— O singurătate de moarte, spune-i mai bine, urmă femeia. Să-ţi plece pe rând nurorile, cele mai multe cu copiii în poală, e o mare pierdere. Dar ele, în fond, sunt nişte străine şi, chiar dacă n-au făcut bine părăsindu-şi soacra în cele mai grele momente, ce poţi-să le pretinzi, când prima care a părăsit-o pe bătrână a fost propria ei fată?
Stresi privea sfeşnicul de bronz ciudat de asemănător cu cele pe care le văzuse în dimineaţa aceea memorabilă, în camera unde zăceau Doruntina şi maică-sa. Îşi spuse că, într-un fel sau altul, toţi oamenii aveau să adopte o anumită poziţie, sufleteşte vorbind, faţă de evenimentul petrecut de curând şi că această poziţie avea să depindă
de soarta fiecăruia în viaţă, în dragoste sau în căsnicie, de aspectul exterior al fiecăruia, de fericirea sau necazurile lui, de întâmplările hotărâtoare sau de cele mai intime motive, de cele pe care, uneori, oamenii şi le ascund chiar şi lor înşişi. Toate acestea aveau să
alcătuiască ecoul evenimentului, prin care oamenii, crezând că vor judeca drama altora, nu vor face în realitate altceva decât să se judece singuri.
Dimineaţă sosi un curier de la cancelaria prinţului cu un plic
— 36 —
pentru Stresi. În plic se afla o notă prin care era anunţat că prinţul luase cunoştinţă de evenimentele din 11 octombrie şi poruncea să se facă tot posibilul pentru a se clarifica imediat situaţia, aşa încât, după cum scrisese Stresi însuşi, să nu se creeze tulburări şi confuzii printre oameni.
Cancelaria îi cerea lui Stresi să dea de veste imediat ce cazul avea să fie rezolvat.
— Hm, făcu Stresi după ce termină de citit pentru a doua oară
nota. Imediat ce cazul avea să fie rezolvat… Vorbe, dar ia pune-te în locul meu.
Dormise prost şi dimineaţă continuase sfada mocnită cu nevastă-sa, pricinuită, fără îndoială, de faptul că el, necontrazicându-se în cazul Doruntinei, nu luase parte cu destulă însufleţire la ponegrirea el. Stresi observase că asemenea neînţelegeri, ce mocneau înfundat numai pentru a nu pricinui ceartă, erau, în realitate, mai periculoase decât confruntările făţişe, urmate întotdeauna de împăcare, şi asta deoarece nemulţumirile ascunse, rămânând astfel, nu aduceau nimic bun, ci căutau zile întregi prilejul de a răbufni şi, pentru că motivul răbufnirii venea de obicei în cele mai nepotrivite momente şi locuri, nervozitatea şi, evident, cearta produsă erau mult mai violente decât ciocnirile obişnuite.
Stresi mai avea încă în mână scrisoarea de la cancelaria prinţului, când intră ajutorul său pentru a-i spune că paznicul cimitirului avea ceva să-i comunice.
— Paznicul cimitirului? se miră Stresi, privindu-şi ajutorul cu reproş. Privirea lui părea că spune „tot mai încerci să mă convingi că
a ieşit careva din mormânt?”, dar, chiar în clipa aceea, în cadrul uşii rămase întredeschise se ivi, într-adevăr, cineva, probabil cel anunţat.
Să vină, spuse Stresi cu răceală.
Paznicul intră, înclinându-se cu respect.
— Ei? făcu Stresi când îl văzu pe celălalt stând nemişcat dinaintea sa. Paznicul îşi înghiţi saliva.
— Sunt paznicul cimitirului de la biserică, domnule Stresi, şi vreau să vă spun că…
— Că piatra de pe mormânt a fost deplasată? îl întrerupse Stresi.
Ştiam.
Paznicul îl privi tulburat.
— Eu… eu, se bâlbâi, vroiam să vă spun ceva.
— Dacă e vorba despre mormânt, ştiam, îl întrerupse iar Stresi,
— 37 —
fără a putea să-şi ascundă începutul de nervozitate. Dacă ai altceva de spus, te ascult.
Stresi se aştepta ca paznicul să spună: nu, n-am altceva de zis şi privi în jos, dar, spre uimirea lui, îl auzi pe celălalt bâiguind:
— Aveam altceva să vă spun.
Stresi ridică privirea şi-l scrută sever, ca pentru a-i aminti că nu era locul potrivit pentru glume.
— Ai altceva de spus? îl întrebă cu neîncredere şi ironie. Să vedem.
Paznicul, aflat încă sub impresia primirii reci, îl văzu pe Stresi ridicând palmele de pe hârtiile pe care le avea în faţă, cu o mişcare ce ar fi vrut să însemne: iată, acum m-ai rupt complet de la treburile mele, eşti mulţumit? Să vedem ce ai să ne istoriseşti.
— Suntem oameni simpli, domnule Stresi, zise omul cu o voce nesigură. Poate că nu ştim să vorbim, ne iertaţi, dar am auzit că, cine ştie, s-ar putea ca…
Stresi Simţi deodată un început de regret.
— Vorbeşte, te ascult, îl îndemnă binevoitor.
Ce să fie asta? se întrebă. Ce vină are omul că eu sunt nervos din pricina poveştii ăleia?
— Te ascult, spuse iar. Despre ce e vorba?
Paznicul, niţeluş uşurat, trase aer în plămâni.
— Toată lumea vorbeşte despre ridicarea din mormânt a unuia dintre fiii Doamnei Mame, zise, uitându-se fix la Stresi.
Dumneavoastră ştiţi mai bine ca mine toată povestea asta. Ba chiar au început unii să vină la cimitir pentru a se uita la piatra de pe mormânt, dar asta e altă treabă. Ceea ce vroiam să vă spun e altceva.
— Continuă, făcu Stresi.
— Într-o duminică, nu asta, ultima, nici penultima, ci ailaltă, Doamna Mamă a venit, după obicei, la cimitir, pentru a aprinde lumânări la capul feciorilor.
