— Era miezul nopţii când el şi-a terminat povestirea şi eu… Stresi făcu o altă pauză, ca o ultimă încercare de a întinde cât mai departe covorul de linişte. Atunci eu, spre mirarea oamenilor mei, am poruncit să-l pună din nou la cazne. Privirea lui Stresi fu străbătută

de o lumină rece. Scrută pentru o clipă chipurile uimite ale oamenilor, apoi pe celelalte, încruntate, din tribună şi deschise gura să vorbească doar atunci când i se păru că reuşise să scoată din mulţimea aceea uriaşă ultima rezervă de linişte.

— L-am pus la cazne pentru că mă îndoiam de cele spuse de el.

I se păru că simte un fel de cutremur înăbuşit, deşi era încă

linişte, aceeaşi linişte de adineauri. Zi acum, îşi spuse, complet transpus. Distruge totul.

— El a suportat torturile şapte zile, până ce într-a opta a recunoscut adevărul. A recunoscut deci că tot ceea ce spusese până

atunci fusese o minciună.

Cutremurul, ale cărui zgâlţâituri le simţise primul, fusese real, pentru că acum i se auzi şi zgomotul, un vuiet înfundat, e drept, întârziat, ca orice vuiet de cutremur, dar extraordinar de puternic.

Întoarse capul fulgerător spre dreapta, apoi spre stânga, într-acolo de unde se aştepta la strigăte şi vociferări, dar oamenii erau încă

— 101 —

liniştiţi. Doar chipurile lor împietrite îşi schimbaseră culoarea.

— A fost o minciună sfruntată, continuă Stresi, mirat că nu-l întrerupea nimeni. Omul acesta n-o cunoscuse niciodată pe Doruntina. Nu a vorbit cu ea, nu a călătorit cu ea, nu a făcut dragoste cu ea şi nici nu a adus-o acasă în noaptea de 11 octombrie.

Omul acesta a fost plătit pentru a declara ceea ce aţi auzit.

Stresi îşi ridică privirile, aşteptând ceva neştiut nici chiar de el însuşi.

— Da, plătit, urmă, după cum a recunoscut singur, de unii ale căror nume nu le voi pomeni aici.

Stresi făcu iar o scurtă pauză. Liniştea ce se întindea acum dinaintea lui părea liniştea de după un cataclism.

— Înşelătorul acesta şi-a jucat la început rolul în mod strălucit, când a negat că o cunoaşte pe Doruntina, şi la fel de strălucit mai apoi, afirmând că a însoţit-o acasă, urmă Stresi. Dar, cum se întâmplă adesea cu marii înşelători, care se trădează prin amănunte neînsemnate, şi el s-a trădat printr-un asemenea amănunt. Deci, acest înşelător, acest fals aducător al Doruntinei…

— Atunci, cine a adus-o pe femeia aceea? strigă de la locul său arhiepiscopul. Mortul?

Stresi privi într-acolo.

— Cine a adus-o pe Doruntina? Am să vă răspund, de vreme ce am fost însărcinat cu aceasta. Aveţi, răbdare, preasfânte. Aveţi răbdare, oameni buni.

Stresi trase aer în piept. I se păru că tot aerul se clatină din pricină că alte sute de plămâni se umplură cu aer odată cu ai lui.

Privirea îi trecu iarăşi alene peste curtea plină, peste treptele tribunelor lângă care străjile aşteptau în linişte.

— Ştiam că mi se va pune această întrebare, zise Stresi, de aceea m-am pregătit temeinic pentru a vă răspunde. El făcu o nouă pauză.

Da, m-am pregătit temeinic pentru această întrebare. Ancheta mea amănunţită de-abia s-a terminat, dosarul este complet, că şi convingerea mea. Sunt gata să răspund la această întrebare, oameni buni, la întrebarea cine a adus-o pe Doruntina.

Stresi făcu iar o scurtă pauză, în timpul căreia privi în toate părţile, ca şi când ar fi voit să comunice adevărul mai întâi cu ochii şi apoi cu gura.

— Doruntina a fost adusă de Kostandin.

Stresi se înfioră în aşteptarea rumorii, râsetelor, vorbelor „dar de două luni încercaţi să ne convingeţi de contrariul”, batjocurilor,

— 102 —

strigătelor şi agitaţiei, dar din mulţimea de oameni nu se auzi nimic asemănător.

— Doruntina a fost adusă de Kostandin, repetă Stresi, temându-se că nu-l auziseră bine. Dar liniştea se prelungea şi el îşi zise că poate n-ar fi avut nevoie de o asemenea linişte. Este groaznic de obositoare liniştea asta, îşi spuse cutremurat. Trase aer până ce îl duru pieptul şi continuă: Am să explic totul, oameni bum, şi voi, nobili domni, invitaţi aici. Vă rog doar să aveţi răbdare să mă ascultaţi, iar eu am să vă explic totul.

Doar să-mi păstrez limpezimea gândurilor, îşi zise Stresi. Acum nu avea nevoie decât de asta.

