Paznicul îl privi tulburat.

— Eu… eu, se bâlbâi, vroiam să vă spun ceva.

— Dacă e vorba despre mormânt, ştiam, îl întrerupse iar Stresi,

— 37 —

fără a putea să-şi ascundă începutul de nervozitate. Dacă ai altceva de spus, te ascult.

Stresi se aştepta ca paznicul să spună: nu, n-am altceva de zis şi privi în jos, dar, spre uimirea lui, îl auzi pe celălalt bâiguind:

— Aveam altceva să vă spun.

Stresi ridică privirea şi-l scrută sever, ca pentru a-i aminti că nu era locul potrivit pentru glume.

— Ai altceva de spus? îl întrebă cu neîncredere şi ironie. Să vedem.

Paznicul, aflat încă sub impresia primirii reci, îl văzu pe Stresi ridicând palmele de pe hârtiile pe care le avea în faţă, cu o mişcare ce ar fi vrut să însemne: iată, acum m-ai rupt complet de la treburile mele, eşti mulţumit? Să vedem ce ai să ne istoriseşti.

— Suntem oameni simpli, domnule Stresi, zise omul cu o voce nesigură. Poate că nu ştim să vorbim, ne iertaţi, dar am auzit că, cine ştie, s-ar putea ca…

Stresi Simţi deodată un început de regret.

— Vorbeşte, te ascult, îl îndemnă binevoitor.

Ce să fie asta? se întrebă. Ce vină are omul că eu sunt nervos din pricina poveştii ăleia?

— Te ascult, spuse iar. Despre ce e vorba?

Paznicul, niţeluş uşurat, trase aer în plămâni.

— Toată lumea vorbeşte despre ridicarea din mormânt a unuia dintre fiii Doamnei Mame, zise, uitându-se fix la Stresi.

Dumneavoastră ştiţi mai bine ca mine toată povestea asta. Ba chiar au început unii să vină la cimitir pentru a se uita la piatra de pe mormânt, dar asta e altă treabă. Ceea ce vroiam să vă spun e altceva.

— Continuă, făcu Stresi.

— Într-o duminică, nu asta, ultima, nici penultima, ci ailaltă, Doamna Mamă a venit, după obicei, la cimitir, pentru a aprinde lumânări la capul feciorilor.

— Două duminici înainte de ultima? întrebă Stresi.

— Da, domnule Stresi. A aprins câte o lumânare la fiecare mormânt, iar la capul lui Kostandin, două. Eram pe-acolo, prin preajmă, când s-a întâmplat asta şi am auzit ce-a spus deasupra mormântului.

Paznicul făcu din nou o scurtă pauză, neluându-şi ochii, de la Stresi. Două duminici înainte de asta, repetă Stresi. Vasăzică, două

săptămâni şi ceva, socoti, fără a pricepe nici el de ce.

— Am auzit multe bocete de mamă, chiar şi pe ale ei, continuă

paznicul, dar în ziua aceea vorbele bătrânei mi-au băgat spaima în

— 38 —

oase.

Stresi îşi prinse bărbia în pumn şi se concentră asupra cuvintelor paznicului.

— Nu era nici tânguit, nici bocet ca toate bocetele, urmă omul. Era blestem.

— Blestem?!

Paznicul trase iar aer în piept, neascunzându-şi mulţumirea că

reuşise în cele din urmă să-i atragă atenţia căpitanului.

— Da, domnule, un blestem şi încă unul groaznic.

— Cum aşa? Povesteşte, zise Stresi nerăbdător.

— Mi-e greu să vă repet cuvintele ei, pentru că am fost tare înfricoşat, dar blestemul suna cam aşa: „Kostandin, unde ţi-e făgăduiala că ai să mi-o aduci pe Doruntina de câte ori o să am nevoie de ea?” Pentru că, precum puteţi şti, domnule Stresi, după

cum ştie toată lumea, îi jurase maică-sii că…

— Ştiu, ştiu, spuse Stresi, continuă.

— Şi aşa, ea a zis: „Acum, când am rămas singură pe lume şi n-am pe nimeni alături, pe tine, care ţi-ai uitat jurământul, pământul să nu te putrezească”. Uite, cam astea au fost cuvintele ei.

În timp ce vorbea, paznicul cerceta cu privirea chipul lui Stresi şi, la sfârşit, aşteptând ca acesta să rămână mut de uimire în urma teribilei istorisiri, băgă de seamă că în ochii căpitanului apăruse o expresie de indiferenţă. Paznicul îşi pierdu iar stăpânirea de sine.

— Mi-am zis să vin să vă spun, că poate vă va fi de folos, încheie el. Cred că n-am făcut nicio greşeală.

— Deloc, se grăbi să-l încurajeze Stresi, dimpotrivă, ai făcut foarte bine. Mulţumesc.

Paznicul se ploconi cu respect şi, în momentul în care ieşea, încercă pentru ultima oară să realizeze dacă făcuse bine sau nu bătând drumul până acolo.

Stresi rămase mai departe gânditor. Nu peste mult timp simţi prezenţa cuiva în cameră. Ridică ochii şi-l văzu pe ajutorul său, dar uită imediat de el. Cum de s-a putut să facem o asemenea nerozie? se întrebă. Cum de s-a putut s-o uităm pe mamă? Discutase în două

rânduri cu Doruntina, în vreme ce cu bătrâna, niciodată. Iar ea putea să aibă propria ei versiune despre întâmplare. Era, într-adevăr, o scăpare de neiertat din partea lui.

Ridică iar ochii. Ajutorul său aştepta în acelaşi loc.

— Am făcut o mare prostie, zise Stresi.

— În legătură cu mormântul? Adevărul e că mi-a trecut o dată prin

— 39 —

cap, dar…