acestea. Însă, cu cât ne apropiam mai mult de graniţele ţării, cu atât mai clare deveneau lucrurile. Încercam să aflu câte ceva mai ales atunci când ea se odihnea în cameră. Acum toţi ştiau şi despre război şi despre ciumă, care se iviseră împreună şi decimaseră floarea tinerimii din Arber. După ce am ajuns în principatele din nordul ţării, am început să evităm drumurile şi hanurile mari, încercând să
călătorim mai cu seamă noaptea. Am ajuns în principatele vecine şi ea n-ar fi vrut în ruptul capului să atragem atenţia celor din jur.
Mergeam prin hăţişuri, pe drum sau pe lângă drum. Ne iubeam pe unde puteam. Într-unul dintre puţinele hanuri în care a trebuit să
cerem adăpost din pricina vremii urâte am aflat, doar eu, sinistrul adevăr despre familia ei. Despre nenorocirea din familia aceea se vorbea peste tot. Muriseră toţi fraţii. Murise şi Kostandin, cei care promisese că o va aduce acasă. Hangiul mi-a spus tot. Frica de a nu fi recunoscuţi m-a cuprins şi pe mine. Cu cât ne apropiam mai mult de casa ei, tot mai mult ne băteam capul să găsim ceva care să-i justifice înapoierea. Ea, crezând că fraţii îi erau în viaţă, era mai înspăimântată decât ar fi fost firesc, în timp ce eu, ştiind adevărul,
— 86 —
vedeam lucrurile un pic mai simplu. Oricum, ar fi fost mult mai uşor să se justifice în faţa unei mame bătrâne, zdrobite de durere, decât în faţa celor nouă fraţi.
Neliniştea că trebuie să le explice fraţilor şi mamei cum se înapoiase acasă devenea tot mai apăsătoare. Ce să răspundă când aveau s-o întrebe „cine te-a adus?”. Să spună adevărul? Să mintă?
Ce?
A trebuit atunci să-i destăinui o parte din adevăr, o parte din nenorocire. I-am spus, printre altele, că fratele ei Kostandin, cel care jurase s-o aducă acasă, murise împreună cu alţi câţiva fraţi.
E de la sine înţeles că a înnebunit de durere, dar nici osteneala drumului, nici jalea n-au reuşit să-i alunge îngrijorarea legată de justificarea sosirii ei neaşteptate. Ideea de a-i explica venirea printr-o întâmplare supranaturală a fost a mea. Mi-am spart capul în fel şi chip, dar n-am reuşit să găsesc o altă explicaţie. N-ai încotro, i-am spus, o să foloseşti aceeaşi minciună ca şi cu bărbatul tău, vei spune că te-a adus Kostandin, altă cale nu ai. Dar pe bărbatul meu l-am minţit pentru că el îl ştia viu pe Kostandin, mi-a răspuns ea, cum să
spun acelaşi lucru despre un mort? E mai uşor acum, i-am zis eu, tocmai pentru că este mort. Ai să spui că te-a adus frate-tău, lasă-i să creadă ce vor voi, lasă-i adică să creadă că te-a adus fantoma lui.
La urma-urmei, nu ţi-a promis el că, viu ori mort, te va aduce acasă?
Ştiu cu toţii de jurământul lui şi te vor crede.
Pentru mine, care ştiam că singura rămasă în viaţă era bătrâna mamă, lucrurile păreau simple, pentru ea, însă, ştiind că cel puţin jumătate din fraţi trăiau, era puţin probabil că va fi crezută. Totuşi, cu voie sau fără voie, trebuia să fie de acord cu mine. Altă soluţie n-avea. Nici timp să găsească altceva mai verosimil. În plus, acum raţionam cu destulă greutate.
Şi iată că a sosit şi ultima noapte, noaptea de unsprezece octombrie, dacă nu greşesc, când, păşind neauziţi precum umbrele, ne-am apropiat de casă. Nu vreau să vă reţin vorbindu-vă despre neliniştea ei, care acum depăşise orice limită. Era trecut de miezul nopţii. După cum hotărâsem, eu am stat de-o parte în întuneric, iar ea trebuia să parcurgă singură distanţa până la poartă. Lucrul acesta se dovedi însă imposibil. A trebuit s-o susţin până acolo, unde ea a bătut şovăind sau, ca să fiu mai precis, a pus numai mâna pe mâner, căci, în realitate, am bătut eu cu mâna ei, rece precum o mână de mort. Am vrut să mă trag imediat înapoi, dar ea, în culmea tulburării, mă ţinea mai departe de mână. Cu mâna cealaltă i-am
— 87 —
mângâiat părul pentru ultima oară ca s-o liniştesc, dar în clipa aceea a scârţâit poarta interioară şi, slavă demnului, ea nu numai că mi-a dat drumul, dar m-a şi împins cu putere. Dinăuntru am auzit vocea bătrânei întrebând: „Cine e?”, apoi răspunsul ei: „Deschide, mamă, sunt eu, Doruntina” şi iar vocea bătrânei „Cum ai zis?”. Tocmai mă
îndepărtam şi n-am mai auzit clar discuţia ce a urmat, cu, atât mai mult cu cât vorbele erau neclare, întretăiate de strigăte de uimire.