— Aţi auzit cu toţii, cred, şi, dacă nu, aţi aflat cel puţin în ceasul în care aţi ajuns aici, despre căsătoria neobişnuită a Doruntinei Vranaj, eveniment de la care porneşte toată povestea aceasta. Cred că

ştiţi, că această căsătorie îndepărtată, prima făcută la o asemenea depărtare de casă, nu ar fi avut loc dacă Kostandin, unul dintre fraţii miresei, nu i-ar fi jurat mamei că i-o va aduce pe Doruntina ori de câte ori va fi nevoie, la bucurie sau necaz. Şi ştiţi apoi cât de repede a venit nenorocirea în familia Vranaj şi în Arber, dar Doruntina a rămas departe, pentru că cel ce jurase, Kostandin, murise. Aţi auzit despre blestemul Doamnei Mame împotriva fiului pentru călcarea jurământului şi ştiţi apoi că, trei săptămâni după blestem, Doruntina a sosit acasă. Iată de ce eu declar cu mâna pe inimă că Doruntina nu a fost adusă de nimeni altul decât de fratele său, Kostandin, de jurământul acestuia, de besa lui. Călătoria lor nu are şi nici nu poate avea altă explicaţie. N-are importanţă dacă s-a ridicat sau nu mortul din groapă pentru a înfăptui ceea ce avea de înfăptuit, n-are importanţă cine a fost călăreţul şi pe ce cal a încălecat el în noaptea aceea sumbră în care a pornit la drum, ce braţ ţinea frâul, ce picior stătea în scară şi pe părul cui se aşeza praful drumului. Fiecare dintre noi îşi are o parte din el în această călătorie, deoarece besa lui Kostandin, cea care a adus-o pe Doruntina, a încolţit aici, printre noi.

Iată de ce, pentru a fi mai clar, aş spune că pe Doruntina, aducând-o Kostandin, am adus-o noi toţi, eu, voi, morţii noştri ce se odihnesc în jurul bisericii. Stresi înghiţi în sec. Încă n-am isprăvit, oameni buni.

Aş fi vrut să vă vorbesc vouă, dar mai ales invitaţilor veniţi aici de departe despre această forţă sublimă, în stare să sfărâme legile morţii.

Stresi înghiţi din nou în sec. Îşi simţea gura uscată şi vorbele i se legau cu greu. Totuşi continuă să vorbească despre besa şi despre

— 103 —

răspândirea ei în popor. În timp ce vorbea, văzu cum cineva din mulţime se îndrepta spre el ţinând în mână ceva greu, probabil o piatră. Atât de repede au început, îşi zise el şi atinse cu cotul mânerul spadei de sub pelerină. Dar, când omul fu lângă el, Stresi văzu că era Shpendi, care nu avea piatră în mână, ci un ulcior cu apă.

Stresi îi zâmbi, luă ulciorul şi bău.

— Şi acum, am să încerc să vă explic care sunt cauzele apariţiei şi răspândirii printre noi a acestei legi spirituale, continuă Stresi. Vorbi apoi pe scurt despre evenimentele din lume, despre viitorul tulbure şi înnegurat, rezultat al neînţelegerilor dintre marile imperii şi cele două

biserici, despre comploturile, vicleşugurile şi trădările de care auzeai pretutindeni, despre poziţia Arberului în mijlocul acestui ocean plin de furtuni şi talazuri uriaşe.

— Fiecare popor, în faţa primejdiei, îşi pregăteşte armele de apărare şi, mai cu seamă, îşi făureşte arme noi. Trebuie să fii orb ca să nu înţelegi că Arberul se află dinaintea unor mari drame. Mai curând sau mai târziu acestea îi vor atinge fruntariile, dacă nu i le-or fi şi atins. Atunci se naşte întrebarea: în noile condiţii ale înrăutăţirii climatului general din lume, în aceste vremuri de încercare, de crime şi trădări sinistre, cum va evolua poporul acesta? Se va da el de partea răului sau i se va opune? Într-un cuvânt, va renunţa el la adevăratul lui chip pentru a se adapta măştilor vremii, asigurându-şi supravieţuirea, sau va rămâne acelaşi şi va risca să atragă asupra sa mânia secolului? Pentru Arber se apropie clipa încercării, clipa alegerii. Şi, dacă poporul acesta a început să făurească înlăuntrul său asemenea structuri sublime cum este besa, este evident că

Arberul a ales. Iar cel ce s-a ridicat din fundul gropii în care se afla pentru a aduce ţării şi lumii întregi acest mesaj a fost Kostandin.

Stresi cuprinse cu privirea încă o dată mulţimea din faţa lui. Apoi tribunele din dreapta şi din stânga.

— Acest mesaj nu este uşor de acceptat, urmă el. Mesajul acesta vă cere jertfe generaţie după generaţie şi va fi mai greu decât crucea lui Cristos. Şi acum, când mă apropii de sfârşit – aici Stresi se întoarse către tribuna în care şedeau trimişii prinţului – vreau să

adaug că, deoarece vorbele mele nu au legătură, sau chiar, în momentul de faţă contravin funcţiei mele, din clipa aceasta eu îmi dau demisia din această funcţie.

Cu mâna dreaptă Stresi îşi atinse semnul, coarnele albe de căprior, cusut în partea stângă a pelerinei, după care, cu o mişcare

— 104 —

iute, îl smulse şi-i dădu drumul jos.

Coborî treptele de lemn fără un cuvânt şi, neprivind pe nimeni, străbătu mulţimea care îi făcea loc de admiraţie, supuşenie şi frică în acelaşi timp.