Stresi trase aer în piept. I se păru că tot aerul se clatină din pricină că alte sute de plămâni se umplură cu aer odată cu ai lui.
Privirea îi trecu iarăşi alene peste curtea plină, peste treptele tribunelor lângă care străjile aşteptau în linişte.
— Ştiam că mi se va pune această întrebare, zise Stresi, de aceea m-am pregătit temeinic pentru a vă răspunde. El făcu o nouă pauză.
Da, m-am pregătit temeinic pentru această întrebare. Ancheta mea amănunţită de-abia s-a terminat, dosarul este complet, că şi convingerea mea. Sunt gata să răspund la această întrebare, oameni buni, la întrebarea cine a adus-o pe Doruntina.
Stresi făcu iar o scurtă pauză, în timpul căreia privi în toate părţile, ca şi când ar fi voit să comunice adevărul mai întâi cu ochii şi apoi cu gura.
— Doruntina a fost adusă de Kostandin.
Stresi se înfioră în aşteptarea rumorii, râsetelor, vorbelor „dar de două luni încercaţi să ne convingeţi de contrariul”, batjocurilor,
— 102 —
strigătelor şi agitaţiei, dar din mulţimea de oameni nu se auzi nimic asemănător.
— Doruntina a fost adusă de Kostandin, repetă Stresi, temându-se că nu-l auziseră bine. Dar liniştea se prelungea şi el îşi zise că poate n-ar fi avut nevoie de o asemenea linişte. Este groaznic de obositoare liniştea asta, îşi spuse cutremurat. Trase aer până ce îl duru pieptul şi continuă: Am să explic totul, oameni bum, şi voi, nobili domni, invitaţi aici. Vă rog doar să aveţi răbdare să mă ascultaţi, iar eu am să vă explic totul.
Doar să-mi păstrez limpezimea gândurilor, îşi zise Stresi. Acum nu avea nevoie decât de asta.
— Aţi auzit cu toţii, cred, şi, dacă nu, aţi aflat cel puţin în ceasul în care aţi ajuns aici, despre căsătoria neobişnuită a Doruntinei Vranaj, eveniment de la care porneşte toată povestea aceasta. Cred că
ştiţi, că această căsătorie îndepărtată, prima făcută la o asemenea depărtare de casă, nu ar fi avut loc dacă Kostandin, unul dintre fraţii miresei, nu i-ar fi jurat mamei că i-o va aduce pe Doruntina ori de câte ori va fi nevoie, la bucurie sau necaz. Şi ştiţi apoi cât de repede a venit nenorocirea în familia Vranaj şi în Arber, dar Doruntina a rămas departe, pentru că cel ce jurase, Kostandin, murise. Aţi auzit despre blestemul Doamnei Mame împotriva fiului pentru călcarea jurământului şi ştiţi apoi că, trei săptămâni după blestem, Doruntina a sosit acasă. Iată de ce eu declar cu mâna pe inimă că Doruntina nu a fost adusă de nimeni altul decât de fratele său, Kostandin, de jurământul acestuia, de besa lui. Călătoria lor nu are şi nici nu poate avea altă explicaţie. N-are importanţă dacă s-a ridicat sau nu mortul din groapă pentru a înfăptui ceea ce avea de înfăptuit, n-are importanţă cine a fost călăreţul şi pe ce cal a încălecat el în noaptea aceea sumbră în care a pornit la drum, ce braţ ţinea frâul, ce picior stătea în scară şi pe părul cui se aşeza praful drumului. Fiecare dintre noi îşi are o parte din el în această călătorie, deoarece besa lui Kostandin, cea care a adus-o pe Doruntina, a încolţit aici, printre noi.
Iată de ce, pentru a fi mai clar, aş spune că pe Doruntina, aducând-o Kostandin, am adus-o noi toţi, eu, voi, morţii noştri ce se odihnesc în jurul bisericii. Stresi înghiţi în sec. Încă n-am isprăvit, oameni buni.
Aş fi vrut să vă vorbesc vouă, dar mai ales invitaţilor veniţi aici de departe despre această forţă sublimă, în stare să sfărâme legile morţii.
Stresi înghiţi din nou în sec. Îşi simţea gura uscată şi vorbele i se legau cu greu. Totuşi continuă să vorbească despre besa şi despre
— 103 —
răspândirea ei în popor. În timp ce vorbea, văzu cum cineva din mulţime se îndrepta spre el ţinând în mână ceva greu, probabil o piatră. Atât de repede au început, îşi zise el şi atinse cu cotul mânerul spadei de sub pelerină. Dar, când omul fu lângă el, Stresi văzu că era Shpendi, care nu avea piatră în mână, ci un ulcior cu apă.
Stresi îi zâmbi, luă ulciorul şi bău.
— Şi acum, am să încerc să vă explic care sunt cauzele apariţiei şi răspândirii printre noi a acestei legi spirituale, continuă Stresi. Vorbi apoi pe scurt despre evenimentele din lume, despre viitorul tulbure şi înnegurat, rezultat al neînţelegerilor dintre marile imperii şi cele două
biserici, despre comploturile, vicleşugurile şi trădările de care auzeai pretutindeni, despre poziţia Arberului în mijlocul acestui ocean plin de furtuni şi talazuri uriaşe.
