— Cu siguranţă că da.

Cu toate acestea, cei din familia lui Gjorgu îşi luau măsuri de apărare. Ici-colo se auzeau glasuri: Murash intră repede în casă. Cen, zăvorăşte poarta. Unde să fie Prenga?

Toate rudele, mai apropiate sau mai de departe, luau aceleaşi măsuri. Momentul de după omor era cel mai primejdios, pentru că

familia victimei nu-şi dăduse încă consimţământul la răgazul de o zi, iar obiceiul pământului le îngăduia să ucidă şi să se răzbune pe oricare din neamul Berisha.

Cei de la ferestre aşteptau rezultatul discuţiilor din casa celui ucis.

Or să cadă la învoială, doamne? se întrebau femeile pe la colţuri.

În fine, cei patru intermediari ieşiră. Parlamentările se desfăşuraseră repede. După cum păşeau nu se putea deduce nimic, deşi, nu peste mult timp, cineva răspândi vestea:

— Familia Kryeqyqe şi-a dat consimţământul.

Pricepură cu toţii că era vorba de răgazul scurt, de douăzeci şi patru de ore. La cel mare, de treizeci de zile, încă nu se gândise nimeni, pentru că acela nu putea fi obţinut de familie, ci de obştea satului, şi, în afară de asta, el trebuia cerut numai după

înmormântare.

Ştirile zburau, din gură-n gură.

— Familia Kryeqyqe şi-a dat consimţământul.

— Au consimţit la răgazul cel scurt.

— Slavă cerului! Măcar douăzeci şi patru de ore nu va mai fi vărsare de sânge, şopti un glas hodorogit din spatele oblonului.

Ceremonia funerară avu loc a doua zi la prânz. Bocitoarele veniseră de departe, zgâriindu-şi obrajii după obicei şi smulgându-şi părul din cap. Vechiul cimitir din spatele bisericii se umplu de scurteicile negre ale sătenilor. După înmormântare, oamenii se îndreptară spre casa mortului. Printre ei se afla şi Gjorgu. La început nu voise să vină. Se hotărâse totuşi la insistenţele lui taică-său. Aşa

— 112 —

cere kanunul5, îi spusese, trebuie să mergi la înmormântare, ba chiar şi la parastas. Dar eu sunt ucigaşul lui, răbufnise fiul, eu l-am ucis, de ce să merg acolo? Tocmai pentru asta, i-o retezase tatăl. Oricine poate să lipsească, tu însă nu ai dreptul. Dar de ce? se împotrivise pentru ultima oară Gjorgu. De ce? Tatăl îl privise înfuriat şi Gjorgu tăcuse.

Mergea acum alături de consăteni, palid, cu pas şovăielnic, sub privirile piezişe ale oamenilor, priviri ce lunecau peste el şi se pierdeau în gol. Cei mai mulţi dintre ei erau din familia mortului.

Pentru a nu ştiu câta oară Gjorgu se întrebă cu năduf: Ce caut eu aici?

Ochii le erau reci, lipsea din ei orice urmă de ură, tot astfel cum fusese şi el cu o zi în urmă, rece, indiferent, în ascunzătoarea de pe marginea drumului. Acum, groapa proaspăt săpată, crucile de piatră

sau de lemn, majoritatea căzute într-o rână, dangătul trist al clopotului, toate acestea aveau în ziua aceea o legătură directă cu el.

Feţele bocitoarelor, zgâriate groaznic de unghii (o, doamne, cum mi-au mai crescut unghiile în ultimele douăzeci şi patru de ore, îşi zise el), şuviţele de păr smulse cu sălbăticie, ochii holbaţi, paşii monotoni ce-l înconjurau din toate părţile, atmosfera aceea macabră i se datora lui şi numai lui. Şi, ca şi când asta n-ar fi fost destul, fusese obligat să se lase cuprins de ea domol, până la contopire, alături de ceilalţi.

Cusăturile de pe bundele lor se apropiau la un pas de cele de pe veşmântul lui, ca nişte şerpi veninoşi gata-gata să se înşface. Ba chiar, în timpul mersului, aproape că se atingeau. Dar nu-i păsa de nimic. Răgazul de douăzeci şi patru de ore îl apăra mai bine decât meterezele oricărei cetăţi. Ţevile puştilor li se înălţau pe umăr, dar în momentul acela ele nu aveau dreptul să se descarce asupra lui. Poate mâine… poate poimâine… Iar dacă obştea i-ar fi obţinut răgazul de treizeci de zile, atunci ar mai fi avut parte de încă patru săptămâni de linişte. Apoi…

Ţeava unei carabine se legăna de colo-colo, ca pentru a face altfel decât celelalte, câţiva paşi mai în faţă. O alta, scurtă, undeva, în stânga. Altele, de jur-împrejur. Care dintre ele… În forul său interior cuvintele „mă va ucide” se înmuiată şi se metamorfozară în „va ţinti asupra mea”.

5 Culegere de legi şi norme nescrise care au reglementat, secole de-a rândul, viaţa societăţii medievale albaneze în zonele de nord, cunoscute sub denumirea generică de Rrafsh (Platou).

— 113 —

Drumul de la cimitir la casa mortului părea nesfârşit. Urma, fără

putinţă de scăpare, parastasul. Se va aşeza la masă împreună cu toţi ceilalţi, i se vor pune dinainte bucatele, lingura şi furculiţa, iar el avea să se ospăteze.

