Continuă să privească chipul palid de nesomn al ajutorului său şi simţi deodată că-i pare rău pentru el.

— Vina este a mea, eu te-am însărcinat cu cercetarea arhivei. O

lectură atât de anevoioasă pentru un om neobişnuit cu cititul…

Celălalt îl scruta înfrigurat.

— Du-te acum, îi spuse Stresi liniştit. Odihneşte-te niţel. Ai nevoie de linişte, auzi? Ai spus ce-ai spus aici, dar eu sunt dispus să uit totul, cu condiţia să uiţi şi tu, pricepi? Hai, du-te!

Ajutorul se ridică şi ieşi. Stresi îi urmări câteva clipe cu privirea mersul legănat şi pe faţă i se ivi un zâmbet uscat.

Trebuie să-l găsesc urgent pe vagabondul acela, îşi zise.

Arhiepiscopul avea dreptate. Povestea trebuie curmată cât de iute, altfel pot apărea reacţii neprevăzute.

Stresi începu să păşească încoace şi încolo prin cameră. Va îndesi controalele peste tot, şi-i va pune în mişcare pe toţi subalternii, care-şi vor întrerupe orice altă treabă şi se vor ocupa numai cu asta.

Piatră peste piatră nu va lăsa până nu va dezlega enigma. Trebuie să-l găsesc, îşi repetă, cât de repede. Altfel vom înnebuni cu toţii.

În ciuda eforturilor oamenilor lui Stresi, ca şi ale preoţimii de a-i lămuri, în biserică, pe credincioşi, numărul celor convinşi că

Doruntina fusese adusă de iubitul ei era mult mai mic în comparaţie cu al acelora care credeau că o adusese mortul.

Stresi însuşi cercetase lista bărbaţilor ce lipsiseră din sat între sfârşitul lui septembrie şi 11 octombrie. Ideea că Doruntina fusese adusă de vreunul dintre prietenii lui Kostandin, pentru a-l uşura pe acesta de jurământul făcut, îi trecea când şi când prin cap. Dar apoi i se părea ceva imposibil. Chiar şi atunci când îi prezentaseră lista completă a absenţilor şi, printre ei descoperi, după cum bănuise, pe patru dintre prietenii cei mai buni ai răposatului, chiar şi atunci

— 73 —

ideea i se păru absurdă. Nu lipsise şi el însuşi în zilele acelea, fiind plecat în misiune? Şi apoi, prietenii lui Kostandin dovediseră cu uşurinţă că fuseseră tuspatru la Marile Jocuri, care aveau loc anual în principatul cel mai nordic al Arberului, ba chiar, doi dintre ei povestiseră şi despre premiile câştigate acolo.

Între timp se apropia sorocul de patruzeci de zile de la moartea mamei şi a fiicei şi bocitoarele începuseră, cu siguranţă, să-şi cânte din nou groaznica baladă, fără să fi schimbat-o cu nimic. Cunoştea bine încăpăţânarea bătrânelor cucuvele. La o săptămână, deşi le trimisese vorbă, nu modificaseră nimic şi făcuseră la fel şi în următoarele patru duminici de la înmormântare. Or să croncăne încă

vreo câteva zile, după care or să tacă, îi spusese preotul. Dar Stresi se cam îndoia.

Într-una din zile, Stresi le zări îndreptându-se în şir spre casa pustie a familiei Vranaj. Se opri pe marginea drumului, înalt, înfăşurat în pelerina închisă la culoare, pe gulerul căreia se afla cusut însemnul de slujbaş al prinţului, o pereche de coarne albe de căprior, iar ele, înveşmântate complet în negru, cu feţele marcate încă dinainte de bocetele ce aveau să urmeze, trecură pe lângă el fără

să-l ia în seamă. Stresi avea impresia că-l cunoşteau, pentru că zări în ochii lor o luminiţă ironică, ce-i era adresată lui, ucigaşul legendei.

Ideea confruntării cu bocitoarele fu cât pe ce să-i stârnească râsul chiar acolo, în faţa lor, dar, ciudat, nu-i produsese totuşi decât o deznădejde amară.

Ăst-timp, spre mirarea tuturor, arhiepiscopul continua să se afle la Mănăstirea cu Trei Cruci, dar pe Stresi lucrul acesta nu-l mai enerva.

Preocupat intens de găsirea iubitului hoinar, uitase de orice altceva.

Veştile primite de la hanuri nu consemnau încă nimic precis. Pe baza lor fuseseră făcute trei-patru arestări, dar indivizii scăpaseră din lipsă de probe. Se aşteptau noutăţi din principatele şi comitatele învecinate, mai, ales din cele nordice prin care trecea drumul spre Boemia. Uneori, Stresi era cuprins de îndoieli şi încerca variante noi, pe care le abandona însă imediat.

