Bărbaţii familiei se întorseseră posomorâţi de la locul în care comisia se învârtise ore de-a rândul în jurul cadavrului şi, de la fereastră, femeile pricepuseră totul. Galbene ca ceara, ascultaseră

puţinele lor vorbe, se cutremuraseră cumplit, dar nu-l blestemaseră

pe călătorul necunoscut care adusese moartea în casa lor, pentru că

oaspetele este sfânt şi, conform kanunului, casa munteanului, înainte de a aparţine celor din familie, aparţine lui Dumnezeu şi musafirului.

În aceeaşi zi de octombrie se aflase şi cine-l împuşcase pe călătorul necunoscut. Ucigaşul fusese un flăcău din familia Kryeqyqe, care-l pândea de multă vreme pe cel ucis pentru că acesta din urmă îl ofensase cândva, în cafenea, în prezenţa unei femei, rămasă şi ea necunoscută.

Şi astfel, în seara acelei zile de octombrie, Berisha-ii deveniră

duşmani de moarte ai celor din neamul Kryeqyqe. Familia lui Gjorgu, până atunci paşnică, fu prinsă în mecanismul uriaş al gjakmarrjei.

Patruzeci şi patru de morminte, altele, cine ştie câte, urma, şi toate din pricina ciocăniturilor acelora întâmplătoare dintr-o seară de toamnă.

Adeseori, în ceasurile de singurătate, când putea cugeta în linişte, Gjorgu încercase să-şi imagineze cum ar fi decurs viaţa alor săi dacă

drumeţul întârziat n-ar fi bătut la poarta casei lor, ci mai departe, la poarta vecină. Atunci, ah, atunci (şi aici Gjorgu credea în adevărul legendelor) plăcile grele de piatră de pe cele patruzeci şi patru de morminte s-ar clinti din loc, morţii s-ar ridica de sub ele, şi-ar şterge pământul de pe faţă şi s-ar întoarce iar printre cei vii şi împreună cu ei ar veni copiii care n-au apucat încă să se nască şi apoi copiii copiilor şi aşa mai departe şi totul ar decurge altfel, cu totul altfel. Şi astea s-ar fi petrecut aievea dacă necunoscutul nu s-ar fi oprit la poarta lor, ci doar ceva mai departe. Ceva mai departe… El se oprise

— 123 —

însă chiar acolo şi acum nu-l mai putea clinti nimeni din loc, la fel cum n-ar mai fi putut nimeni să-i schimbe poziţia în care căzuse ucis, la fel cum neschimbate rămân veşnic învăţăturile străvechiului kanun. Fără ciocăniturile acelea totul ar fi fost atât de diferit, încât el, uneori, se îngrozea la gândul acesta sau, din contră, îşi găsea liniştea spunându-şi că toată întâmplarea îşi avea rostul ei, pentru că

viaţa, în afara ţarcului gjakmarrjei, ar fi fost, poate, într-adevăr, mai lipsită de primejdii, dar, cine ştie, tocmai din acest motiv s-ar fi urmat mai monoton, mai fără sens. Încerca să-şi amintească familiile neimplicate în gjakmarrja şi nu descoperea la ele vreun semn că ar fi fost mai fericite. Ba chiar avu impresia că, neameninţate de acest pericol, ele nu cunoşteau preţul vieţii şi trăiau anapoda. Pe când în casele aflate sub semnul răzbunării altfel se perindau zilele şi anotimpurile, altul era ritmul trăirii, oamenii păreau mai frumoşi, femeile îşi iubeau mai cu patimă bărbaţii. Iată, cele două călugăriţe care trecură adineauri pe lângă el, văzându-i semnul negru cusut pe mâneca dreaptă, semn ce dovedea că este urmărit sau că urmăreşte pe careva pentru răzbunare, deci că va ucide sau va fi ucis, îl priviseră deodată într-un fel ciudat. Dar nu asta era important.

