Unde-i jurământul tău

Să-mi aduci pe Doruntina

Să văd iar în ochi lumina?

Stresi zâmbea enigmatic atunci când era informat despre toate acestea. În ultimul timp era tras la faţă şi palid.

— După părerea voastră, ce este besa? îi întrebă pe prietenii lui Kostandin, cu care stătea îndelung de vorbă.

— 93 —

Ei se priviră unul pe altul. Erau patru flăcăi: Shpendi, Milosao şi cei doi feciori ai Radhe-ilor. Aproape în fiecare după-amiază Stresi mergea la Hanul Nou să-i întâlnească, acolo unde cei patru obişnuiau să-şi petreacă timpul încă de pe vremea când Kostandin era în viaţă. Cei care-l vedeau pe Stresi cu ei dădeau din cap miraţi.

Unii ziceau că-i întâlnea în interes de serviciu, alţii, dimpotrivă, că

doar aşa, ca să-şi treacă timpul. A terminat raportul, spuneau, şi acum se relaxează. Iar alţii ridicau din umeri. De unde să ştim noi de ce stă cu ei? Ăsta e Stresi, greu de ghicit. Niciodată nu poţi şti de ce face un lucru şi nu altul.

— Deci, ce este besa, după părerea voastră sau, mai bine spus, ce credea Kostandin că e?

Cei patru prieteni, care suferiseră mai mult ca oricine la moartea lui Kostandin, care-l consideraseră mai ceva decât un frate, care şi acum, după trei ani, vorbeau despre el şi se gândeau la el, încât mulţi îi numeau, jumătate în glumă, jumătate în serios „discipolii lui Kostandin”, se priviră unul pe altul pentru a doua oară. De ce-i întreba Stresi despre astfel de lucruri?

Nu-l acceptaseră uşor printre ei pe căpitan. Întotdeauna îl trataseră cu răceală, încă de pe când Kostandin era în viaţă, dar în ultimă vreme, de când Stresi începuse să se ocupe cu dezlegarea misterului înapoierii Doruntinei, răceala a devenit gheaţă, ajungând la limita ostilităţii. Primele încercări ale lui Stresi de a se apropia de ei se loviseră de această ostilitate. Apoi însă, ciudat, îşi schimbaseră

complet poziţia şi acceptaseră tovărăşia căpitanului. Deştepţi mai sunt flăcăii din ziua de azi, şuşoteau oamenii duminică, la biserică.

— Cuvântul acesta a fost folosit şi înainte vreme, urmă Stresi, dar sensul care i se dă în ultimul timp e aproape nou. Eu l-am întâlnit de câteva ori la judecăţi.

Cei patru stăteau gânditori. În după-amiezile şi serile de dinaintea morţii lui Kostandin discutaseră cu aprindere despre multe, dar discuţiile despre besa fuseseră cele mai îndrăgite. Şi nu fără temei.

Ele se legau de la sine de altele, erau, dintr-un punct de vedere, esenţa lor.

În urma avertismentului arhiepiscopului adresat familiilor lor, pe când Kostandin era încă în viaţă, deveniseră mai atenţi la cei din jur, dar acum, ce le mai păsa acum, când Kostandin, idolul lor, nu mai era printre ei? Şi apoi Stresi, după cum se părea, le cunoştea ideile, iar dacă le cunoştea, lasă-l să le ştie până la capăt. În fond ei nu se temeau pentru ele, se temeau doar de minciuni şi exagerări şi erau

— 94 —

gata să şi le proclame în faţa tuturor dacă li s-ar fi dat posibilitatea.

— Ce credea Kostandin despre besa? răspunse Milosao. Asta se leagă de celelalte concepţii ale lui. E greu să înţelegi fără să i le cunoşti.

Şi începu să-i explice totul lui Stresi, de-a fir-a-păr.

Kostandin, precum poate ştia domnul căpitan, era un nemulţumit, în genere, un contestatar, ca şi ei. Se declara împotriva legilor, a instituţiilor, a decretelor, a închisorilor, a poliţiei şi a tribunalelor. El susţinea că toate acestea sunt norme obligatorii ce îl apasă pe om dinafară, iată de ce trebuie desfiinţate şi înlocuite cu alte norme, dinlăuntru, din însăşi fiinţa umană. Şi prin asta nu înţelegea ceva pur şi simplu spiritual, în legătură doar cu conştiinţa, nu, nu era atât de idealist încât să creadă că omenirea poate fi cârmuită doar prin conştiinţă. Cele imaginate de el aparţineau concretului, rădăcinile lor apăreau în ultima vreme pe ici, pe colo în viaţa arberilor şi trebuiau doar încurajate, pregătite pentru a se transforma într-un sistem. Era vorba despre un sistem în care să nu fie nevoie de legi decretate, de tribunale, de poliţie şi de închisori. Desigur, şi în această orânduire aveau să existe drame, omucideri şi samavolnicie, dar omul va osândi şi va fi osândit nu de către lege. El va ucide sau se va lăsa ucis, se va autoîntemniţa sau va ieşi din temniţă când va crede de cuviinţă.

— Dar cum să-ţi poţi imagina o asemenea orânduire? întrebă

Stresi. Nu e ceva ce trimite tot la conştiinţă, nu aţi numit-o chiar voi idealism?

Ei răspunseră că într-o asemenea societate, instituţiile aveau să fie înlocuite cu altele, invizibile, intangibile, nu însă fantasmagorice, de carton, ci sumbre şi tragice, la fel de apăsătoare ca şi primele, dacă

nu chiar şi mai şi. Doar că acestea se vor afla în om, nu ca o mustrare de conştiinţă sau ceva asemănător, ci ca o regulă bine precizată, o idee, o convingere, un ordin acceptat şi cunoscut de toţi, dar îndeplinit de fiecare după cum îi dictează propria conştiinţă. Era deci ceva dinlăuntrul fiinţei umane, ceva vizibil, cunoscut de toţi, ca şi când pieptul omului ar fi fost transparent şi jalea, ura, hotărârea sau ezitările lui, măreţia sau nimicnicia lui ar putea fi văzute de toţi.

