Stresi nu-şi crezu urechilor, dar, în vremea aceasta, străinul scotoci prin tolba de piele, din care scoase, într-adevăr, un bilet.
Stresi se aplecă să-l vadă.
— Scrisul ei, făcu, din spatele său, ajutorul. Îl cunosc foarte bine.
Stresi se uită peste literele mari, scrise parcă de o mână
neexersată. Cuvintele erau într-o limbă străină. Unul dintre ele, ultimul, fusese şters.
— Ce scrie? întrebă Stresi, apropiind biletul de ochi. Printre cuvinte se înţelegea doar, numele fratelui, scris altfel decât în albaneză: Cöstanthin. Cum se traduce? întrebă iar Stresi.
— 60 —
— Plec cu fratele meu, Kostandin, citi călugărul.
— Şi cuvântul şters?
— Înseamnă „dacă”.
— Deci, plec cu fratele meu Kostandin. Dacă… repetă Stresi. Ce-i cu acest „dacă” şi de ce să-l fi şters?
Aici să se ascundă adevărul? se întrebă imediat Stresi. O ultimă
încercare de a mărturisi ceva? Şi apoi, pe moment, să se fi răzgândit?
— Poate că i-a fost greu să explice, într-o limbă străină, ce avea de explicat mai jos. Spuse călugărul, fără a-şi lua privirea de pe text. Şi cuvintele celelalte sunt pline de greşeli.
Tăceau cu toţii.
Gândul lui Stresi se fixase asupra unui singur lucru: avea în faţa ochilor o mărturie certă. Din mulţimea de fapte, aparent încâlcite, apăruse în cele din urmă un obiect concret: biletul scris de mâna ei.
Apoi, călăreţul fusese văzut de femei, deci şi el fusese real.
— Când s-a petrecut asta? întrebă el. Vă amintiţi?
— Pe douăzeci şi nouă septembrie, răspunse unul dintre străini.
Iată, deci, că s-a clarificat şi perioada. O noapte lungă, cu pâlcuri de stele ce alergau înapoi, aşa spusese Doruntina. Când, de fapt, fusese vorba de o călătorie de douăsprezece sau, mai exact, de treisprezece zile.
Stresi se simţea uluit, dar era o uluială ciudată. Adevărurile reale, tangibile, pe care le aflase, biletul Doruntinei, călăreţul cu care plecase la drum şi răstimpul de treisprezece zile cât ţinuse călătoria, în loc să-i dea un sentiment de siguranţă, îi pricinuiau doar o nelinişte imensă. Pesemne că vecinătatea lor cu irealul îi sporea nehotărârea în loc să i-o diminueze. Stresi nu ştia ce să mai spună.
— Vreţi să mergeţi la cimitir? întrebă în cele din urmă.
— Fireşte, fireşte, răspunseră în cor străinii.
Porniră, toţi câţi erau, pe jos într-acolo. De la ferestre şi de pe verandele caselor zeci de ochi îi urmăreau îndreptându-se către biserică. Paznicul cimitirului deschisese din vreme poarta de fier.
Primul intră Stresi, luând pe tălpile cizmelor hălci mari de noroi.
Străinii priveau curioşi şirurile de morminte.
— Iată unde se află fraţii ei, zise Stresi, oprindu-se dinaintea celor nouă morminte din piatră neagră. Iar aici sunt Doamna Mamă şi Doruntina, urmă, arătându-le două grămezi de pământ, fiecare cu câte o cruce de lemn, provizorie, la cap.
Străinii rămaseră o bucată de vreme nemişcaţi, cu frunţile plecate.
Părul lor avea acum culoarea picăturilor de ceară de pe marginea
— 61 —
icoanelor.
— Aici e Kostandin.
Vocea lui Stresi părea venită de departe. Lespedea de deasupra mormântului, deplasată puţin spre dreapta, nu fusese încă pusă la loc. Privirea ajutorului se fixă un moment pe figura lui Stresi, dar chipul acestuia lăsa să se înţeleagă că nu e nevoie să se pomenească
despre deplasarea pietrei de pe mormânt. Paznicul cimitirului, ce însoţea grupul, înţelese şi el.
— Asta e, făcu Stresi când ieşiră iar la drum. Din toată familia n-a mai rămas decât o grămadă de pământ.
— Foarte trist, zise unul dintre străini.
— Sosirea Doruntinei ne-a tulburat pe toţi, continuă Stresi. Poate mai mult decât plecarea ei, pe voi.
O bucată de drum discutară din nou despre călătoria misterioasă
a tinerei femei. O asemenea plecare, spuseră ei, este, oricum, nejustificată.
— Acolo se plictisea? întrebă Stresi. Vreau să ştiu dacă suferea după ai săi.
