— Şi totuşi am să-ţi repet întrebarea aceea care ţi s-a părut groaznică şi fără sens, spuse Stresi. E pentru ultima oară şi te previn să te gândeşti bine înainte de a răspunde. Ai adus o femeie tânără, pe nume Doruntina Vranaj, din Boemia sau din alte ţinuturi îndepărtate, aici?

— Nu, răspunse răspicat arestatul.

— Atunci, vai de tine, zise Stresi fără să-l privească. Puneţi-l la cazne, li se adresă celorlalţi.

Ochii prinsului se holbară de groază. Deschise gura să vorbească

sau să strige, dar Stresi ieşi iute din beci. Urcând treptele în urma unuia dintre străjeri, ce-i lumina drumul, grăbi paşii pentru a nu auzi urletele arestatului.

Puţin după aceea, singur, se îndrepta spre casă. Ploaia contenise, dar pe drum erau o mulţime de băltoace. Stresi călca neatent cu cizmele prin ele. Nu se vedea nici la doi paşi. E noapte, pricepi, repetă

el cuvintele pribeagului.

Avu impresia că aude un glas de departe, dar nu era altceva decât lătrat de câine, ce se stingea treptat, concentric, difuzându-se tot mai voalat în noapte.

— 81 —

Trebuie să fie ceaţă, îşi spuse. Altfel n-are cum se explica o aşa întunecime. Să-ţi bagi degetele-n ochi. Stresi crezu din nou că aude vocea de adineauri. Ba chiar şi zgomot înfundat de paşi. Se înfioră şi întoarse capul. Zări în urmă lumina unui felinar ce pâlpâia la o distanţă greu de apreciat. Chipul cuiva, imprecis în lucirea palidă, brăzda întunericul. Stresi se opri. Felinarul şi băltoacele, trezite parcă dintr-un coşmar de lumina slabă, erau încă departe, când Stresi auzi iar glasul. Puse palma pâlnie la ureche pentru a desluşi cuvintele. Erau nişte „ho”-uri sau „oh”-un neinteligibile. În sfârşit, când omul cu felinarul se mai aproprie un pic, Stresi strigă:

— Ce este?

— A recunoscut, răcni celălalt de departe, bâlbâindu-se din pricina efortului. A recunoscut.

A recunoscut, repetă în sinea sa Stresi. Aşteptă apoi până ce omul ajunse lângă el. Trimisul respira sacadat…

— A recunoscut, slavă domnului, zise el şi întinse felinarul înainte, ca pentru a-şi face cuvintele mai convingătoare. Îndată ce-a văzut uneltele de tortură, a recunoscut imediat.

Stresi îl privea mirat.

— Vă întoarceţi, să vă însoţesc cu felinarul? întrebă omul. Vreţi să-l interogaţi?

Stresi nu-i răspunse. Regulamentul aşa prevedea. Arestatul să fie interogat îndată ce-a recunoscut, în starea în care se află, fără a i se da timp să-şi revină. Era şi noapte, momentul cel mai prielnic pentru o asemenea treabă.

Omul cu felinarul aştepta doi paşi mai încolo. I se auzea respiraţia greoaie.

Să nu-l las să-şi revină, gândi Stresi. Fireşte, să nu-l las să se odihnească nici măcar un ceas, nicio clipă. Să nu-i permit să-şi vină

în fire… Aşa e, îşi zise, în ceea ce-l priveşte pe el, dar pentru mine, cum este mai bine pentru mine? Nu cumva am şi eu nevoie de un răgaz?

Şi înţelese brusc că interogatoriul avea să fie poate mai chinuitor pentru el însuşi, decât pentru arestat.

— Nu, zise. N-o să-l interoghez acum. Trebuie să mă odihnesc şi eu, şi-i întoarse spatele omului cu felinarul.

A doua zi dimineaţă, când Stresi coborî în beci însoţit de ajutorul său, prinsul avea pe chip un zâmbet vinovat.

— Adevărul e că aş fi făcut bine dacă aş fi recunoscut încă de la

— 82 —

început, spuse el, fără a mai aşteptă întrebările lui Stresi. Şi poate că

aşa aş fi făcut, deoarece, la urma-urmei, n-am făcut nimic rău şi nimeni nu a fost osândit până acum pentru că a călătorit sau a peregrinat de colo-colo cu o femeie. Deci, aş fi mărturisit încă de la început adevărul şi cu siguranţă că aş fi scăpat de necazuri şi de beciul în care mă aflu şi aş fi fost la mine acasă, unde sunt aşteptat.

