neroadă.
— Nu-i atât de simplu, îl întrerupse arhiepiscopul. O erezie înfloritoare. O erezie totală.
— Da, spuse Stresi, într-un fel e chiar aşa.
— Nu într-un fel, ci oricum ai privi lucrurile, aproape că strigă
arhiepiscopul. Vocea îi căpătase pe de-a-ntregul rezonanţa plină de la început. Îşi apropie fruntea de cea a lui Stresi, încât acesta doar cu un efort de voinţă reuşi să nu se tragă înapoi. Unul singur pe lume, până astăzi, s-a ridicat din mormânt, Isus Cristos, înţelegi, căpitane?
— Înţeleg, preasfinte, zise Stresi.
— Deci, doar el s-a ridicat din moarte pentru a-şi împlini menirea.
— 52 —
Cine se crede cestălalt, mortul vostru, Kostandin, de încearcă să-l imite pe Cristos? Ce forţă l-ar ridica din lumea de dincolo, ce mesaj ar avea de transmis omenirii? Ai?
Stresi nu ştia ce să răspundă.
— Niciunul, strigă arhiepiscopul. Nici unul. Iată de ce toate acestea sunt nebuneşti, şi eretice. Sunt o sfidare la adresa sfintei biserici şi, ca orice sfidare, trebuie denunţată fără milă.
Prelatul tăcu o vreme pentru a-i da răgaz lui Stresi să înţeleagă
avalanşa aceea de cuvinte.
— Aşadar, ascultă-mă cu atenţie, căpitane. Glasul începea să i se domolească din nou. Dacă nu vom înăbuşi această poveste încă din faşă, ea va căpăta proporţii şi atunci va fi prea târziu. Va fi prea târziu, înţelegi?
În după-amiaza aceleiaşi zile, Stresi se întorcea de la Mănăstirea cu Trei Cruci. Calul mergea agale şi, cu aceeaşi încetineală, Stresi îşi amintea fragmente din lunga discuţie cu arhiepiscopul. Mâine va trebui să iau de la capăt toată povestea asta, îşi zise. Adevărul e că
niciodată n-o abandonase, ba chiar îşi eliberase ajutorul de toate celelalte treburi pentru a-i da posibilitatea de a răsfoi în linişte arhiva Doamnei Mame. Totuşi, acum când în capitala principatului erau unii serios preocupaţi de evenimente, trebuia să ia treaba încă o dată
de la început. Să trimită o nouă circulară hanurilor şi punctelor de graniţă, să promită o recompensă aceluia care îl va ajuta să dea de urma înşelătorului, să pornească un om spre Boemia pentru a afla ce se spunea pe-acolo despre plecarea Doruntinei. Acest ultim gând îl însufleţi pentru o vreme. Cum de nu-i trecuse prin cap mai demult aşa ceva? Asta ar fi trebuit să fie una dintre primele acţiuni întreprinse chiar după aflarea evenimentelor. Nu-i nimic, se consolă
singur. Mai am timp.
Stresi privi în sus pentru a-şi da seama ce oră e, dar cerul tomnatic era acoperit complet de nori. Arbuştii de pe marginea drumului se clătinau când şi când sub pala rece de vânt, dar mişcările lor scoteau şi mai mult în evidenţă pustietatea câmpului.
Un singur Isus Cristos e pe lume, repetă Stresi în sinea sa cuvintele arhiepiscopului. Şi imediat după asta îi trecu prin gând că pe drumul acesta ar fi putut trece şi Kostandin. Cuvintele arhiepiscopului la adresa mortului fuseseră pline de dispreţ. Nici Kostandin, cât fusese în viaţă, nu acordase prea multă cinstire preoţimii. Stresi nu-l cunoscuse personal, dar din cercetarea arhivei familiei, ajutorul său
— 53 —
îi raportase câteva constatări preliminare despre el. După cum reieşea din scrisorile bătrânei doamne, Kostandin se dovedise, în general, o fire năbădăioasă. Îi plăceau ideile noi, şi le însuşea cu pasiune, mergând pentru ele până în pânzele albe. Aşa se întâmplase şi în cazul căsătoriilor. El fusese contra căsătoriei între vecini şi, pătimaş cum era, chiar exagerat, se arătase gata de a împinge limitele evenimentului până la marginea lumii. După cum se putea deduce din scrisori, Kostandin era de părere că legăturile îndepărtate, până atunci privilegiul regilor şi prinţilor, trebuiau să
devină un lucru obişnuit pentru toţi. Căsătoria la distanţă dovedea forţă şi demnitate şi el se îndârjise să susţină că nobilul neam al arberilor avea toate calităţile pentru a suporta proba depărtării şi dramele ce puteau lua naştere de aici.
