nesocoteşte kanunul, ba chiar şi dacă şi-ar fi slobozit puştile în urma lui, numai să fugă, să fugă… Ştia însă că nu va putea face nicicând lucrul acesta. Tot astfel cum nu putuse să fugă din ascunzătoare cu o zi în urmă. Aşa cum nu putuseră s-o facă nici bunicul, nici străbunicul şi nici cei mai îndepărtaţi străbuni în urmă cu cincizeci, cinci sute sau o mie de ani.
Iată casa mortului. La ferestrele înguste, deasupra bolţii de la intrare, fuseseră atârnate panglici negre. Oh, unde să mă ascund, gemu el neauzit şi, deşi îl mai despărţeau de bolta scundă de piatră o sută de paşi, îşi plecă fruntea încă de pe acum.
Parastasul se desfăşură după toate regulile. Până în ultima clipă, Gjorgu îşi imagină propriul parastas. Care dintre cei din faţa lui avea să vină, aşa cum venise el aici, aşa cum merseseră tatăl şi bunicul şi străbunicul, de-a lungul a sute şi sute de ani de neîncetate suferinţe.
Bocitoarele mai aveau încă obrajii zgâriaţi şi plini de sânge.
Tradiţia cerea ca ele să nu-şi spele rănile nici în satul în care avusese loc vărsarea de sânge şi nici pe drum, la întoarcere.
Dungile roşii de pe frunţi şi obrajii le dădeau aspectul unor măşti.
Gjorgu se întrebă cum vor arăta ele la propria lui înmormântare. I se părea acum că perindarea pe pământ a neamului său nu fusese altceva decât un parastas fără sfârşit, la care ori ei se duceau la ceilalţi, ori ceilalţi veneau la ei. Şi fiecare dintre tabere, înainte de a porni către cealaltă, îşi punea pe faţă masca însângerată.
După-amiază, în cătun se înteţi iar forfota. Peste câteva ceasuri expirau cele douăzeci şi patru de ore asupra cărora se căzuse la învoială. Încă de pe acum, mai-marii obştii se pregăteau să se înfăţişeze dinaintea celor din familia Kryeqyqe pentru ca, respectând pas cu pas kanunul, să obţină, în, numele lui Gjorgu, răgazul cel mare, de treizeci de zile.
Pe la porţi, sus, în odăile femeilor şi la răspântii se discuta numai despre asta. Fusese primul omor din gjakmarrja din primăvara aceea
— 114 —
şi era firesc să se comenteze atât de stăruitor toate amănuntele legate de el. Evenimentele decurseseră, după toate regulile; şi înmormântarea şi parastasul şi obţinerea consimţământului pentru răgazul cel scurt, într-un cuvânt, totul fusese înfăptuit, conform kanunului. Astfel încât şi răgazul de treizeci de zile, pe care consătenii aveau să-l ceară familiei mortului, urma să fie acordat fără
doar şi poate.
Între timp, în aşteptarea veştilor, oamenii îşi aminteau de cazurile când fuseseră călcate rânduielile, mai curând sau mai demult, printre consăteni sau în satele vecine, ba chiar şi în ţinuturi depărtate, la marginea provinciei. Erau pomeniţi cei ce nesocotiseră
tradiţia, ca şi pedepsele aspre ce li se aplicaseră. Existaseră cazuri de indivizi osândiţi de familiile lor, de familii întregi ostracizate de obştea satului şi chiar de cătune rebele supuse represaliilor mai multor cătune sau ale steagului, cum li se mai spunea. Dar, slavă domnului, ziceau oamenii, cu mulţumire în glas, de multă vreme în satul lor nu se întâmplase o asemenea ruşine. Totul se petrecuse conform kanunului şi era greu de imaginat că cineva ar fi putut să-l ignore.
Chiar şi acum lucrurile se desfăşuraseră normal, Gjorgu Berisha, ucigaşul, deşi tânăr de ani, se purtase înţelept, atât la înmormântare cât şi la parastas. Cu siguranţă că va obţine răgazul cel mare. Cu atât mai mult cu cât păsuirea, aşa cum putea fi obţinută de obşte, tot astfel putea fi retrasă de ea în cazul în care ucigaşul, profitând de acest răgaz, ar fi umblat fără ruşine prin sat împăunându-se cu fapta sa. Dar Gjorgu Berisha nu era un astfel de om. Din contră, despre el se spunea că ar fi un tânăr cuminte şi la locul lui şi, dacă un altul ar mai fi putut greşi, el n-ar fi fost niciodată în stare de aşa ceva.
Răgazul cel mare fu acordat de cei din neamul Kryeqyqe după-amiază târziu, cu puţin timp înainte de a expira celălalt. Unul dintre bătrânii cătunului, dintre cei care discutaseră cu familia mortului, se înfăţişă acasă la Berisha, înştiinţându-i despre cele stabilite şi repetând cu această ocazie că Gjorgu nu trebuia să nesocotească în acest răstimp buna-cuviinţă etc., etc.
