Spuse iar ceva, ceva ce-i făcu pe cei doi străini să se privească
având întipărită pe chip suferinţa celui care pricepe foarte puţin din ceea ce-i zici. Între timp, unul dintre ei zise câteva vorbe şi, de astă
dată, fu rândul călugărului să-şi schimonosească obrazul a neputinţă. Toate acestea continuară o vreme de o parte şi de alta până ce călugărul pronunţă, în fine, câteva fraze lungi, care îi făcură
pe cei doi străini să dea din cap bucuroşi.
— Am găsit-o, slavă domnului, râse călugărul, vorbesc o germană
amestecată cu slavonă. Cred c-o să ne înţelegem.
Stresi începu să le vorbească:
— Aţi venit chiar la timp, spuse. Cred c-aţi auzit ce i s-a întâmplat nevestei vărului vostru, Doruntinei. Soarta ei ne-a întristat pe toţi.
Chipurile străinilor se mohorâră pe dată.
— Tocmai trimisesem un om spre ţinuturile Boemiei, să afle adevărul în legătură cu venirea ei încoace, când ni s-a anunţat sosirea voastră, continuă Stresi. Cred că vom putea afla ceva de la voi, după cum şi voi veţi putea afla ceva de la noi. Presupun că
aflarea adevărului ne interesează în egală măsură pe toţi.
Cei doi dădură din cap în semn că aşa era.
— Când am plecat nu ştiam nimic, spuse unul dintre ei. Ştiam doar că soţia vărului nostru, Doruntina, a plecat pe nepusă masă, în condiţii puţin neclare, cu fratele ei, Kostandin.
Omul tăcu, aşteptând ca monahul să traducă. Celălalt îl privea ţintă cu ochii săi azurii.
— Pe drum, continuă primul, cu mult mai-nainte de a ne apropia, am aflat că soţia vărului nostru ajunsese, într-adevăr, acasă, dar că
frate-său, Kostandin, cu care, după spusa ei, a plecat, de trei ani nu mai era în viaţă.
— Da, zise Stresi, aşa e.
— Tot pe drum am aflat şi de moartea ei şi a bătrânei doamne, ceea ce ne-a întristat mult.
Străinul îşi lăsă ochii în jos. Se scurse un moment de linişte, în timpul căruia Stresi le făcu semn să plece hangiului şi celor doi-trei curioşi ce se apropiaseră de grup.
— Ai vreo odaie mai ferită pe-aici? îi strigă Stresi hangiului.
— Da, domnule căpitan, răspunse omul. Aici, în dos, e un loc liniştit. Veniţi cu mine.
Intrară unul după altul într-o săliţă şi Stresi îi invită să se aşeze pe
— 59 —
scaunele de lemn sculptate.
— Când am pornit aveam un singur scop, urmă străinul, să
clarificăm problema plecării ei, adică, pe de-o parte, să adeverim că
ea a ajuns într-adevăr acasă, iar pe de alta să aflăm motivul acestei plecări şi dacă se gândea sau nu să se mai întoarcă, precum şi alte chestiuni, subînţelese în asemenea istorii. În vreme ce călugărul traducea, străinul îl privea ţintă pe Stresi, vrând parcă să-şi dea seama dacă sensul cuvintelor sale ajungea pe de-a-ntregul la el.
Pentru că o plecare ca aceasta, vă daţi seama, prilejuieşte tot felul de…
— Desigur, spuse Stresi, vă înţeleg perfect.
— Dar acum s-a ivit cu totul altceva, continuă omul, şi anume fratele mort. Bărbatul Doruntinei, vărul nostru, nu ştie nimic despre asta şi vă daţi seama că apare un nou semn de întrebare. Dacă
fratele ei e mort de trei ani, atunci cine a adus-o?
— Tocmai, zise Stresi, întrebarea asta mi-am pus-o, de câteva zile încoace, nu numai eu, ci şi mulţi alţii.
Stresi deschise gura pentru a-şi urma vorba, dar îşi pierdu şirul gândurilor. Revăzu în minte fulgerător, cine ştie prin ce asociaţie de idei, oasele calului, chiar în mijlocul câmpului, apărute acolo ca dintr-un vis urât.
— Cine l-a văzut pe călăreţ? întrebă.
— Unde? Ce călăreţ? întrebară aproape într-un glas cei doi străini.
— Pe cel despre care s-a crezut că-i fratele ei.
— A, da. Ceva mai departe erau câteva femei. Ele au spus că au văzut un călăreţ lângă poarta vărului nostru şi pe Doruntina, care se grăbea să încalece pe calul aceluia. Apoi, mai e şi biletul ei.
— Exact, făcu Stresi. Ea mi-a vorbit şi despre bilet. L-aţi văzut?
— Îl avem la noi, vorbi celălalt străin, cel care până atunci tăcuse.
— Cum? Aveţi biletul?
