lumea. Sângele înroşea zăpada, petele creşteau şi îngheţau pretutindeni. Pricepu apoi că stacojiul acela în ochii lui îşi avea sălaşul. Îl ascultase supus pe bătrân fără să răspundă. Şi, în zilele ce urmaseră, pentru întâia oară şi fără să ştie de ce, Gjorgu îşi amintise toate pedepsele care-l ameninţau pe cel nesupus familiei. Nu voia în ruptul capului să-şi recunoască lipsa dorinţei de a ucide. Ura faţă de cei din neamul Kryeqyqe, pe care taică-său încerca să i-o redeştepte în suflet în dimineaţa aceea rece de ianuarie, părea că se topeşte sub strălucirea de afară. Gjorgu nu pricepuse atunci că unul dintre motivele pentru care ura nu reuşea să-l cuprindă era răceala din glasul tatălui său. S-ar fi părut că duşmănia se stinsese demult, în anii lungi de aşteptare, sau că ea n-ar fi existat niciodată. Taică-său vorbea şi Gjorgu simţea înfricoşat, îngrozit aproape, că nu va fi în stare să-şi urască viitoarea victimă. Şi când, în zilele următoare, făcea ce făcea şi-şi amintea şirul pedepselor la care era supus cel ce nu ascultă de voinţa familiei, începuse să înţeleagă că se pregătea sufleteşte pentru a refuza vărsarea de sânge. Şi tot atunci pricepuse cât de inutil este gândul acesta. La fel ca toţi ceilalţi, ştia bine că

refuzul său putea atrage după sine pedepse mult mai grele.

Când discutaseră a doua oară despre gjakmarrja, tonul tatălui fusese mai aspru. Şi ziua era alta, o zi umedă, jalnică, fără ploaie, ba chiar şi fără ceaţă, ca să nu mai vorbim de fulgerele ce ar fi fost un lux pe cerul acela sărăcăcios. Gjorgu încercase să evite privirile lui taică-său, dar, în cele din urmă, nu reuşise.

— Priveşte cămaşa, îl îndemnase bătrânul, arătând cu capul spre cămaşa atârnată pe peretele din faţă.

Gjorgu se uitase într-acolo. Avu impresia că arterele îi pârâiră, ca şi când i s-ar fi răsucit strâmb.

— Sângele îngălbeneşte pe ea, urmase taică-său. Mortul cere răzbunare.

Într-adevăr, petele se îngălbeniseră pe cămaşă. Mai mult decât atât, luaseră culoarea ruginei, a apei ce se scurge printr-o ţeavă

multă vreme nefolosită.

— Întârzii prea mult, Gjorgu, spusese tatăl. Onoarea noastră şi mai ales a ta…

Onoare ţintuită de Dumnezeu cel mare chiar în mijlocul frunţii. De sute şi sute de ori Gjorgu îşi repetase, în săptămânile ce urmaseră, cuvintele din kanun pe care taică-său i le spusese în ziua aceea. Eşti liber să fii bărbat, liber să te dezonorezi.

Chiar sunt liber? se întrebase mai târziu, urcând în odaia de sus

— 131 —

spre a cugeta. Pedepsele pe care i le putea aplica taică-său pentru diferite vini erau floare la ureche faţă de pierderea onoarei.

Onoarea ţintuită chiar în mijlocul frunţii… îşi atinse fruntea cu degetele, încercând parcă să descopere locul în care se afla onoarea.

De ce aici? se întrebase. O întrebare căreia nimeni nu i-ar fi putut da răspuns. El însă îi găsise răspunsul. Onoarea se află chiar în mijlocul frunţii pentru că acela e locul în care glonţul tău poate lovi ţeasta celuilalt, sau glonţul altuia ţeasta ta. O frumuseţe de împuşcătură, spuneau bătrânii când careva îşi ucidea, faţă în faţă duşmanul cu un plumb tras chiar în frunte. Şi, împuşcătură urâtă, când glonţul străpungea abdomenul, că să nu mai vorbim de spinare.

Ori de câte ori urca la catul de sus pentru a privi cămaşa lui Mehilli, Gjorgu îşi simţea fruntea arzându-i. Petele de sânge de pe pânză se decolorau tot mai mult. Va veni primăvara şi ele se vor îngălbeni de tot. Atunci vor începe să-i dea ceaşca cu cafea pe sub genunchi. Şi asta însemna că, după kanun, este un om pierdut.