Important era ceea ce se petrecea în sinea sa. Pentru că cele ce se întâmplau în sufletul său erau minunate şi teribile în acelaşi timp.

Nici măcar el însuşi n-ar fi putut spune ce se afla acolo. Avea impresia că inima i se năpustise în afara pieptului, întinzându-se în lung şi-n lat şi aşa uriaşă cum era devenise extrem de vulnerabilă, se bucura şi se întrista din orice, era irascibilă, dorea, exulta, suferea din pricini mari sau mărunte, pentru un fluture, pentru o frunză, pentru zăpezile veşnice sau pentru ploaia monotonă din ziua aceea.

Toate se prăvăleau peste ea, însuşi cerul se golea deasupra ei, iar ea le suporta pe toate şi ar mai fi putut cuprinde încă pe-atât.

De câteva ceasuri bune mergea întruna fără să fi obosit, deşi îşi simţea genunchii amorţiţi. Continua să bureze, dar picăturile erau mai rare, ca şi când cineva ar fi rărit fără veste norii. Gjorgu era sigur că ieşise din districtul său şi că intrase într-altul. Peisajul se asemăna foarte mult: munţi ce se înălţau unul în spatele altuia cu o curiozitate împietrită şi cătune căzute în muţenie. Întâlni un mic grup de munteni pe care-i întrebă dacă mai e mult până la kulla din Orosh şi dacă se află pe drumul cel bun. Ei îi răspunseră că merge în direcţia cea bună, dar că, dacă ţine să ajungă acolo înainte de căderea serii, trebuie să se grăbească. În timp ce i se adresau, sătenii

— 124 —

priveau cu coada ochiului semnul negru de pe mâneca lui şi, pesemne că din acest motiv, îi repetară încă o dată că trebuie să

meargă mai repede.

Mă voi grăbi, mă voi grăbi, îşi spuse Gjorgu cu un soi de îndârjire.

N-aveţi grijă, voi plăti taxa înainte de a însera. Fără să priceapă nici el de ce, din cauza bruştei înverşunări sau poate vrând să dea ascultare sfatului primit de la drumeţii aceia, grăbi într-adevăr pasul.

Era singur de tot pe drum, pe o coamă de deal brăzdată de urmele unor vechi pâraie, care, cine ştie de ce, erau lipsite de apă chiar şi după o zi ploioasă ca aceea. Totul în jur fusese lăsat în paragină, pustiu. Avu impresia că aude un tunet îndepărtat şi privi în sus. Un avion singuratic zbura încet printre nori. Urmări fermecat o bucată

de vreme zborul avionului. Auzise că deasupra districtului vecin trecea o dată pe săptămână avionul de pasageri care lega Tirana cu o capitală străină din Europa, dar aievea nu-l văzuse niciodată.

Când avionul dispăru printre nori, Gjorgu simţi o durere în ceafă

şi doar atunci înţelese cât de mult privise în sus. Avionul lăsase în urmă un mare gol şi Gjorgu suspină fără voie. Simţi că-i e foame.

Privi în jur în căutarea vreunui trunchi de copac sau bolovan pe care ar fi putut sa şadă şi să mănânce pâinea şi brânza luate cu sine pentru drum, dar nu zări decât pământ înţelenit şi pe-o parte şi pe alta a drumului, urme pe pâraie şi nimic altceva. Să mai merg puţin, îşi zise.

Şi iată că, după vreo jumătate de ceas, văzu în depărtare hornul unui han. Făcu aproape în fugă distanţa până acolo; stătu o clipă în prag, după care intră. Era un han obişnuit, ca toate hanurile de la munte, cu acoperişul foarte înclinat, cu un salon mare, comun, mirosind a paie. Hanul nu avea firmă. Pe ambele laturi ale mesei de stejar plină de arsuri, aşezaţii pe scaune cioplite tot în lemn de stejar, se aflau câţiva călători. Doi dintre ei aveau în faţă câte un castron cu fasole şi mâncau cu poftă. Un altul stătea cu capul între mâini şi privea scândura mesei ca venit de pe altă lume.

