Gjorgu simţi că îi cade în poală un obiect metalic. Era tabachera celui de lângă el.

— 138 —

— Răsuceşte-ţi o ţigară, îl îndemni omul.

— De când eşti aici? întrebă Gjorgu.

— De pe la prânz.

Gjorgu nu spuse nimic, dar celalalt păru a-i fi simţit uimirea.

— De ce te miri? Sunt unii care aşteaptă de ieri.

— Chiar aşa? făcu Gjorgu. Eu credeam că astă-seară o să plătesc, iar mâine o să pot să mă întorc acasă.

— O, nu, zise celălalt. În cel mai bun caz o să plăteşti mâine seară!

Altfel, poţi să aştepţi chiar şi două-trei zile.

— Trei zile? Cum aşa?

— Cei de aici nu se grăbesc niciodată să-ţi ia banii.

Uşa hambarului scârţâi şi apăru din nou omul care adusese castronul cu fasole. Acesta strânse străchinile goale, aţâţă din mers focul şi ieşi. Gjorgu privi în urma lui.

— Ăştia sunt slugile prinţului? îl întrebă în şoaptă pe cel de alături.

Celălalt ridică din umeri.

— Habar n-am. Din câte ştiu eu sunt niţeluş rude, niţeluş slugi.

— Nu zău?

— Clădirile din jur le-ai văzut? în ele stau o seamă de familii legate prin rudenie cu prinţul. Dar, deşi neamuri, sunt în acelaşi timp străjile şi slujbaşii lui. Nu le-ai observat straiele? Nici ţărani, nici orăşeni.

— Aşa e, spuse Gjorgu, ai dreptate.

— Mai răsuceşte-ţi o ţigară, îl îndemnă omul.

— Mulţumesc, zise Gjorgu, fumez rar.

— Când ai ucis?

— Alaltăieri.

De afară se auzea ţârâitul ploii.

— Iarna asta parcă n-o să se mai sfârşească niciodată.

— Ihâm, făcu Gjorgu, se lungeşte cam mult.

De departe, din afundul cămărilor, poate chiar dinspre clădirea principală se auzi un zgomot de poartă trântită, închisă sau deschisă

cu greu şi ecoul pocniturii stărui o vreme. După aceea răsună ceva asemănător ţipătului de pasăre, ceva ce-ar fi putut fi totodată

strigătul vreunui slujitor, salut sau vorbe de despărţire. Gjorgu se înghesui şi mai bine în colţul său. Nu-i venea să creadă că se afla la Orosh.

Pocnetul uşii îi străbătu cruciş şi curmeziş picoteala. Gjorgu

— 139 —

deschise ochii pentru a treia oară şi îl văzu pe olog, care intrase cu un braţ de lemne. După ce le aruncă pe foc, ridică fitilul petromaxului. Lemnele erau ude şi Gjorgu pricepu că ploaia de afara nu contenise.

Nimeni nu dormea. Gjorgu simţea frig la spinare, dar ceva îl împiedica să se apropie de foc. Apoi, parcă focul acela nici nu încălzea. Lumina şovăielnică, neuniformă, vârstată cu umbre făcea ca liniştea celor din jur să pară şi mai apăsătoare.

În câteva rânduri Gjorgu îşi spuse că toţi aceia erau ucigaşi şi că

fiecare dintre ei îşi avea propria lui poveste. Dar poveştile erau zăvorâte adânc în fiinţa fiecăruia. Nu degeaba maxilarele şi mai ales gurile lor semănau, în lumina focului, unor broaşte vechi de uşă. În tot timpul călătoriei sale Gjorgu se îngrozise la gândul că ar fi putut să-l întrebe cineva ce vânt îl purta într-acolo. Şi frica cea mai mare o simţise la intrarea în hambarul acela, deşi, intrând, îşi dăduse seama că se află în afara oricărui pericol. Siguranţă provenind din faptul că

toţi cei dinăuntru şedeau ca împietriţi sau poate din nemişcarea buşteanului pe care noii-veniţi îl luau la început drept om şi abia apoi drept ceea ce era, ori, din contră, iniţial le părea a fi buştean, după care, făcând haz, îl luau drept om, până ce îşi dădeau seama că

în realitate era o bucată de lemn. Acum Gjorgu era aproape convins că buşteanul fusese lăsat dinadins acolo.

Lemnele umede, aruncate de olog pe foc, pocneau. Gjorgu răsuflă

greu. Cu siguranţă că afară era noapte de-a binelea. Departe, vântul şuiera peste pământ. Ce ciudat, acum simţea nevoia să povestească.

Dar asta îl miră mai puţin, decât altceva. Gjorgu avu impresia că

fălcile celor din jur se mişcă încetişor. Aşa cum rumegătoarelor li se întoarce hrana în gâtlej pentru a fi reînghiţită, tot astfel, acum, poveştile fiecăruia dădeau să iasă afară. Şi ele începură să apară. Cu câte zile în urmă ai ucis? Cu patru. Dar tu?

Încetul cu încetul, poveştile începură să se ivească din veşmintele de şiac precum nişte gândaci negri, să se răspândească pe tăcute în jur, să se amestece una cu alta. Ce-ai să faci în răstimpul răgazului lung?

Ce-o să fac? se întrebă Gjorgu. Nimic.

I se părea că va rămâne veşnic în hambarul umed, lângă focul care mai mult îl îngrozea decât îl încălzea, cu gândacii aceia ce se agitau în jurul său pe duşumea.

Când îl vor chema oare să plătească taxa sângelui? De când se afla acolo, unul singur dintre ei fusese strigat. Îi era dat să aştepte zile în

— 140 —

şir? Dar dacă vor uita de el o săptămână întreagă? Dacă-l vor uita de tot?

Se deschise uşa şi intră cineva. Se vedea de la o poştă că vine de departe. Focul îl lumină în silă, ca pentru a-i arăta cât de murdar şi de ud este, după care îl părăsi în semiobscuritate, ca şi pe ceilalţi.

Năuc, omul păşi spre unul dintre unghere şi se chirci acolo, lângă

buştean. Gjorgu îl urmări cu coada ochiului, parcă spre a-şi da seama cum arătase el însuşi în momentul intrării în hambar, cu câteva ceasuri în urmă. Celălalt îşi lepădă gluga şi-şi sprijini bărbia de genunchi. Se vedea bine că-şi avea povestea în afund, departe de gâtlej. Poate că povestea nici nu făcea încă parte din existenţa lui, ci se afla afară, în mâinile îngheţate cu care ucisese de curând. Omul îşi plimba nervos degetele peste genunchi.