— 55 —

necunoscutul era fiul ei? (Doruntina îi spusese de afară: m-a adus frate-meu, Kostandin.) Că, din contră, nu fusese fiul ei şi fata a minţit-o? Poate, dar asta nu justifică şocul. Că Doruntina s-a sărutat pentru ultima oară cu necunoscutul, în momentul despărţirii, în întuneric… Gata, făcu Stresi şi trăgând energic dârlogii întoarse iar calul. În ultimul moment, îndepărtându-se, cu o mişcare smucită, asemeni celui ce încearcă să-şi descopere în noapte urmăritorul, privi încă o dată în urmă spre poarta zăvorâtă.

Capitolul al patrulea

A doua zi după întoarcerea de la Mănăstirea cu Trei Cruci, Stresi se aşternu iar pe treabă pentru a clarifica misterul sosirii Doruntinei.

Întocmi un ordin nou, mai amănunţit decât primul, în care nu numai că se dădeau instrucţiuni asupra modului cum să fie reţinuţi toţi suspecţii, ci promitea şi o recompensă celui ce ajuta la prinderea înşelătorului, prin participare directă sau prin denunţ. Pe lângă asta, Stresi îi porunci ajutorului său să afle cine lipsise din sat de la sfârşitul lui septembrie până la 11 octombrie şi să facă investigaţii secrete asupra fiecăruia dintre aceştia. Între timp, stabili pe unul dintre oamenii săi care să se pregătească la iuţeală şi să pornească la drum lung spre ţinutul Boemiei, unde să cerceteze la faţa locului cum se petrecuse dispariţia Doruntinei din casa soţului ei.

Omul încă nu pornise, când de la cancelaria prinţului sosi un al doilea ordin, mai insistent decât primul, prin care se dispunea clarificarea cazului în cel mai scurt timp. Stresi pricepu imediat că

arhiepiscopul intervenise pe lângă prinţ, iar acesta, pe de altă parte, cunoscând lipsa de interes cu care funcţionarii săi tratau dispoziţiile bisericii, văzuse necesitatea unei noi luări de poziţie din partea sa. În ordin se sublinia că raporturile politice încordate din ultima vreme, în special cele cu Bizanţul, cereau înţelepciune şi dibăcie din partea tuturor subalternilor săi.

Între timp, arhiepiscopul îşi prelungi şederea la Mănăstirea cu Trei Cruci. Ce s-o fi fixat acolo ca bătut în cuie, se întreba când şi când Stresi. Pândeşte, cu siguranţă, bătrânul vulpoi.

Stresi era tot mai nervos. Ajutorul său terminase de cercetat arhiva. Avea ochii umflaţi de atâta citit şi rămânea mereu pe gânduri.

Eşti rătăcit de tot, îi spunea Stresi ca să mai glumească puţin printre treburile zilnice. Cine ştie ce surpriză ai de gând să ne faci. În loc să

— 56 —

zâmbească, ajutorul îl privea cu nişte ochi sumbri, care parcă

spuneau: tu poate crezi că-i glumă, dar eu am găsit ceva în arhiva aia care o să te lase cu gura căscată.

Uneori, trăgându-se lângă fereastră şi aruncându-şi privirea peste întinderea câmpiei, Stresi îşi spunea că poate întâmplarea aceea s-a petrecut cu totul altfel faţă de cum şi-o imaginase el, iar macabra călătorie cu călăreţul necunoscut n-a fost altceva decât fructul imaginaţiei bolnave a Doruntinei. La urma-urmei, călăreţul nu fusese văzut de nimeni şi chiar bătrână mamă, care a deschis poarta, unicul martor deci, n-a afirmat nicicând aşa ceva. O, doamne, s-ar putea ca toate astea să nici nu fi fost, îşi spuse el. S-ar fi putut ca Doruntina să fi aflat cumva de nenorocirea ce i-a lovit familia şi, nebună de durere, să fi pornit singură la drum. În situaţia în care se găsea, s-ar putea ca ea să fi peregrinat îndelung până acasă, luni întregi, poate ani, crezând apoi că drumul n-a durat decât o noapte. Altfel n-are cum se explica mulţimea de stele ce goneau pe cer. Pe urmă, unui om căruia zece zile de drum, câte erau din Boemia, i s-au părut a fi numai o noapte, s-ar fi putut ca şi o sută de zile să-i pară la fel. Şi, în general, din partea unui asemenea om puteai să te aştepţi la orice fantasmagorie.

Stresi încercă să-şi amintească chipul Doruntinei, cum îl văzuse ultima oară, pentru a ghici pe el semnele bolii mintale, dar nu reuşi defel. Închipuirea lui nu-l putea reconstitui. Se strădui atunci să-şi alunge din cap ultimul raţionament pentru că simţea că acesta îi fărâmiţează orice dorinţa de a mai continua cercetările. În curând, îşi spuse, după întoarcerea din Boemia a trimisului, lucrurile se vor lămuri.