Avea toate căile închise. Nici suportarea pedepselor şi nici altceva nu l-ar fi putut salva. Ceaşca dată pe sub genunchi, care-l îngrozea pe Gjorgu cel mai mult, se afla pe undeva, pe-aproape. N-avea nicio ieşire, în afară de una. Dezonoratul este mort pentru kanun, spunea kanunul. Singura soluţie pentru el era uciderea unuia din neamul Kryeqyqe. Şi astfel, cu un an în urmă, Gjorgu hotărâse să ucidă.

Atmosfera din casă se însufleţise. Tăcerea ce-l înconjurare lăsă

locul bucuriei. Şi zidurile din jur păreau a se fi îmbunat.

Totul s-ar fi terminat mai demult şi acum ar fi stat liniştit în turnul de veghe sau, şi mai liniştit, sub pământ, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva neobişnuit. Dintr-un steag îndepărtat îşi făcuse apariţia pe neanunţate o mătuşa a lor, stabilită acolo. Neliniştită, tulburată, străbătuse munţi şi văi, trecând prin şapte sau opt ţinuturi pentru a opri vărsarea de sânge. Gjorgu este ultimul bărbat din familie, după taică-său, le spusese ea. Îl vor ucide pe Gjorgu, va muri apoi unul din neamul Kryeqyqe, îi va veni rândul tatălui şi familia Berisha se va stinge. Nu faceţi aşa ceva, îi îndemnase, cruţaţi-vă viaţa. Cereţi stingerea gjakmarrjei..

La început nici n-au vrut s-o asculte, apoi tăcuseră în vreme ce ea vorbea şi, la urmă, veni o vreme a indiferenţei, când nici nu-i dădeau dreptate, dar nici nu se opuneau. Pur şi simplu obosiseră. Mătuşa, însă, nici gând să cedeze. Zi de zi şi noapte de noapte, trăgând ba la unii, ba la alţii, la veri şi la neamuri, până ieşi ca ea: după şaptezeci de ani de omoruri şi doliu, familia Berisha hotărî să ceară stingerea

— 132 —

răzbunării cu Kryeqyqe.

Cererea de stingere a gjakmarrjei, atât de rară în zona muntoasă, a făcut vâlvă în sat, ba chiar şi în steag. S-au luat măsuri ca totul să

fie săvârşit conform regulilor precise ale kanunului. Mijlocitorii concilieri, împreună cu câţiva prieteni şi simpatizanţi ai Berisha-ilor, proclamaţi într-un asemenea moment „stăpânii sângelui”, merseră la familia Kryeqyqe pentru a mânca pâinea împăcării. Mâncară

împreună cu ucigaşul, după obicei, şi stabiliră preţul ultimului omor, cel săvârşit de neamul Kryeqyqe, Urma acum ca tatăl lui Gjorgu, ca şef al familiei, să cioplească cu dalta şi ciocanul o cruce la poarta ucigaşului, să-şi bea unul altuia câte o picătură de sânge şi să se cheme apoi împăcaţi pe vecie. Toate acestea nu s-au petrecut niciodată, pentru că un unchi bătrân a stricat înţelegerea. Şi asta a fost atunci când, după prânzul comun, în vreme ce oamenii intrau în fiecare cameră şi-şi izbeau picioarele de podele pentru a arăta că

amintirea gjakmarrjei va fi izgonită din fiecare colţ al casei, bătrânul unchi al lui Gjorgu strigase deodată: nu. Era un bătrân tăcut, pe vorba căruia nu se punea prea mult temei în familie şi cu atât mai puţin se aşteptau, deci, la aşa ceva din partea lui. Încremeniră cu toţii în loc, încremeniră ochii şi gâturile, iar picioarele, ridicate pentru a lovi puternic duşumeaua, coborâră într-o linişte de vată. Nu, repetase bătrânul. Atunci preotul, care se afla cu ei ca martor principal al împăcării, făcu un semn cu mâna. „Gjakmarrja continuă”, zise.

