Adevărul era, însă, cu totul altul.
Stresi se lăsă împins din toată părţile. Îi lipsea voinţa nu numai să
întreprindă ceva, dar şi să se concentreze. Adevărat, pe drum se gândise în câteva rânduri că moarta putea fi Doruntina, dar alungase pe loc o asemenea idee. Că puteau muri amândouă nici nu-i trecuse măcar prin cap. Deşi, odată, i se păruse mai probabilă moartea Doruntinei, pentru că ea, – călătorind, după spusele ei sau ale altora, împreună pe cal cu un mort, se molipsise oarecum de moarte. Dar că
muriseră amândouă, nu, nici nu-şi putuse imagina.
— Cum aşa? întrebă în gol în viermuiala aceea turbată de umeri şi de voci curioase. Cum s-a întâmplat?
Răspunsul îi veni de la doi-trei inşi deodată:
— Mai întâi a murit fiica, apoi mama.
— Ah, prima a murit Doruntina?
— Da, domnule căpitan. Ea, sărmana, a murit prima. E de la sine înţeles că Doamnei Mame nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să
închidă cercul morţii.
— Ce dramă, ce dramă! repetă cineva din apropiere. S-a stins neamul Vranaj. Până la ultimul.
Stresi îl zări pentru o clipă pe ajutorul său, care, ca şi el, era împins de colo-colo. De-acum, enigma e deplină, îşi zise. Mama şi fiica vor duce cu ele în mormânt adevărul.
O porni spre uşă cu intenţia de a intra în casă. S-a stins neamul Vranaj, jeli iar o voce. Stresi privi în jur vrând să se dumirească cine rostise cuvintele acelea, dar, inexplicabil şi pentru el, privirea, în loc să caute printre oamenii din curte, i se opri sus, pe streaşina casei, ca şi când vocea ar fi venit de acolo. Negri şi deformaţi de timp, stâlpii bagdadiei, ieşiţi în afara pereţilor, exprimau mai bine decât orice nenorocirea şi singurătatea ce-şi aveau sălaşul sub acoperişul acela.
Capitolul al treilea
Din toate cele patru colţuri ale principatului veneau oamenii la înmormântarea Doamnei Mame şi a Doruntinei. A fost clar încă de la început că ceremonia va fi unul dintre evenimentele acelea care, urmând unor întâmplări misterioase, erau necesare când şi când, la
— 42 —
intervale regulate, pentru a-i strânge pe toţi în jurul lor. Adevărul e că atenţia generală fusese atrasă cu câteva zile în urmă, încă din momentul în care s-a aflat de întoarcerea Doruntinei. Dar înmormântarea făcea publice, ca să spunem aşa, toate discuţiile sau gândurile iscate între pereţii caselor sau în minţile oamenilor. Acum, toate acestea căpătau consistenţă şi se materializau în şirul nesfârşit de oameni ce se îndreptau pe catâri, în trăsuri sau pe jos către centrul administrativ al ţinutului.
Înmormântarea avea loc duminică. Trupurile neînsufleţite fuseseră
scoase în salonul cel mare al casei, de multă vreme pustiu, de la moartea băieţilor. Sub lumina lumânărilor, vechiul blazon al familiei, armele şi icoanele de pe pereţi, ca şi chipurile moartelor, păreau poleite în argint.
În jurul sicrielor impunătoare de bronz (bătrâna doamnă lăsase prin testament o sumă mare de bani pentru propria-i înmormântare), şezând pe taburete de lemn cu încrustaţii, cele patru bocitoare dirijau jelania femeilor. La douăzeci de ore de la moarte, în jurul sicrielor de bronz bocetele erau mai potolite, dar mai apăsătoare. Din când în când, după obicei, bocitoarele îşi strigau jalea într-o tânguială ritmată. Ba una, ba alta, ba toate patru împreună recreau fragmente din neobişnuita întâmplare.
Cu glas tremurător, una dintre bocitoare amintea de nunta Doruntinei şi de plecarea ei în depărtări. O alta, cu voce şi mai scârţâitoare, îi plângea pe cei nouă fii, care, imediat după nuntă, muriseră în lupta cu invadatorii ciumaţi. A treia începu să deplângă
doliul bătrânei mame rămasă singură pe pământ.
Kostandine, fiul meu,
Unde-i jurământul tău
Să-mi aduci pe Doruntina
Să văd iar în ochi lumina?
De demult tu mi-ai jurat,
Şi se vede c-ai uitat!
Jelea cea de-a patra bocitoare blestemul mamei la capul fiului ce-şi călcase jurământul. Apoi, prima bocitoare deplânse ridicarea din mormânt a feciorului blestemat şi goana sa prin noapte către soră-sa:
— Ce-i cu tine, frate bun?
— Hai călare şi-am să-ţi spun!
— 43 —
— Stai oleacă, să mă schimb, plângea bocitoarea.
— Hai aşa, că n-avem timp. 3
răspundea cea de-a treia cu vorbele mortului.
Apoi, prima şi a patra bocitoare povestiră, întrerupându-se una pe alta, despre călătoria surorii şi fratelui pe acelaşi cal. A treia jeli sosirea celor doi acasă şi întoarcerea lui Kostandin în groapă. Cea de-a patra încheie povestea cu vorbele Doruntinei din faţa porţii şi răspunsul mamei dinăuntru.
După terminarea jelaniei comune, bocitoarele tăcură o vreme pentru a-şi mai trage sufletul, după care începură din nou. Cuvintele cu care îşi însoţeau bocetul erau mereu altele. O parte dintre versuri se repetau, o altă parte erau însă modificate sau schimbate complet pentru a fi înlocuite cu altele noi. În timpul bocitului, femeile treceau rapid peste partea din bocet asupra căreia stăruiseră mai mult înainte sau, din contră, insistau asupra părţii pe care o expediaseră
sau chiar o săriseră în jelania anterioară. Astfel, se întâmpla ca, la un moment dat, să insiste asupra declanşării evenimentelor, vremurilor în care familia Vranaj trăia fericită, apoi asupra îndoielilor legate de căsătoria atât de îndepărtată a Doruntinei şi promisiunii lui Kostandin că o va aduce pe soră-sa ori de câte ori va fi nevoie de ea.
În jelania următoare, toate acestea erau parcurse rapid şi bocitoarele insistau mai mult asupra sinistrei călătorii pe cal, redând discuţia dintre viu şi mort. În ceasurile ce urmară, partea aceasta era comprimată şi se dădeau în schimb alte amănunte, ca, de exemplu, întâlnirea dintre Doruntina şi Kostandin cel mort, se descriau dansurile (în satul Doruntinei era sărbătoare) şi cuvintele fratelui adresate fetelor din sat că „erau nespus de frumoase, dar că
frumuseţea lor îl lăsa rece”.
