— Aveţi dreptate, domnule căpitan, câtă vreme vă referiţi la lumea de azi, la cea obişnuită, dar nu trebuie să uitaţi că el, noi toţi, avem în vedere în vorbele şi gândurile noastre o altă lume, altfel construită, pricepeţi, o lume bazată pe besa. În această lume totul e altfel.
— Şi totuşi voi trăiaţi în lumea asta, obişnuită, zise Stresi.
— 96 —
— Da, dar o parte din fiinţa noastră, partea cea mai bună, poate, se afla dincolo.
— Dincolo… murmură Stresi, Era rândul său acum să-şi înăbuşe un surâs.
Dar ei nu băgară de seamă sau se prefăcură a nu-l observa şi continuară să-i vorbească despre celelalte concepţii ale lui Kostandin, despre motivele refacerii structurii vieţii din Arber, motive legate de uraganele pe care el le întrezărea la orizont, de însăşi poziţia geografică a Arberului, strâns ca în cleşte de cele două biserici, a Romei şi a Bizanţului, şi de cele două lumi, Apusul şi Răsăritul. Din încleştarea lor se aşteptau cataclisme pustiitoare în faţa cărora ţara trebuia să-şi creeze armele de apărare. Arberul trebuia să-şi făurească structuri mai stabile decât legile şi instituţiile „exterioare”, structuri statornice şi universale în înşişi oamenii săi, intangibile şi invizibile, deci eterne. Într-un cuvânt, Arberul trebuia să-şi schimbe legile, instituţiile, închisorile, tribunalele şi toate celelalte, să le ascundă în sufletul oamenilor atunci când va veni momentul. Altfel va fi şters de pe faţa pământului. Aşa credea Kostandin. Şi mai credea că noile structuri vor începe cu besa.
— A fost tragică, desigur, insuportabilă înfrângerea lui Kostandin, călcarea besei, nu? întrebă Stresi.
— Da, fireşte, a fost tragică… Mai ales după blestemul de mamă…
Doar că n-a fost o înfrângere, domnule Stresi… El şi-a ţinut făgăduiala… Cu o oarecare întârziere, desigur… întârziere pricinuită
de un motiv măreţ… moartea… totuşi el şi-a ţinut făgăduiala…
— Dar pe Doruntina nu el a adus-o, zise Stresi, voi ştiţi asta la fel de bine ca şi mine.
— Pentru dumneavoastră, poate nu el a adus-o. Noi vedem însă
altfel lucrurile.
— Adevărul e unul pentru toţi. Pe Doruntina putea s-o aducă
oricine în afară de el.
— Pe Doruntina el a adus-o…
— Atunci, vă întreb: credeţi în ridicarea omului din mormânt?
— Asta e ceva marginal… N-are legătură cu esenţa problemei.
— Cum să n-aibă? Dacă nu acceptaţi învierea din morţi, cum de-i puteţi accepta călătoria împreună cu Doruntina?
— O, dar n-are nicio legătură, domnule Stresi… E ceva neimportant. Important e faptul că pe Doruntina el a adus-o.
— Poate că vă gândiţi la cele două lumi, de nu ne putem înţelege, spuse Stresi, ce e nălucire într-una poate îi real în cealaltă, nu?
— 97 —
— Poate… poate…
Între timp, agitaţia generală de dinaintea marii adunări continua.
Asemeni frunzelor uscate în vânt, zburau, se învârtejeau în aer, cădeau şi se ridicau iar mulţime de cuvinte, de presupuneri, de presentimente şi de zvonuri incredibile. Curierii de la centru în ţinut şi din ţinut spre centru se încrucişau pe drum tot mai des. Nimeni nu ştia ziua precisă a adunării, se ştia doar că ea se apropie mereu.
Capitolul al şaptelea
Datorită curţii sale interioare, atât de întinsă încât putea cuprinde circa două mii de oameni, Mănăstirea Veche a fost stabilită ca loc în care avea să se ţină marea adunare. Dulgherii au lucrat zile în şir pentru a ridica un soi de tribune de lemn destinate invitaţilor, acoperite cu foi de cort în eventualitatea că ar fi plouat şi o platformă
de unde urma să vorbească Stresi.
Adunarea avea să aibă loc în prima duminică din decembrie, dar, încă de pe la mijlocul săptămânii, cea mai mare parte a hanurilor din ţinut şi în special cele aflate în apropiere de Mănăstirea Veche, ca şi toate cele aşezate la Drumul Mare, se umpluseră de oameni. Veniseră
sau erau pe drum invitaţi, laici sau feţe bisericeşti din toate colţurile principatului, din comitatele şi ducatele vecine. Erau aşteptaţi participanţi din principatele cele mai îndepărtate, ca şi trimişii Sfintei Patriarhii din capitala imperiului.
În zilele acelea, privind la trăsurile oaspeţilor, care se tot scurgeau pe Drumul Mare, majoritatea cu blazoane pictate pe uşi, la cei dinăuntru, înveşmântaţi în tot felul de culori şi adesea cu însemnele funcţiilor cusute pe haine, oamenii aflară despre familiile princiare, ceremonii, grade şi ierarhii laice şi bisericeşti mai mult decât în toată
viaţa lor. Doar atunci au înţeles într-adevăr proporţiile şi importanţa enormă a istoriei cu Doruntina, care, la început le păruse o simplă
poveste cu strigoi petrecută în 11 octombrie, la miezul nopţii. Cu o zi înainte, Stresi se deplasase la Mănăstirea Veche pentru a inspecta locul ceremoniei. Pregătirile luaseră sfârşit, dulgherii îşi strânseseră
uneltele şi plecaseră, o ploaie măruntă udase treptele neacoperite ale tribunelor. Stresi merse spre podiumul de lemn de unde avea să
vorbească şi rămase o vreme acolo, fixând cu privirea scândurile goale ale construcţiei.
Le privi îndelung, după care, brusc, întoarse capul spre dreapta,
— 98 —
apoi spre stânga, ca şi când dintr-acolo l-ar fi strigat cineva sau ar fi auzit deodată strigăte şi aclamaţii. Un zâmbet amar i se desenă pe faţă, după care coborî şi, păşind calm, se îndepărtă de podium.
Veni, în sfârşit, şi mult aşteptata zi a marii adunări. Era o zi rece, o zi dintr-acelea care, dacă-ţi aminteai că e duminică, ţi se părea şi mai rece. Norii, sus de tot, încremeniseră în nemişcare, ca ancoraţi în mijlocul cerului. Curtea interioară a mănăstirii, cu excepţia tribunelor rezervate pentru funcţionarii superiori, invitaţii din celelalte principate şi de la Constantinopol, se umpluse încă din zori, iar întârziaţilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să ocupe loc afară, pe miriştea întinsă din exteriorul zidurilor, cu speranţa că vor auzi şi ei câte ceva. Fireşte că aveau să audă, şi încă foarte repede, câtă vreme ei erau prima barieră pe care veştile o vor străbate, pentru a umple apoi, valuri-valuri, lumea întreagă.
Înfăşuraţi în sumane de lână cenuşie, ce-i apărau de ger şi mai ales de ploaie, oamenii priveau convoiul de cai şi de trăsuri care soseau una după alta şi de unde coborau invitaţii. Tribunele din curtea interioară se umpleau văzând cu ochii. Ultimii îşi ocupară