Dar s-a întâmplat ca eu, fără voie şi cu totul întâmplător, să mă

încurc în plasa minciunilor, din care să nu mai pot ieşi. Pentru că, după cum se întâmplă uneori cu acela ce spune o minciună

inofensivă şi nepăgubitoare, în loc să o recunoască la timp, se afundă

mereu, minţind la fel de nevinovat, la fel mi-am închipuit şi eu că pot scăpa din situaţia asta supărătoare îndrugând vrute şi nevrute, ceea ce, în loc să mă aducă la realitate, m-a înfundat şi mai mult în minciuni. Şi, pare-se, cauza încurcăturii în care mă aflu a fost zarva stârnită de venirea tinerei femei. Deci, aş fi recunoscut încă de la început tot ce s-a întâmplat, pentru că, în fond, cum v-am mai spus, n-am omorât pe nimeni, dacă n-aş fi auzit că sosirea femeii aceleia aduse de mine a produs, spre uimirea mea, numeroase încurcături şi agitaţie, încât m-am văzut în situaţia copilului care, mişcând un lucru de la locul lui, provoacă nenorociri groaznice celor mari.

Aşadar, în dimineaţa acelei zile (vă voi povesti mai târziu totul în amănunt), când am văzut că sosirea tinerei femei a constituit ceva teribil, teribil de… nu ştiu cum să mă exprim, peste măsură de surprinzător pentru toţi, cu atât mai mult cu cât nimeni nu făcea altceva decât să se întrebe ca un năuc: „Cu cine a venit” şi „Cine a adus-o”, instinctul de conservare mi-a poruncit să mă trag cât mai la o parte, să dispar fără urmă din povestea asta în care intrasem întâmplător. Ceea ce am şi încercat să fac. La naiba! Mai bine v-aş

povesti totul de la început, din prima clipă. Cred că vreţi să ştiţi totul de-a fir-a-păr, domnule şef, nu?

Stresi încremenise în spatele mesei.

— Te ascult, zise. Povesteşte tot ce crezi că trebuie.

Arestatul păru neliniştit de calmul celuilalt.

— Nu ştiu, e prima oară când sunt interogat, dar, din câte am auzit, în astfel de cazuri anchetatorul pune întrebări, după care urmează răspunsurile, nu? Dumneavoastră însă…

— Continuă să povesteşti, îl îndemnă Stresi. Te ascult.

Prinsul se agită pe grămada de paie.

— Te supără cătuşele? îl întrebă Stresi. Vrei să ţi le scot?

— Da. Dacă se poate.

— 83 —

Stresi îi făcu semn ajutorului să elibereze mâinile arestatului.

— Mulţumesc, zise omul.

Cu mâinile libere păru a-şi pierde şi mai mult siguranţa, ridică o dată ochii spre Stresi în speranţa că acesta îl va întreba totuşi ceva, apoi, văzând că nădăjduise în zadar, începu să povestească cu voce joasă şi fără vioiciunea de mai-nainte.

— După cum v-am spus ieri, sunt negustor ambulant de icoane.

Meseria asta mi-a dat ocazia de a o cunoaşte pe tânăra femeie despre care discutăm. Sunt din Malta, dar cea mai mare parte a anului mi-o petrec pe drumurile Balcanilor şi prin alte colţuri ale Europei, vânzând icoane. Dacă amănuntele acestea vi se par inutile, vă rog să

mă întrerupeţi, pentru că, precum v-am mai spus, e prima oară când sunt interogat şi nu cunosc regulile temniţei. Mă ocup, deci, cu vânzarea de icoane şi bănuiţi poate cât de mult le place femeilor să

cumpere astfel de marfă. Aşa am cunoscut-o într-o bună zi pe ea, pe Doruntina. Mi-a zis că e străină acolo, în Boemia, adusă ca mireasă

din Arber şi când i-am spus că trecusem cu un timp în urmă prin ţara ei, a fost cât pe ce să leşine de emoţie. Eşti primul pe care-l întâlnesc, mi-a zis ea, şi care vine de acolo. M-a întrebat apoi: „Nu cumva ştii ce mai e prin Arber, ce s-a mai întâmplat, de ce nu vine niciunul dintre ai mei să mă vadă?” Auzisem ceva despre un război sau despre o molimă, într-un cuvânt despre o nenorocire care se abătuse pe aici şi, de cum i-am spus-o, pentru a o linişti, am adăugat că asta se petrecuse demult, aproape cu trei ani în urmă. Atunci ea a dat un ţipăt şi a zis: „Dar eu tocmai de atunci n-am veşti de la ai mei!” Sărmana, ceva trebuie să se fi întâmplat. Şi aşa şocată cum era, printre lacrimi şi suspine, mi-a povestit cum ajunsese ea cu trei în urmă acolo în Boemia, cum maică-sa şi fraţii se împotriviseră unei căsătorii atât de îndepărtate şi cum o ţinuse morţiş unul dintre fraţi, pe numele Kostandin; cum acesta îi dăduse maică-sii cuvântul, besa, cum numesc în ultima vreme albanezii jurământul de credinţă, vorbă