acesta ar fi fost Kostandin. Nu, îşi zise Stresi, ideea cu răsplata nu stă în picioare. Dar atunci, care să fie motivul înfăţişării necunoscutului în faţa Doruntinei? Nu cumva o banală înşelătorie, doar pentru a o răpi şi a o vinde apoi ca roabă undeva, într-un ţinut îndepărtat? Dar şi aceasta cădea de la sine pentru faptul că
necunoscutul o adusese, totuşi, acasă. Să fi pornit cu gândul de a o răpi şi apoi, în timpul călătoriei, să se fi răzgândit era, de asemenea, greu de crezut, pentru că Stresi îi cunoştea pe tâlharii de drumul mare. Doar de n-ar fi fost vorba de o duşmănie între familii, de vreo răzbunare împotriva familiei ei sau a bărbatului ei, deşi şi asta părea puţin probabil. Soarta lovise atât de crunt familia Doruntinei, încât mâna omului nici pe departe n-ar fi putut făptui ceva asemănător.
Oricum, trebuiau cercetate cu atenţie arhiva familiei, testamentele, moştenirile, vechile judecăţi. Poate că ceva din toate astea va arunca fie şi un firicel de lumină asupra întâmplării. Şi dacă n-a fost totuşi decât o înşelătorie obişnuită, o aventură, cu un cal şi o femeie de douăzeci şi trei de ani, de-a lungul câmpiilor Europei? Stresi oftă din adânc. Ar fi vrut din tot sufletul să creadă aşa ceva, dar i se păru imposibil. Îl împiedica ceva, poate anii îndelungaţi de slujbă, în care s-a ocupat în primul rând de cercetarea crimelor şi a cazurilor obscure.
Gândurile îl cutreierară cât îl cutreierară, dar reveni până la urmă
prima întrebare: cine să fi fost, oare, călăreţul misterios? Doruntina, după cum declarase singură, la început nu-l văzuse prea bine, i se păruse doar a fi Kostandin, pentru că era tare colbuit şi greu de recunoscut. Nu coborâse de pe cal, nu voise să vadă pe nimeni din familia cumnatului (care-l cunoştea de la nuntă) şi ţinuse să
călătorească doar noaptea. Deci, se temea de ceva. Stresi n-o întrebase pe Doruntina dacă văzuse măcar pentru o singură clipă
chipul necunoscutului. Ar fi fost bine s-o întrebe neapărat. Totuşi, ar fi fost o prostie să creadă că necunoscutul nu s-ar fi temut de ceva.
— 30 —
Şi tot o prostie să bănuiască că ar fi fost Kostandin, deşi lucrurile nu se clarificau deloc astfel… Că nu fusese Kostandin ştia, ceea ce îi trezea acum îndoieli era faptul că nu mai era sigur de… Doruntina.
Stresi se ridică aproape împingând masa. Ieşi precipitat afară şi o porni pe câmp cu aceeaşi iuţeală. Ploaia contenise. Ici-colo, pomii lăcrimoşi îşi scuturau picăturile argintii de apă. Stresi mergea gânditor. Ajunse la poarta Vranajilor mai repede decât prevăzuse.
Străbătu coridorul larg, unde femeilor ce le vegheau pe cele două
bolnave li se mai adăugaseră şi altele şi intră în odaia în care zăceau mama şi fiica. Încă de la uşă zări obrazul alb al Doruntinei, ochii ei imobili cu cearcăne negre în jur. Cum de se îndoise de ea? Era tot ea, aceiaşi ochi şi acelaşi chip, căruia căsătoria îndepărtată nu-i schimbase nimic, cu excepţia aurei misterioase ce-o învăluia.
— Cum te simţi? o întrebă încet, aşezându-se pe taburetul de lângă pat. Îl încerca un sentiment de vinovăţie pentru îndoielile de adineauri.
Ea îl privi stăruitor. Avea ceva dureros în privire şi Stresi îşi plecă
ochii.
— Iartă-mă că te întreb din nou, zise, dar e foarte important, înţelegi, Doruntina, este important pentru tine, pentru mama ta şi pentru noi toţi. Vreau, deci, să te întreb dacă i-ai zărit vreodată
chipul celui care te-a adus?
Doruntina continua să-l privească cu acelaşi imobilism.
— Nu, răspunse în cele din urmă cu voce coborâtă.
Stresi simţi cum slaba legătură dintre ei se rupe brutal. Fu străbătut de dorinţa nebună de a o prinde de umeri şi de a-i striga: de ce mă minţi, Doruntina? Cum se poate să călătoreşti zi şi noapte cu un om pe care-l crezi fratele tău şi să nu-i vezi niciodată chipul?
Nu ţi-a fost dor de el? N-ai fost tentată să-l îmbrăţişezi?
— Cum de a fost posibil? o întrebă.
— Eram atât de tulburată, zise ea, când el mi-a spus că e Kostandin; că a venit să mă ia, încât o ameţeală nemaipomenită mi-a întunecat mintea.
— Nu te-ai temut de ceva rău?
— Ba da. De tot ce poate fi mai rău, de moarte.
— De moartea mamei, în primul rând. Apoi, a vreunuia dintre fraţi?
— De moartea fiecăruia, pe rând. Chiar şi de a lui, a lui Kostandin.
— Pentru asta l-ai întrebat de ce are părul noroit şi miroase a mâl?
— Da.
— 31 —
Sărmana de tine, o căină în sinea sa Stresi. Încercă să-şi închipuie cât de înfiorător trebuie să fi fost pentru Doruntina să-şi imagineze, chiar şi pentru câteva clipe, că drumeţeşte împreună cu un mort. Iar ea, precum se pare, străbătuse o parte din drum cu această îndoială.
— Uneori nu credeam, urmă ea. E fratele meu, îmi spuneam, fratele meu, viu. Dar…
Îşi lăsă vorba la jumătate.
— Dar… repetă Stresi, ce-ai vrut să spui, Doruntina?
— Ceva mă oprea să-l îmbrăţişez, spuse ea în şoaptă. Nu ştiu nici eu ce.
Stresi îi privi pleoapele lăsate.
— Mi-a fost atât de dor, atât de dor de el şi totuşi n-am putut să-l îmbrăţişez nici măcar o dată.
— Nici măcar o dată, repetă Stresi.
— Am rămas cu această durere, mai ales acum, când am aflat că
el nu mai e pe lume.