Slujbaşul său plecase spre ţinuturile Boemiei în urmă doar cu o zi şi jumătate, când Stresi fu anunţat că tocmai veniseră de acolo oameni din familia bărbatului Doruntinei. La început se zvonise că ar fi vorba chiar de acesta, după care, imediat, se aflase că erau doi veri primari ai săi.

După ce repezi un curier pentru a-l întoarce din drum pe trimisul oficial în Boemia, Stresi alergă să-i vadă pe noii-veniţi, ce trăseseră la Hanul de la Răspântie.

Aceştia erau doi bărbaţi tineri, semănând atât de mult unul cu altul, încât ai fi putut să-i iei drept gemeni, cu toate că nici vorbă de aşa ceva. În momentul apariţiei lui Stresi erau încă vlăguiţi de drumul lung şi nu reuşiseră să se spele sau să-şi schimbe straiele.

— 57 —

Privirea lui se fixă încă de la început pe părul prăfuit al drumeţilor, dar atât de direct, de ciudat, încât unul dintre ei, zâmbind vinovat, îşi trecu mâna prin plete şi spuse ceva într-o limbă complet necunoscută.

— Ce limbă vorbesc? îşi întrebă Stresi ajutorul, care ajunsese la han puţin înaintea sa.

— Dracu’ ştie, răspunse ajutorul, seamănă cu un soi de germană

amestecată cu spaniolă. Am trimis pe cineva la Mănăstirea Veche să

aducă pe vreunul dintre călugării care ştiu limbi străine. Cred că vor sosi cât de curând.

— Greu de tot m-am înţeles cu ei cu puţina latinească pe care o ştiu, zise hangiul. Da’ şi ei o vorbesc de-ţi vine s-o iei la goană.

— Poate că au nevoie să se spele şi să-şi vină în fire niţeluş, îi spuse Stresi hangiului. Zi-le să meargă sus dacă vor, până vine tălmaciul.

Hangiul traduse ca vai de lume în latineşte cuvintele lui Stresi. Cei doi aprobară din cap şi, unul după altul, urcară treptele ce scârţâiau de-ai fi zis că stau să se fărâme. În timpul ăsta Stresi le cerceta hainele pline de praf.

— Au mai spus ceva? întrebă după ce se făcu linişte. Ştiu că

Doruntina a murit?

— Au aflat pe drum, răspunse ajutorul, despre moartea ei şi a maică-sii şi câte ceva despre evenimente.

Stresi începu să păşească de colo-colo prin sala mare a hanului.

Ceilalţi, ajutorul său, hangiul şi un al treilea îi urmăreau cu atenţie mişcările, fără a îndrăzni să-l tulbure. Cam mult întârzie călugărul, zise Stresi în două-trei rânduri deşi nu sosise nici el de prea multă

vreme.

Călugărul de la Mănăstirea Veche apăru cam peste o jumătate de ceas. Stresi îl trimise imediat pe hangiu să-i cheme pe cei doi, care coborâră unul după altul pe scara de lemn ce părea că scârţâie din ce în ce mai tare. Scuturat de cea mai mare parte a prafului părul lor părea deschis de tot la culoare.

— Spuneţi-le că eu sunt căpitanul Stresi, zise, adresându-se călugărului, responsabil cu păstrarea ordinei peste ţinutul din jur.

Presupun că au venit pentru a afla ce s-a întâmplat cu Doruntina, nu?

Călugărul le vorbi străinilor, dar aceştia se priviră unul pe altul nepricepând nimic.

— În ce limbă le vorbeşti? întrebă Stresi.

— 58 —

— O să încerc alta, zise călugărul, fără a răspunde la întrebarea lui Stresi.

Spuse iar ceva, ceva ce-i făcu pe cei doi străini să se privească

având întipărită pe chip suferinţa celui care pricepe foarte puţin din ceea ce-i zici. Între timp, unul dintre ei zise câteva vorbe şi, de astă

dată, fu rândul călugărului să-şi schimonosească obrazul a neputinţă. Toate acestea continuară o vreme de o parte şi de alta până ce călugărul pronunţă, în fine, câteva fraze lungi, care îi făcură

pe cei doi străini să dea din cap bucuroşi.

— Am găsit-o, slavă domnului, râse călugărul, vorbesc o germană

amestecată cu slavonă. Cred c-o să ne înţelegem.

Stresi începu să le vorbească:

— Aţi venit chiar la timp, spuse. Cred c-aţi auzit ce i s-a întâmplat nevestei vărului vostru, Doruntinei. Soarta ei ne-a întristat pe toţi.

Chipurile străinilor se mohorâră pe dată.

— Tocmai trimisesem un om spre ţinuturile Boemiei, să afle adevărul în legătură cu venirea ei încoace, când ni s-a anunţat sosirea voastră, continuă Stresi. Cred că vom putea afla ceva de la voi, după cum şi voi veţi putea afla ceva de la noi. Presupun că