În câteva rânduri îi trecu prin cap că trebuia să iasă din situaţia aceea lipsită de sens, să fugă din mijlocul consătenilor, chiar dacă

aceştia l-ar fi înjurat, l-ar fi batjocorit, i-ar fi zvârlit în faţă că

nesocoteşte kanunul, ba chiar şi dacă şi-ar fi slobozit puştile în urma lui, numai să fugă, să fugă… Ştia însă că nu va putea face nicicând lucrul acesta. Tot astfel cum nu putuse să fugă din ascunzătoare cu o zi în urmă. Aşa cum nu putuseră s-o facă nici bunicul, nici străbunicul şi nici cei mai îndepărtaţi străbuni în urmă cu cincizeci, cinci sute sau o mie de ani.

Iată casa mortului. La ferestrele înguste, deasupra bolţii de la intrare, fuseseră atârnate panglici negre. Oh, unde să mă ascund, gemu el neauzit şi, deşi îl mai despărţeau de bolta scundă de piatră o sută de paşi, îşi plecă fruntea încă de pe acum.

Parastasul se desfăşură după toate regulile. Până în ultima clipă, Gjorgu îşi imagină propriul parastas. Care dintre cei din faţa lui avea să vină, aşa cum venise el aici, aşa cum merseseră tatăl şi bunicul şi străbunicul, de-a lungul a sute şi sute de ani de neîncetate suferinţe.

Bocitoarele mai aveau încă obrajii zgâriaţi şi plini de sânge.

Tradiţia cerea ca ele să nu-şi spele rănile nici în satul în care avusese loc vărsarea de sânge şi nici pe drum, la întoarcere.

Dungile roşii de pe frunţi şi obrajii le dădeau aspectul unor măşti.

Gjorgu se întrebă cum vor arăta ele la propria lui înmormântare. I se părea acum că perindarea pe pământ a neamului său nu fusese altceva decât un parastas fără sfârşit, la care ori ei se duceau la ceilalţi, ori ceilalţi veneau la ei. Şi fiecare dintre tabere, înainte de a porni către cealaltă, îşi punea pe faţă masca însângerată.

După-amiază, în cătun se înteţi iar forfota. Peste câteva ceasuri expirau cele douăzeci şi patru de ore asupra cărora se căzuse la învoială. Încă de pe acum, mai-marii obştii se pregăteau să se înfăţişeze dinaintea celor din familia Kryeqyqe pentru ca, respectând pas cu pas kanunul, să obţină, în, numele lui Gjorgu, răgazul cel mare, de treizeci de zile.

Pe la porţi, sus, în odăile femeilor şi la răspântii se discuta numai despre asta. Fusese primul omor din gjakmarrja din primăvara aceea

— 114 —

şi era firesc să se comenteze atât de stăruitor toate amănuntele legate de el. Evenimentele decurseseră, după toate regulile; şi înmormântarea şi parastasul şi obţinerea consimţământului pentru răgazul cel scurt, într-un cuvânt, totul fusese înfăptuit, conform kanunului. Astfel încât şi răgazul de treizeci de zile, pe care consătenii aveau să-l ceară familiei mortului, urma să fie acordat fără

doar şi poate.

Între timp, în aşteptarea veştilor, oamenii îşi aminteau de cazurile când fuseseră călcate rânduielile, mai curând sau mai demult, printre consăteni sau în satele vecine, ba chiar şi în ţinuturi depărtate, la marginea provinciei. Erau pomeniţi cei ce nesocotiseră

tradiţia, ca şi pedepsele aspre ce li se aplicaseră. Existaseră cazuri de indivizi osândiţi de familiile lor, de familii întregi ostracizate de obştea satului şi chiar de cătune rebele supuse represaliilor mai multor cătune sau ale steagului, cum li se mai spunea. Dar, slavă domnului, ziceau oamenii, cu mulţumire în glas, de multă vreme în satul lor nu se întâmplase o asemenea ruşine. Totul se petrecuse conform kanunului şi era greu de imaginat că cineva ar fi putut să-l ignore.

Chiar şi acum lucrurile se desfăşuraseră normal, Gjorgu Berisha, ucigaşul, deşi tânăr de ani, se purtase înţelept, atât la înmormântare cât şi la parastas. Cu siguranţă că va obţine răgazul cel mare. Cu atât mai mult cu cât păsuirea, aşa cum putea fi obţinută de obşte, tot astfel putea fi retrasă de ea în cazul în care ucigaşul, profitând de acest răgaz, ar fi umblat fără ruşine prin sat împăunându-se cu fapta sa. Dar Gjorgu Berisha nu era un astfel de om. Din contră, despre el se spunea că ar fi un tânăr cuminte şi la locul lui şi, dacă un altul ar mai fi putut greşi, el n-ar fi fost niciodată în stare de aşa ceva.

Răgazul cel mare fu acordat de cei din neamul Kryeqyqe după-amiază târziu, cu puţin timp înainte de a expira celălalt. Unul dintre bătrânii cătunului, dintre cei care discutaseră cu familia mortului, se înfăţişă acasă la Berisha, înştiinţându-i despre cele stabilite şi repetând cu această ocazie că Gjorgu nu trebuia să nesocotească în acest răstimp buna-cuviinţă etc., etc.

După plecarea acestuia, Gjorgu rămase ca şi până atunci tăcut în obscuritatea odăii. Îi mai rămâneau încă treizeci de zile în care se putea socoti în afară de pericol. Apoi, întreaga fiinţă avea să-i fie învăluită într-un întuneric de moarte. Aidoma liliacului, se va mişca numai prin beznă, fugind de lumina zilei, de luna plină, de focul din vatră.

— 115 —

Treizeci de zile, îşi repetă. Împuşcătura pornită din dosul zăplazului îi împărţise viaţa în două jumătăţi: primii douăzeci şi şase de ani de până atunci şi următoarele treizeci de zile care începeau de azi, şaptesprezece martie şi sfârşeau în şaptesprezece aprilie. După

acea zi avea să-şi înceapă viaţa de animal hăituit, viaţă pe care nici n-o mai punea la socoteală.