Iată care ar fi fost articulaţiile acestei orânduiri. Besa era una dintre ele, poate cea mai importantă.

Încă este rară şi insuficient precizată, năbădăioasă ca o floare sălbatică ce trebuie cultivată. Iar pentru a-i uşura înţelegerea, îi amintiră lui Stresi de o întâmplare petrecută cu ani în urmă, pe când Kostandin trăia, într-un cătun nu departe de aici, când un om îşi

— 95 —

ucisese oaspetele. Stresi cunoştea cazul. Atunci se folosise expresia

„l-a înşelat în credinţă”. Întregul cătun, tânăr şi vârstnic, fusese profund afectat. Şi au hotărât împreună ca niciodată să nu se mai întâmple o nenorocire asemănătoare. Ba chiar s-a mers mai departe: au decis că oricine va trece prin satul lor, cunoscut sau necunoscut, să fie luat pe credinţă, să fie deci protejat ca oaspete, să i se deschidă

uşa la orice oră din zi sau din noapte, să fie ospătat şi considerat intangibil. În tot ţinutul se glumea: vreţi să vă ospătaţi pe gratis?

Treceţi prin satul acela şi ciocăniţi la care uşă vreţi şi veţi vedea cât vă vor onora, ba chiar vă vor însoţi până la ieşirea din sat, ca pe episcop. Oamenii n-au băgat de seamă batjocura, au făcut chiar şi mai mult, i-au cerut prinţului şi au căpătat dreptul de a-i pedepsi singuri pe ucigaşi. Aşa încât de acolo nu ieşi viu dacă ţi-ai ucis musafirul. Un alt sat, departe de aici, i-a cerut acelaşi lucru prinţului, dar acesta, temându-se de consecinţe, n-a fost de acord.

Iată, asta e besa şi aşa vorbea Kostandin. El numea besa unul dintre fenomenele cele mai sublime şi credea că, atunci când aceasta, împreună cu alte legi asemănătoare, se va răspândi şi va cuprinde toate laturile vieţii, atunci legile statului vor cădea de la sine, cum cade pielea veche de pe şarpe.

Astfel vorbea Kostandin în după-amiezile acelea de neuitat, la Hanul Nou. Uite, eu îi voi jura maică-mii că o voi aduce pe Doruntina de la casa bărbatului ei în orice zi mi-o va cere şi, orice se va întâmpla, chiar şi pe patul de suferinţă să fiu, chiar beteag, fără o mână sau fără un picior, orb să fiu, ba chiar şi… n-am să-mi calc jurământul.

— Ba chiar şi… repetă Stresi. Nu cumva o fi vrut să spună „ba chiar şi mort”, Milosao?

— Poate, răspunse vag flăcăul şi privi afară.

— Cum aşa? întrebă Stresi. Era un om deştept, nu credea în fantasme, am un raport de la episcop în care scrie că el, împreună cu voi, a făcut haz în ziua de Paşti de credinţa în învierea lui Cristos.

Atunci cum de se poate să fi spus că el însuşi se va ridica din moarte?

Ei se priviră unul pe altul, strivindu-şi între buze surâsul.

— Aveţi dreptate, domnule căpitan, câtă vreme vă referiţi la lumea de azi, la cea obişnuită, dar nu trebuie să uitaţi că el, noi toţi, avem în vedere în vorbele şi gândurile noastre o altă lume, altfel construită, pricepeţi, o lume bazată pe besa. În această lume totul e altfel.

— Şi totuşi voi trăiaţi în lumea asta, obişnuită, zise Stresi.

— 96 —

— Da, dar o parte din fiinţa noastră, partea cea mai bună, poate, se afla dincolo.

— Dincolo… murmură Stresi, Era rândul său acum să-şi înăbuşe un surâs.

Dar ei nu băgară de seamă sau se prefăcură a nu-l observa şi continuară să-i vorbească despre celelalte concepţii ale lui Kostandin, despre motivele refacerii structurii vieţii din Arber, motive legate de uraganele pe care el le întrezărea la orizont, de însăşi poziţia geografică a Arberului, strâns ca în cleşte de cele două biserici, a Romei şi a Bizanţului, şi de cele două lumi, Apusul şi Răsăritul. Din încleştarea lor se aşteptau cataclisme pustiitoare în faţa cărora ţara trebuia să-şi creeze armele de apărare. Arberul trebuia să-şi făurească structuri mai stabile decât legile şi instituţiile „exterioare”, structuri statornice şi universale în înşişi oamenii săi, intangibile şi invizibile, deci eterne. Într-un cuvânt, Arberul trebuia să-şi schimbe legile, instituţiile, închisorile, tribunalele şi toate celelalte, să le ascundă în sufletul oamenilor atunci când va veni momentul. Altfel va fi şters de pe faţa pământului. Aşa credea Kostandin. Şi mai credea că noile structuri vor începe cu besa.

— A fost tragică, desigur, insuportabilă înfrângerea lui Kostandin, călcarea besei, nu? întrebă Stresi.

— Da, fireşte, a fost tragică… Mai ales după blestemul de mamă…

Doar că n-a fost o înfrângere, domnule Stresi… El şi-a ţinut făgăduiala… Cu o oarecare întârziere, desigur… întârziere pricinuită

de un motiv măreţ… moartea… totuşi el şi-a ţinut făgăduiala…