Ăst-timp, spre mirarea tuturor, arhiepiscopul continua să se afle la Mănăstirea cu Trei Cruci, dar pe Stresi lucrul acesta nu-l mai enerva.
Preocupat intens de găsirea iubitului hoinar, uitase de orice altceva.
Veştile primite de la hanuri nu consemnau încă nimic precis. Pe baza lor fuseseră făcute trei-patru arestări, dar indivizii scăpaseră din lipsă de probe. Se aşteptau noutăţi din principatele şi comitatele învecinate, mai, ales din cele nordice prin care trecea drumul spre Boemia. Uneori, Stresi era cuprins de îndoieli şi încerca variante noi, pe care le abandona însă imediat.
Către mijlocul lui noiembrie căzu prima zăpadă, care, spre deosebire de alte zăpezi de toamnă, nu se topi, ci persistă, albind pământul cât vedeai cu ochii. Într-o după-amiază, pe când se întorcea acasă, involuntar, Stresi îşi întoarse calul şi se îndreptă
către biserică. Descăleca dinaintea porţii cimitirului şi, păşind prin zăpada neatinsă, pătrunse înăuntru. Aici nu era nimeni. Zăpada făcea crucile să pară şi mai mohorâte ca de obicei. Câteva păsări, la
— 74 —
fel de negre, se învârteau într-un colţ de cer. Stresi merse o vreme până ce ajunse în apropierea mormintelor familiei Vranaj. Se lăsă pe vine, citi ceva pe una dintre plăci şi-şi dădu seama că nu greşise.
Jur-împrejur zăpada era intactă. De ce am venit oare aici, se întrebă
Stresi şi oftă. Simţea cum liniştea locului îl cuprinde şi pe el. Şi odată
cu aceasta vedea cum câştigă o claritate uluitoare în gândire.
Strălucirea zăpezii îi rănea ochii, dar el nu şi-i feri, de frică parcă să
nu-şi piardă ascuţimea gândirii. Şi dintr-odată, povestea Doruntinei i se păru simplă şi clară, cât se putea de simplă şi de clară. Sub zăpadă se afla o palmă de pământ, în care fuseseră îngropaţi câţiva oameni, oameni ce îşi fuseseră atât de apropiaţi unul altuia, încât juraseră să fie mereu împreună. Îi duruse despărţirea lungă, depărtarea,
dorul
sfâşietor
şi
singurătatea
(o
asemenea
singurătate…). Au tins unul către altul, dorind să fie împreună aici sau dincolo, în contopitele viaţă-moarte sau moarte-viaţă. Încercaseră
să frângă legile ce ţin împreună făpturile vii, din moarte în viaţă nu se poate trece, să înfrunte legile morţii, să facă imposibilul, să fie din nou împreună; pentru un moment crezuseră că şi-au atins ţinta, precum în vis, când crezi că stai de vorbă, cu omul drag dus dintre cei vii, dar nu e altceva decât o scurtă iluzie (ceva mă oprea să-l îmbrăţişez) şi s-au despărţit iar, în întuneric şi nesiguranţă, viul îndreptându-se spre casă, mortul spre mormântul său (tu du-te înainte, eu am puţină treabă la biserică), şi, chiar dacă lucrurile nu s-au petrecut aşa, chiar dacă Stresi nu credea în ridicarea mortului din groapă, iar şi iar, totuşi, aşa fusese. Călăreţul-frate se ivise în faţa casei şi-i spusese surorii „vino cu mine”. În fapt, n-are importanţa dacă lucrurile s-au petrecut în imaginaţia ei sau a altcuiva, pentru că, la urma-urmei, povestea aceasta i s-a întâmplat, mai mult sau mai puţin, fiecăruia, oriunde şi oricând.
Căci, care om n-a avut pe un altul dincolo, care nu i-a dorit celui dus revenirea, nu i-a visat-o, care nu i-a dorit prezenţa? Oricine pe lumea asta are o datorie faţă de un altul ce nu mai e printre cei vii şi fiecare, în sinea sa, îşi zice: de l-aş mai vedea o dată, ah, de s-ar întoarce, să-l îmbrăţişez (ceva mă împiedică să-l îmbrăţişez), pentru că niciodată, nimeni nu s-a mai întors aici şi nimeni nu se va mai întoarce, în vecii-vecilor, şi ăsta e unul dintre marile regrete ale omenirii, ce-o va învălui ca negura până la moarte…
Iată, asta e tot, îşi zise Stresi. Orice altceva, ipotezele, cercetările, argumentele nu mai erau decât nişte gogoriţe meschine şi lipsite de sens. Vru să mai rămână încă puţin pe piscul solitar al raţiunii, dar
— 75 —
simţi cum balastul banalităţilor îl trage mereu în jos, cu îndărătnicie, pentru a-l aduce cât mai repede în cotidian. Şi se grăbi să plece de acolo, încă înainte de a se trezi jos, buimac cum era, ca un somnambul, se apropie de cal, încălecă şi se îndepărtă într-un galop sonor.
Capitolul al cincilea
Era o după-amiază umedă biciuită de ploaia aşezată, măruntă, una dintre după-amiezile acelea în care ai impresia că nu se poate întâmpla nimic. Stresi moţăia îmbrăcat (căci ce ar fi putut face într-o zi ca aceea?), când simţi cum nevastă-sa îi atinge uşor umărul.
— Stresi, eşti căutat.
El se dezmetici pe loc.
— Ce este? întrebă. Dormeam?
— Eşti căutat, repetă soţia, de ajutorul tău şi de încă unul.
— Da? Spune-le că vin.
Ajutorul, împreună cu un necunoscut, uzi amândoi până la piele, aşteptau în picioare sub streaşina porţii.
— Stresi, a fost prins cel care a adus-o pe Doruntina, zise ajutorul îndată ce-şi zări şeful.
Stresi rămase o clipă cu gura căscată.
— Cum aşa?
Ajutorul observă cu uimire mirarea de pe figura şefului său şi absenţa oricărui semn de satisfacţie, ca şi când pentru altceva şi nu pentru asta trudise el săptămâni în şir.
— În cele din urmă a fost prins, repetă el, sperând totuşi că poate celălalt nu-i înţelesese cum trebuie vorbele.
Stresi continua să-i privească întrebător pe cei doi. De fapt, înţelesese foarte bine cuvintele ajutorului său. Ceea ce nu pricepea era dacă vestea îi bucură sau nu.
— Cum? se miră. Cum aşa, deodată?
— Deodată? făcu ajutorul.