Rămas în timpul acesta în afara atenţiei generale, Gjorgu se văzu iar în mijlocul ei. Împreună cu groaza de odinioară, de care scăpase pentru o vreme, îl încercă şi un sentiment de mulţumire. Era, pasămite, mulţumirea că devenise iar un personaj important. Avea acum impresia că se află într-o mare dilemă: cum să trăieşti, liniştit, acoperit de giulgiul uitării, departe de mecanismul gjakmarrjei sau în pericol, într-o străfulgerare de ură ce-ţi străbate viaţa ca un tighel şerpuitor? Le încercase pe amândouă şi dacă i-ar fi spus cineva să

aleagă una dintre, ele, cu siguranţă că ar fi rămas pe gânduri. Poate c-ar fi trebuit să treacă ani pentru a se obişnui cu liniştea, aşa cum trecuseră, poate, la fel de mulţi ca să se deprindă cu moartea.

Mecanismul gjakmarrjei era astfel alcătuit încât, chiar şi atunci când erai în afara lui, te ţinea legat sufleteşte pentru multă vreme.

În zilele de după eşecul împăcării, când pe cerul vieţii lui, până

atunci senin, se învălmăşiră iar nori negri, Gjorgu se întrebase în câteva rânduri: era bine sau rău că se încercase împăcarea? Dar nu

— 133 —

putuse răspunde. Era bine pentru că-i oferise un an de viaţă liniştită

în plus, dar, pe de altă parte, era, rău, pentru că trebuia de-acum să

se obişnuiască din nou cu ceea ce uitase: gândul că trebuie să ucidă

un om. Trebuia să devină cât de curând prima-puşcă, cum îi numea kanunul pe cei ce ucideau din răzbunare. Prima-puşcă era avangarda familiei, cu dreptul de a împuşca mortal, dar şi primul sacrificat.

Când familiei vrăjmaşe îi venea rândul la răzbunare se încerca uciderea în primul rând a primei-puşti din celălalt neam. Doar când nu era posibil, în locul aceluia putea fi ucis un alt bărbat. De-a lungul celor şaptezeci de ani de duşmănie cu cei din stirpea Kryeqyqe, familia Berisha avusese douăzeci şi doi de prima-puşcă, din care marea majoritate căzuseră ucişi şi ei. Prima-puşcă era floarea unui neam, vâna şi amintirea cea mai de preţ. Multe lucruri se dădeau uitării, oameni şi fapte erau acoperite de colbul vremii, doar prima-puşcă, flăcări nestinse în mormintele familiei, nu puteau fi uitaţi.

Vara venise şi trecuse, mai scurtă ca altă dată. Familia Berisha se grăbise să termine cu muncile câmpului, aşa încât, după uciderea plănuită, să se poată închide în casă. Gjorgu trăia o linişte tristă, ca şi când s-ar fi aflat în preajma însurătorii.

Spre sfârşitul celei de-a doua toamne îşi descărcase puşca asupra lui Zef Kryeqyqe, dar nu-l omorâse, ci doar îl rănise la maxilar.

Veniseră medicii kanunului, care stabileau taxa ce trebuia plătită de ţintaş pentru rănire şi, deoarece rana era la cap, fusese apreciată la trei pungi cu groşi sau jumătate de răzbunare. Asta însemna că

familia Berisha putea să aleagă una din două: să plătească taxa sau să accepte jumătate de omor. În acest caz, când n-ar fi plătit taxa, incluzând în calculul omuciderii rănirea, îşi pierdeau dreptul de a mai ucide pe careva din neamul Kryeqyqe, pentru că jumătate de răzbunare fusese săvârşită. Le rămânea consolarea de a răni pe un altul.

Desigur, familia Berisha nu a fost de acord să considere rănirea drept jumătate de răzbunare. Deşi taxa era mare, strânseseră

paralele şi o plătiseră, deci urmărirea victimei putea continua.

Tot timpul cât durase povestea, cu taxa pentru rănire, tatăl lui Gjorgu îşi aţintise fiul cu priviri întunecate de supărare şi dispreţ. Nu ajunge că ai amânat nepermis de mult răzbunarea, părea că grăiesc ochii bătrânului, dar, iată, ne-ai adus şi la sapă de lemn.

Gjorgu simţea că toate acestea se petrecuseră din cauza vechii lui nehotărâri, care-l făcuse să-i tremure mâna în ultima clipă şi să

— 134 —

ochească prost. În realitate, el nu reuşi să-şi clarifice nici mai târziu dacă chiar îi tremurase mâna în momentul în care ochise, sau dacă

coborâse el însuşi puşca, ţintind în partea de jos a feţei.

După evenimentele acestea veni o vreme în care fu complet apatic.