Am pornit spre locul în care lăsasem calul şi, după ce am încălecat, am mers o bucată de vreme căutând vreun luminiş unde să-mi petrec noaptea. Stabiliserăm să ne întâlnim pe ascuns peste două zile, dar încă de pe atunci am simţit că întâlnirea aceea nu va mai avea loc. A doua zi şi în zilele ce urmară, văzând agitaţia pricinuită de sosirea ei, nu numai că m-am convins că n-aveam s-o mai văd, dar mi-am zis să dispar cât mai degrabă de acolo. Între timp am aflat de circulara dată de dumneavoastră şi m-am încredinţat tot mai mult de faptul că, aducând-o pe femeia aceea, comisesem un sacrilegiu, care, deşi pentru mine era inexplicabil, ar fi putut să mă
coste scump. Aş fi vrut să dispar la iuţeală, dar cum? Hangiii şi grănicerii aveau ordin să mă prindă de îndată ce m-ar fi descoperit.
Într-un rând m-am gândit să mă predau singur şi să declar: eu am adus-o, iertaţi-mă dacă am făptuit ceva rău, dar, chiar în cazul acesta, n-am făcut-o dinadins. Dar apoi m-am răzgândit. La ce bun, mi-am zis? Cu puţină prudenţă aş fi putut evita încurcăturile şi scăpa din toate astea. Presimţisem că zilele fericite cu femeia aceea aveau să se transforme într-un calvar. Am început să umblu cu atenţie, ocolind drumurile şi hanurile, mergând doar noaptea. Mi-am spus că, ieşind din principatul dumneavoastră, aş fi fost în afara pericolului. N-am ştiut, că circulara aceea acţiona şi în principatele şi comitatele vecine. Şi tocmai acolo mi s-a înfundat. Răcisem traversând un râu cu nume urât, „Râul rău”, aşa mi se pare că-i zic, apoi nu mai ştiu bine ce mi s-a întâmplat. Aveam frisoane şi fierbinţeli şi habar n-am ce-a mai fost, până când m-am trezit legat fedeleş într-un han. Iată, asta e tot, domnule şef. Nu ştiu dacă am explicat lucrurile aşa cum trebuia, dar puteţi să-mi cereţi orice amănunt şi am să răspund de-a fir-a-păr, domnule şef. Îmi pare rău că la început m-am comportat necuviincios, dar cred că înţelegeţi în ce situaţie mă aflu, domnule şef. Am să încerc să-mi răscumpăr comportarea nedemnă de la început povestindu-vă totul, cu condiţia să mă întrebaţi, domnule şef.
Omul tăcu şi privirea îi rămase imobilă câteva clipe sub privirea lui
— 88 —
Stresi. Se văzu imediat că avea gura uscată, dar nu îndrăznea să
ceară apă. Stresi rămase aşa îndelung. Apoi, când vru să vorbească, chipul arestatului fu străbătut de un surâs fugar.
— Ai spus adevărul? întrebă Stresi.
— Da, domnule şef. Adevărul-adevărat.
— Aşa?!
— Adevărul-adevărat, domnule şef.
Stresi se ridică şi, încet, ca şi când ar fi avut ceafa de lemn, se întoarse spre ajutorul său şi spre cei doi străjeri.
— Puneţi-l la cazne, porunci.
Nu numai chipul întemniţatului, ci şi privirile celorlalţi încremeniră de uimire.
— La cazne? murmură ajutorul, convins că nu auzise bine.
— Da, zise Stresi cu voce tăioasă, la cazne. Şi nu mă mai priviţi aşa, ştiu eu ce fac.
Se întoarse cu un gest iute spre ieşire, în vreme ce în spatele său arestatul începu să răcnească:
— Domnule şef, domnule şef, ce înseamnă asta? O, doamne, ce înseamnă asta? De ce, de ce…
Stresi urcă treptele în fugă, dar apucă totuşi să audă în urmă
cătuşele închizându-se şi alte strigăte, care, deşi răsunau mai înfundat, erau mai jalnice şi mai cutremurătoare.
Stresi ajunse în biroul său, luă condeiul şi începu să scrie un raport către cancelaria prinţului.
„Raport referitor la prinderea aducătorului Doruntinei Vranaj. Ieri seară, căpitanul de graniţă Stanish mi l-a expediat pe omul bănuit de a fi adus-o pe Doruntina Vranaj. La primele mele întrebări omul nu a recunoscut nimic, a negat că ar cunoaşte o femeie cu acest nume şi cu atât mai mult că ar fi călătorit cu ea. Apoi, sub ameninţarea torturii, a recunoscut totul, clarificând în cele din urmă enigma aceasta. Lucrurile s-au petrecut astfel: la sfârşitul lui septembrie anul curent, aflat în Boemia ca vânzător de icoane, omul în discuţie, cunoscând-o întâmplător pe Doruntina Vranaj şi auzindu-i necazurile, i-a promis că o va duce acasă. A convins-o să-şi mintă
