse Stresi.

Ştiam.