Nu numai despre căsătorie, ci şi despre multe alte lucruri Kostandin avea propriile sale păreri, opuse concepţiilor celorlalţi, şi bătrâna doamnă, avusese, destule necazuri cu autorităţile din pricina lui. Stresi îşi amintea câte ceva despre acestea, legate mai toate de biserică. În arhivă se aflau două scrisori ale unui înalt prelat adresate Doamnei Mame, în care acesta îi atrăgea atenţia bătrânei în legătură
cu ideile greşite şi vorbele nesocotite spuse de Kostandin pe ici şi pe colo la adresa bisericii. Mai erau şi altele, chiar mai surprinzătoare decât acestea, îi asigurase ajutorul său, dar avea să înainteze un raport amănunţit despre ele abia la sfârşitul cercetărilor.
Lui Stresi nu-i făcuse cine ştie ce impresie această latură a personalităţii lui Kostandin, poate pentru că nici el însuşi nu vădea prea multă consideraţie pentru biserică. Poziţia aceasta era răspândită printre funcţionarii principatului. Şi pe bună dreptate.
Conflictul străvechi dintre catolicism şi ortodoxism slăbise mult poziţia bisericii în principatele albaneze. Acestea se aflau chiar pe linia de demarcaţie a celor două confesiuni şi era firesc ca, din diverse motive, în principal politice şi economice, să treacă fie de-o parte, fie de cealaltă. Acum, jumătate dintre ele erau catolice, jumătate ortodoxe, dar situaţia nu era cristalizată şi ambele biserici nutreau speranţe de a-şi smulge reciproc zone de influenţă. Stresi era convins că prinţului însuşi nu-i prea păsa de religie. Printre aliaţii săi credincioşi se aflau prinţi catolici, aşa cum printre duşmani erau ortodocşi. Adevărul e că în urmă cu numai o jumătate de secol principatul trecuse de la catolicism la ortodoxism, dar mai-marii de la Roma nu-şi pierduseră speranţa într-o răsturnare a situaţiei.
Precum majoritatea slujbaşilor, Stresi încerca să nu se amestece în
— 54 —
treburile bisericii şi nu lua niciodată în serios dispoziţiile acesteia.
Poate că nici nu s-ar fi prezentat la întâlnirea cu arhiepiscopul, cu un pretext oarecare, dacă în ultima vreme prinţul, din prudenţă faţă de Bizanţ, n-ar fi emis un important ordin prin care li se cerea tuturor funcţionarilor principatului să se poarte prevenitor cu reprezentanţii bisericii. În circulară se sublinia că interese înalte de stat îi dictau aceasta, fapt pentru care orice împotrivire avea să fie pedepsită.
Stresi îşi aminti toate acestea haotic, în timp ce privea concentrat întinderea sumbră a câmpiei. Fantoma lui octombrie o cutreiera dintr-o parte într-alta. Brusc, Stresi se cutremură. În spatele unui tufiş, câţiva paşi mai încolo, albeau oasele unui cal. Erau coastele şi şira spinării. Tigva lipsea. O, doamne, făcu Stresi trecând mai departe. Ar fi putut fi calul lui.
Se înfăşură strâns în pelerină, încercând să uite cele văzute. Se simţea trist, dar nu suferea. Graniţele tristeţii se identificau cu întinderea câmpiei, peste care se întrezărea apropierea iernii. De ce te-ai ridicat din pământ… ce mesaj ai avut de adus… Stresi se miră
singur de întrebările acestea, pornite ca nişte şoapte din propria-i conştiinţă. Dădu din cap ca pentru a-şi veni în fire, tocmai el, cel ce zâmbise ironic acelora care credeau în asta. Surâse amar. Ce nebunie, îşi spuse şi îndemnă calul cu pintenii. O după-amiază
mohorâtă, suspină apoi. Amurgea şi Stresi îşi îmboldi iar armăsarul s-o ia la galop. Până să ajungă în sat încercă să-şi scoată din cap tot ceea ce avea vreo legătură cu Doruntina. Ajunse în plină noapte.
Luminiţele clipeau slab ici-colo. Câţiva câini lătrau care mai aproape, care mai departe. În loc să se îndrepte spre casă, Stresi îşi continuă
drumul. Nu ştia nici el ce-l îndemnase la asta. Nu peste mult timp ajunse în faţa casei Doamnei Mame. Casa era pustie. Nu se zăreau decât arborii bătrâni, care, în întuneric, păreau şi mai înalţi. Casa masivă şi singuratică îţi provoca teamă. Stresi se apropie călare de poarta închisă pe dinafară, privi o vreme ferestrele întunecate, după
care întoarse calul. Dar, după câţiva paşi, trase din nou de dârlogi.
Se afla chiar printre arbori. Din poartă, silueta omenească se zărea totuşi, chiar în absenţa lunii. Noaptea de 11 octombrie fusese întrucâtva asemănătoare: fără lună, dar şi fără nori. Exact în acest loc Doruntina trebuie să se fi despărţit de călăreţul necunoscut.
Când bătrâna a deschis poarta, el probabil că tocmai se depărta, deşi s-ar fi putut ca mama să-l fi zărit de la fereastră. Aici a fost, poate, ceva care i-a dat lovitura fatală… Stresi îşi întoarse calul în loc. Ce descoperire să fi făcut oare bătrâna doamnă în semiobscuritate? Că
