Ea se apropie de fereastră şi zări imediat crucea din vârful clopotniţei de piatră. Biserica fusese ridicată pe o înălţime stâncoasă

şi, din pricină că drumul se afla mult sub nivelul ei sau, pesemne, din cauza cerului cenuşiu, crucea neagră părea a se legăna ameninţător printre nori. Biserica era încă departe şi, când se mai apropiară, văzură clopotul a cărui sclipire palidă, gălbuie, de bronz închipuia un fel de surâs sub ameninţarea cernită a crucii.

— Cât e de frumos! făcu Diana.

El dădu din cap fără o vorbă. Într-adevăr, mohoreala crucii şi surâsul alinător al clopotului dominau totul şi erau, pare-se, vizibile de departe, unite pe vecie.

— Iată şi casele muntenilor, zise el.

Ea îşi desprinse cu greu privirea ele la biserică şi cătă în jur.

— Unde? Unde?

— Uite una, acolo, pe povârniş, îi arătă el cu mâna. Şi alta, pe cealaltă coastă.

— Ah, da.

El se însufleţi brusc, scrutând orizontul.

— Munteni, spuse ea şi arătă ceva prin geamul din faţă, ceva aflat dincolo de umerii birjarului.

Muntenii veneau către ei, dar erau foarte departe şi nu se vedeau prea clar.

— Pe-aici, prin vecinătate, trebuie să fie un sat.

Trăsura se apropia de grupul de munteni şi Diana simţi nerăbdarea cu care soţul ei aştepta lângă geamul aburit.

— Au puşti, zise ea.

— Da, răspunse el puţin mai liniştit, fără a se întoarce. Părea a căuta altceva cu privirea. Muntenii se aflau la cel mult douăzeci de paşi de trăsură.

— Priveşte, strigă el în cele din urmă, trăgând-o pe Diana cu forţă

de umeri. Iată semnul negru pe mâneca dreaptă, îl vezi?

— Da, da, făcu ea.

— Iată încă unul cu semnul morţii. Şi încă unul.

Surprinderea îl făcuse să respire precipitat.

— Fantastic! îi scăpă ei involuntar.

— Cum?

— 145 —

— Am vrut să spun că e minunat şi teribil în acelaşi timp.

— Ai dreptate, e minunat de teribil sau teribil de minunat, spune-i cum vrei.

Se întoarse deodată spre ea cu o lumină stranie în priviri, vrând parcă să-i spună: şi tu nu credeai în toate astea. Deşi, în realitate, ea nu arătase niciodată o asemenea îndoială.

Trăsura îi depăşise pe drumeţi. Besian se lăsă pe spătar cu un zâmbet şăgalnic pe buze.

— Ne apropiem de împărăţia umbrelor, zise, neadresându-se parcă

nimănui, în care legile morţii sunt mai puternice decât cele ale vieţii.

— Cum se deosebesc cei care au de răzbunat pe cineva de cei urmăriţi de răzbunare? îl întrebă ea. Semnul negru e acelaşi pentru toţi, nu?

— Da, e acelaşi. Pecetea morţii e una singură şi pentru cei ce vor ucide şi pentru cei ce vor fi ucişi.

— Nemaipomenit! făcu ea.

— Nicăieri în lume n-ai să găseşti un asemenea loc, în care oamenii întâlniţi pe drum, asemenea copacilor însemnaţi pentru a fi doborâţi, să poarte cu sine semnul morţii.

Ea îl privi tandru. Bărbatul avea privirea cuprinsă de un foc lăuntric, de sclipirea ce rămâne în urma unei aşteptări extenuante.

Acum, muntenii cu umbrelele lor sfâşiate caraghios şi cu banalii saci cu porumb în spate păreau că nici nu mai există.

— Uite, alţi munteni, spuse el.

De astă dată ea fu prima care observă semnul negru de pe mâneca unuia dintre ei.

— Da, din momentul acesta putem spune că am intrat în însăşi împărăţia morţii, zise Besian, privind încontinuu pe geam. Afară, ploaia se cernea ca şi până atunci, măruntă, amestecată cu ceaţă.

Dianei Vorps îi scăpă fără voie un oftat.

— Da, urmă Besian, am intrat precum Ulise în împărăţia lui Hades, numai că el a coborât în vreme ce noi urcăm.

Ea îl asculta privindu-l cu atenţie. Bărbatul îşi sprijinise fruntea de geamul complet aburit de propria-i răsuflare. Din spatele sticlei lumea părea iluzorie.

— Colindă coclaurii cu semnul lor negru pe mânecă aidoma unor năluci prin ceaţă, spuse el.

Ea asculta ca în transă. Discutaseră frecvent înaintea plecării despre toate acestea, dar acum cuvintele lui sunau altfel. În spatele lor, asemeni imaginilor din spatele textului unui film, peisajul se

— 146 —

dezvăluia încă şi mai tulburător. Ar fi vrut să-l întrebe dacă vor întâlni oameni cu giulgiul pe cap, cum îi povestise el cândva, dar simţi o reţinere şi renunţă la întrebare. Poate frica naivă că, punând această întrebare, ei vor apărea într-adevăr, lucru pe care ea nici nu-l dorea.

Trăsura îşi continua drumul. Satul pierise în zare. Doar crucea bisericii se legăna domol într-un colţ de cer, puţin căzută pe-o parte ca crucile de pe morminte, de parcă cerul însuşi s-ar fi afundat puţin, aşa cum se-afundă pământul de pe ele.

— Priveşte murana6 aceea, o făcu el atentă, arătând cu mâna spre marginea drumului.

Ea se întinse pentru a vedea mai bine. Era un morman de bolovani ceva mai deschişi la culoare decât cei din jur, puşi ca într-o doară

unii peste alţii. Îşi zise că, dacă n-ar fi fost ziua aceea ploioasă, mormântul n-ar fi părut atât de lugubru. Îi spuse şi lui la ce se gândise, dar bărbatul zâmbi, clătinând din cap în semn că, nu era de acord.