Aşezându-se pe unul dintre scaunele libere, Gjorgu simţi cum atinge cu ţeava puştii podeaua şi-şi scoase arma de pe umăr. O

strânse între genunchi, apoi, cu o mişcare a capului lepădă pe spate gluga udă a sumanului. Auzi în jur glasurile celorlalţi oameni şi abia atunci băgă de seamă că de o parte şi de alta a scării ce ducea la etaj, aşezaţi pe pielicele negre şi pe scoarţe de lână stăteau alţi munteni.

Unii dintre ei mâncau sprijiniţi de zid mămăligă cu brânză. Gjorgu fu ispitit să se ridice de la masă şi să scoată din tolbă la fel ca şi ei

— 125 —

pâinea şi brânza aduse de acasă, dar în aceeaşi clipă, mirosul fasolei îi stârni poftă şi simţi o dorinţă irezistibilă de a mânca o farfurie cu mâncare caldă de fasole. Taică-său îi dăduse un groş să-l aibă la el pentru orice eventualitate, dar Gjorgu nu ştia precis dacă putea să-l cheltuiască sau ar fi trebuit să-l aducă înapoi acasă. Între timp hangiul, pe care Gjorgu nici nu-l observase, apăru brusc în faţa lui.

— La kulla din Orosh mergi? îl întrebă. Dincotro vii?

— De la Breziftoht.

— Atunci trebuie să-ţi fie foame. Ce să-ţi aduc?

Hangiul era deşirat şi schilod şi părea un om afurisit pentru că, îndată după ce-l întrebă „ce să-ţi aduc”, în loc să-l privească în ochi, îi cercetase semnul negru de pe mânecă, vrând parcă să-i spună: tu, care mergi să plăteşti cinci sute de groşi pentru omul pe care l-ai ucis, nu te calici să cheltuieşti câţiva şi în hanul meu.

— Ce să-ţi aduc? întrebă iar hangiul, dezlipindu-şi, în sfârşit, ochii de pe mâneca lui Gjorgu fără să-l privească însă în ochi, ci fixându-şi privirea undeva, într-o parte, alături.

— O strachină cu fasole, ceru Gjorgu. Cât costă? Pâine am eu.

Simţi cum se înroşeşte la faţă, dar de întrebat trebuia să întrebe.

Pentru nimic în lume nu voia să cheltuiască, din banii de taxă.

— Un sfert de groş, zise hangiul.

Gjorgu răsuflă uşurat. Celălalt îi întoarse spatele şi, când reveni cu strachina de lemn în mână, în vreme ce i-o punea în faţă, Gjorgu văzu că e şaşiu. Vrând să uite parcă de toate, Gjorgu, se aplecă peste strachină şi începu să mănânce cu repeziciune.

— Vrei o cafea? îl întrebă hangiul, luându-i strachina goală.

Gjorgu îl privi în ochi, ca năuc. În privire i se putea citi: nu-ţi face păcate cu mine, hangiule. Am, într-adevăr, în pungă cinci sute de groşi, dar mai curând mi-aş da capul de pe umeri (o, doamne, îşi zise, dar capul meu chiar atât costa peste… treizeci de zile; ba chiar peste douăzeci şi opt); deci, mai bine mi-aş da… înainte de termen…

capul de pe umeri, decât un singur groş din punga de la tata. Dar hangiul, ca şi când ar fi ştiut ce se petrece în mintea celuilalt, adăugă:

— Este ieftina tare, cincizeci de quindarka.

Gjorgu dădu din cap cu un soi de nerăbdare. Hangiul, mergând şleampăt printre scaune şi masă, lua, ceva de pe ea. Apoi aduse şi dispăru iar, pentru a reveni cu o ceaşcă de cafea în mână.

Gjorgu sorbea din cafea, când în han intrară câţiva bărbaţi. Din agitaţia produsă de apariţia lor, din curiozitatea celor prezenţi, ca şi

— 126 —