După plecarea acestuia, Gjorgu rămase ca şi până atunci tăcut în obscuritatea odăii. Îi mai rămâneau încă treizeci de zile în care se putea socoti în afară de pericol. Apoi, întreaga fiinţă avea să-i fie învăluită într-un întuneric de moarte. Aidoma liliacului, se va mişca numai prin beznă, fugind de lumina zilei, de luna plină, de focul din vatră.
— 115 —
Treizeci de zile, îşi repetă. Împuşcătura pornită din dosul zăplazului îi împărţise viaţa în două jumătăţi: primii douăzeci şi şase de ani de până atunci şi următoarele treizeci de zile care începeau de azi, şaptesprezece martie şi sfârşeau în şaptesprezece aprilie. După
acea zi avea să-şi înceapă viaţa de animal hăituit, viaţă pe care nici n-o mai punea la socoteală.
Gjorgu privi cu coada ochiului prin deschizătura îngustă a ferestrei: o învălmăşeală de culori pe care doar luna martie le putea îmbrăca. După aceea aprilie, mai bine zis prima jumătate a sa. Simţi un gol în coşul pieptului. Încă de pe acum, aprilie îl înveşmânta întrun giulgiu dureros… Dintotdeauna, aprilie i se înfăţişase drept luna în care nimic nu-ţi poate izbândi. Luna iubirii, cum spuneau cântecele. Un aprilie neterminat… Totuşi, bine că se întâmplase aşa, îi trecu prin cap, fără a şti de fapt de unde îi venise ideea aceasta, de la sentimentul că-şi făcuse datoria fată de fratele ucis, sau poate din pricina anotimpului.
Nu trecuse mai mult de jumătate de ceas de la plecarea bătrânului şi el se obişnuise deja cu gândul că viaţa îi era împărţită în două. Ba chiar ajunsese să se convingă singur că ea fusese dintotdeauna aşa: o parte mai lungă, de douăzeci şi şase de ani, monotonă şi incoloră, în care martie şi aprilie se perindaseră de douăzeci şi şase de ori, douăzeci şi şase de ierni şi de veri şi partea cealaltă, cea scurtă, de patru săptămâni, năvalnică, repede trecătoare, alcătuită dintr-o jumătate de martie şi o jumătate de aprilie, ca o creangă frântă sub greutatea zăpezii.
— Ce-i rămânea de făcut în cele treizeci de zile? De obicei, oamenii se grăbeau ca în răstimpul acesta să facă tot ceea ce nu făcuseră
până atunci. Şi, când nimic însemnat nu le dădea ghes, se mărgineau să-şi ducă la bun sfârşit treburile zilnice. Dacă era vremea aratului sau a culesului munceau la câmp, dacă nu aveau de făcut niciuna din acestea, se apucau de lucruri şi mai obişnuite: reparau acoperişul stricat, îngrijeau de vite ori se urcau pe culmi şi priveau îndelung zborul vulturului sau jnepii încărcaţi cu chiciură. Cei neînsuraţi se însurau, dar Gjorgu n-avea de gând să facă aşa ceva.
Fata cu care îl logodiseră şi pe care, de fapt, n-o văzuse niciodată
căzuse răpusă de boală în satul ei îndepărtat cu un an în urmă, iar el nu se mai gândise la însurătoare.
Fără a-şi dezlipi privirea de priveliştea mohorâtă de afară, se întrebă ce-i rămânea de făcut în cele treizeci de zile pe care le mai avea de trăit. Uneori îi păreau puţine, chiar prea puţine, o fărâmă
— 116 —
neîndestulătoare de timp, după care, câteva minute mai târziu, cele treizeci de zile le socotea neînchipuit de multe, de lungi şi de zadarnice.
Şaptesprezece martie, murmură pentru sine. Douăzeci şi unu martie. Douăzeci şi opt martie. Patru aprilie, Unsprezece aprilie.
Şaptesprezece aprilie. Optsprezece… moarte. Şi aşa mai departe: aprilie-moarte, aprilie-moarte, fără mai. Mai, niciodată.
Şoptea ca în vis printre dinţi zile şi luni, când auzi paşii lui taică-său, care cobora de sus cu o pungă în mână.
— Fiule, ai aici cinci sute de groşi, preţul sângelui, zise întinzându-i punga.
Gjorgu îl privi mirat, ascunzându-şi mâinile la spate, cât mai departe de banii aceia blestemaţi.
— Ce? întrebă cu glas stins. Pentru ce?
Tatăl făcu ochii mari.
— Cum pentru ce? Ai uitat de birul pe sânge?
— A, exclamă fiul ceva mai liniştit. A, da.
Punga se mai afla încă în faţa sa şi el întinse mâinile.
— Poimâine trebuie să porneşti spre kulla din Orosh, urmă tatăl.