Către mijlocul lui noiembrie căzu prima zăpadă, care, spre deosebire de alte zăpezi de toamnă, nu se topi, ci persistă, albind pământul cât vedeai cu ochii. Într-o după-amiază, pe când se întorcea acasă, involuntar, Stresi îşi întoarse calul şi se îndreptă

către biserică. Descăleca dinaintea porţii cimitirului şi, păşind prin zăpada neatinsă, pătrunse înăuntru. Aici nu era nimeni. Zăpada făcea crucile să pară şi mai mohorâte ca de obicei. Câteva păsări, la

— 74 —

fel de negre, se învârteau într-un colţ de cer. Stresi merse o vreme până ce ajunse în apropierea mormintelor familiei Vranaj. Se lăsă pe vine, citi ceva pe una dintre plăci şi-şi dădu seama că nu greşise.

Jur-împrejur zăpada era intactă. De ce am venit oare aici, se întrebă

Stresi şi oftă. Simţea cum liniştea locului îl cuprinde şi pe el. Şi odată

cu aceasta vedea cum câştigă o claritate uluitoare în gândire.

Strălucirea zăpezii îi rănea ochii, dar el nu şi-i feri, de frică parcă să

nu-şi piardă ascuţimea gândirii. Şi dintr-odată, povestea Doruntinei i se păru simplă şi clară, cât se putea de simplă şi de clară. Sub zăpadă se afla o palmă de pământ, în care fuseseră îngropaţi câţiva oameni, oameni ce îşi fuseseră atât de apropiaţi unul altuia, încât juraseră să fie mereu împreună. Îi duruse despărţirea lungă, depărtarea,

dorul

sfâşietor

şi

singurătatea

(o

asemenea

singurătate…). Au tins unul către altul, dorind să fie împreună aici sau dincolo, în contopitele viaţă-moarte sau moarte-viaţă. Încercaseră

să frângă legile ce ţin împreună făpturile vii, din moarte în viaţă nu se poate trece, să înfrunte legile morţii, să facă imposibilul, să fie din nou împreună; pentru un moment crezuseră că şi-au atins ţinta, precum în vis, când crezi că stai de vorbă, cu omul drag dus dintre cei vii, dar nu e altceva decât o scurtă iluzie (ceva mă oprea să-l îmbrăţişez) şi s-au despărţit iar, în întuneric şi nesiguranţă, viul îndreptându-se spre casă, mortul spre mormântul său (tu du-te înainte, eu am puţină treabă la biserică), şi, chiar dacă lucrurile nu s-au petrecut aşa, chiar dacă Stresi nu credea în ridicarea mortului din groapă, iar şi iar, totuşi, aşa fusese. Călăreţul-frate se ivise în faţa casei şi-i spusese surorii „vino cu mine”. În fapt, n-are importanţa dacă lucrurile s-au petrecut în imaginaţia ei sau a altcuiva, pentru că, la urma-urmei, povestea aceasta i s-a întâmplat, mai mult sau mai puţin, fiecăruia, oriunde şi oricând.

Căci, care om n-a avut pe un altul dincolo, care nu i-a dorit celui dus revenirea, nu i-a visat-o, care nu i-a dorit prezenţa? Oricine pe lumea asta are o datorie faţă de un altul ce nu mai e printre cei vii şi fiecare, în sinea sa, îşi zice: de l-aş mai vedea o dată, ah, de s-ar întoarce, să-l îmbrăţişez (ceva mă împiedică să-l îmbrăţişez), pentru că niciodată, nimeni nu s-a mai întors aici şi nimeni nu se va mai întoarce, în vecii-vecilor, şi ăsta e unul dintre marile regrete ale omenirii, ce-o va învălui ca negura până la moarte…

Iată, asta e tot, îşi zise Stresi. Orice altceva, ipotezele, cercetările, argumentele nu mai erau decât nişte gogoriţe meschine şi lipsite de sens. Vru să mai rămână încă puţin pe piscul solitar al raţiunii, dar

— 75 —

simţi cum balastul banalităţilor îl trage mereu în jos, cu îndărătnicie, pentru a-l aduce cât mai repede în cotidian. Şi se grăbi să plece de acolo, încă înainte de a se trezi jos, buimac cum era, ca un somnambul, se apropie de cal, încălecă şi se îndepărtă într-un galop sonor.

Capitolul al cincilea

Era o după-amiază umedă biciuită de ploaia aşezată, măruntă, una dintre după-amiezile acelea în care ai impresia că nu se poate întâmpla nimic. Stresi moţăia îmbrăcat (căci ce ar fi putut face într-o zi ca aceea?), când simţi cum nevastă-sa îi atinge uşor umărul.

— Stresi, eşti căutat.

El se dezmetici pe loc.

— Ce este? întrebă. Dormeam?

— Eşti căutat, repetă soţia, de ajutorul tău şi de încă unul.