— Fiecare popor, în faţa primejdiei, îşi pregăteşte armele de apărare şi, mai cu seamă, îşi făureşte arme noi. Trebuie să fii orb ca să nu înţelegi că Arberul se află dinaintea unor mari drame. Mai curând sau mai târziu acestea îi vor atinge fruntariile, dacă nu i le-or fi şi atins. Atunci se naşte întrebarea: în noile condiţii ale înrăutăţirii climatului general din lume, în aceste vremuri de încercare, de crime şi trădări sinistre, cum va evolua poporul acesta? Se va da el de partea răului sau i se va opune? Într-un cuvânt, va renunţa el la adevăratul lui chip pentru a se adapta măştilor vremii, asigurându-şi supravieţuirea, sau va rămâne acelaşi şi va risca să atragă asupra sa mânia secolului? Pentru Arber se apropie clipa încercării, clipa alegerii. Şi, dacă poporul acesta a început să făurească înlăuntrul său asemenea structuri sublime cum este besa, este evident că
Arberul a ales. Iar cel ce s-a ridicat din fundul gropii în care se afla pentru a aduce ţării şi lumii întregi acest mesaj a fost Kostandin.
Stresi cuprinse cu privirea încă o dată mulţimea din faţa lui. Apoi tribunele din dreapta şi din stânga.
— Acest mesaj nu este uşor de acceptat, urmă el. Mesajul acesta vă cere jertfe generaţie după generaţie şi va fi mai greu decât crucea lui Cristos. Şi acum, când mă apropii de sfârşit – aici Stresi se întoarse către tribuna în care şedeau trimişii prinţului – vreau să
adaug că, deoarece vorbele mele nu au legătură, sau chiar, în momentul de faţă contravin funcţiei mele, din clipa aceasta eu îmi dau demisia din această funcţie.
Cu mâna dreaptă Stresi îşi atinse semnul, coarnele albe de căprior, cusut în partea stângă a pelerinei, după care, cu o mişcare
— 104 —
iute, îl smulse şi-i dădu drumul jos.
Coborî treptele de lemn fără un cuvânt şi, neprivind pe nimeni, străbătu mulţimea care îi făcea loc de admiraţie, supuşenie şi frică în acelaşi timp.
Din ziua aceea Stresi nu a mai fost văzut nicăieri. Nici ajutoarele sale, nici cei apropiaţi şi nici măcar soţia nu ştiau sau nu dădeau vreo explicaţie asupra locului unde se afla.
La Mănăstirea Veche au fost demontate pe rând tribunele şi platforma de lemn, hamalii au cărat scândurile şi stâlpii şi în curtea interioară nu a mai rămas nimic, deşi cuvintele spuse acolo de Stresi nu au fost uitate. Ele se transmiteau din gură în gură şi din sat în sat cu o iuţeală de necrezut. Zvonul că Stresi fusese arestat din pricina afirmaţiilor sale a căzut imediat. Se spunea că fusese văzut undeva; şi, chiar dacă nu fusese văzut, i se auzise tropotul calului.
Alţii se încăpăţânau să afirme că-l văzuseră pe Drumul Mare din Nord şi erau siguri că fusese el, deşi afară era ceaţă şi călăreţul avea obrazul acoperit de praf. „De unde să ştii, de unde să ştii?” se întrebau oamenii. „Ce nu-ţi mai trece prin minte, o, doamne!” Şi, cu glas tremurat, aşa cum vorbeşti când te pătrunde frigul, cineva completa: „Câteodată mă gândesc că el o fi adus-o pe Doruntina”. „Ia te uită, făcea celălalt, să vezi şi să nu crezi, omule.”
„De ce te miri, zicea primul, chiar din ziua în care ea s-a întors, eu nu mă mai mir de nimic.”
Şi tocmai atunci s-a petrecut ceva ce s-ar fi putut întâmpla oricând, dar nicicum în zilele acelea: o fată din sat şi-a găsit un mire la mare depărtare. Au rămas toţi cu gura căscată când au auzit despre această nouă Doruntină, tocmai atunci când se credea că
ideea căsătoriilor depărtate primise lovitura de graţie. S-a spus că
după întâmplările macabre din ultima vreme, familia fetei va strica logodna plănuită cu mult timp în urmă sau, cel puţin, o va amâna pentru altă dată, însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nunta s-a făcut în ziua fixată, nuntaşii au sosit din ţara lor, despre care unii spuneau că ar fi la şase sau chiar opt zile de drum, şi, după ce mâncară, băură şi cântară, o luară pe tânăra mireasă cu ei. De la biserică şi până la răspântie i-a însoţit aproape tot satul, ca odinioară pe biata Doruntina şi, văzând-o pe mireasă atât de frumoasă şi de ireală sub vălul alb, cu siguranţă că mulţi se întrebau ce fantasmă o va aduce oare într-o noapte întunecoasă până în pragul casei. Dar ea, de sus de pe calul alb, nu lăsa să se vadă niciun semn de teamă pentru cele
— 105 —
ce s-ar fi putut întâmpla. Iar oamenii, privind în urma ei, clătinau din cap şi spuneau: „Poate că mireselor de astăzi le plac asemenea lucruri, Dumnezeule mare. Poate că le place să drumeţească la braţ
cu umbrele prin beznă şi pustiu.”
