— 150 —

— Îţi aminteşti cum este definită casa în kanun? o întrebă el. Casa albanezului aparţine lui Dumnezeu şi oaspetelui. Lui Dumnezeu şi oaspetelui, pricepi? Deci, mai-nainte de a fi a proprietarului, ea este a musafirului. Prietenia este cea mai înaltă categorie, etică în viaţa albanezului, urmă el. Este ceva mai presus legăturilor de sânge.

Moartea părintelui sau a copilului se poate ierta, a prietenului, însă, niciodată.

El reveni de câteva ori la regulile ospitalităţii, iar ea, pe jumătate adormită cum era, simţi cum străvechile paragrafe, învârtindu-se cu zgomot precum dinţii ruginiţi ai unui mecanism, se apropiau de partea tragică a kanunului. Oricât ai fi răsucit discuţia despre kanun, ea tot acolo ajungea. Iată, acum, cu aceeaşi voce cavernoasă, el îi povesti o întâmplare tipică. Ea îşi ţinea ochii tot închişi, încercând să rămână în starea aceea de somnolenţă, ştiind că doar astfel vocea lui îşi va păstra aparenţa de ecou. Glasul lui povestea despre un călător ce mergea într-o seară singur pe o potecă de munte. Drumeţul era urmărit de răzbunare şi de multă vreme se ferea din calea duşmanilor. Deodată, acolo pe drum, la ora aceea a amurgului fu cuprins de o nelinişte şi de un presentiment sumbru. În jur era mare pustietate, nici casă, nici ţipenie de om căruia să-i fi cerut găzduire. Se afla doar o turmă de capre, şi acelea fără păstor. Şi atunci, pentru a-şi face singur curaj sau poate pentru a nu sta cu mâinile-n sân, omul strigă de câteva ori după stăpânul caprelor. Nu-i răspunse nimeni. Văzând asta, el strigă spre ţapul turmei: Ţapule, să-i spui stăpânului tău că dacă mi se întâmplă ceva înainte de a trece culmea de colo, să ştie că am fost ucis ca oaspete al său. Şi avu dreptate, căci după câţiva paşi fu ucis.

Diana deschise ochii.

— Apoi, întrebă ea, ce s-a mai întâmplat?

Besian Vorps zâmbi amar:

— Un alt păstor, vecin cu primul, a auzit cuvintele celui ucis şi i le-a spus celui dintâi. Iar acesta, care, nici nu-l cunoştea, nici nu-l văzuse, nici măcar nu ştia numele celui ucis, şi-a lăsat turma, şi-a lăsat familia şi orice altceva şi, plecând să-l răzbune pe oaspetele necunoscut împuşcat pe pământul său, a intrat în cercul gjakmarrjei.

— Teribil, zise Diana. Absurd. Îngrozitor.

— Adevărat, fu el de acord. Este şi teribil şi absurd şi îngrozitor, ca toate faptele sublime.

— Ca toate faptele sublime, repetă ea, ghemuindu-se din nou în

— 151 —

colţul ei. Îi era frig. Privirea îi luneca inconştient peste întinderea dintre două culmi muntoase ca şi când în griul acela de granit s-ar fi aflat dezlegarea misterului.

— Pentru că, pentru albanez, oaspetele e aproape ca Dumnezeu, spuse Besian Vorps, simţind parcă întrebarea ei nerostită.

Diana miji ochii, aşa încât cuvintele lui să-şi mai piardă din înverşunare. El coborî glasul şi mai mult, la fel ca la început şi vocea îi căpătă aparenţa de ecou mai repede decât se aştepta femeia.

— Fiindcă, precum am auzit cândva, urmă el, în vreme ce multe popoare şi-au rezervat munţii pentru zeităţi, muntenii noştri, neavând alt spaţiu vital, au fost obligaţi fie să-i alunge pe zei de acolo, fie să-i umanizeze, să-i modeleze asemeni lor, aşa încât să

poată trăi împreună cu ei. Mă urmăreşti, Diana? Doar astfel se explică lumea asta pe jumătate reală, pe jumătate fantastică, identică

celei homerice. Şi tot astfel se explică crearea unor asemenea semizei cum este „oaspetele”.

El tăcu o vreme, ascultând, cine ştie de ce, zgomotul roţilor pe drum.

— Oaspetele este aproape ca Dumnezeu, spuse apoi, şi faptul că

un om obişnuit se poate ridica brusc la înălţimea aceasta nu-i reduce cu nimic, ci, din contră, îi sporeşte divinitatea. Faptul că aura divinităţii se câştigă întâmplător şi pe nepusă-masă, într-o seară, cu câteva ciocănituri în poartă, îi atribuie veridicitate. Chiar din momentul în care călătorul cel mai banal, încălţat cu opinci şi cu traista-n spinare, bate la poartă şi-ţi cere găzduire, omul acesta devine într-o secundă un personaj extraordinar, stăpân intangibil, judecător, rază de soare. Tocmai această bruscheţe a metamorfozei are ceva de existenţă divină. Căci nu brusc, pe neaşteptate se arătau zeii vechilor greci? Tot astfel se înfăţişează şi oaspetele la poarta albanezului. Şi, asemeni zeităţilor, este enigmatic, vine direct din împărăţia hazardului sau a fatalităţii, spune-i cum vrei. Bătaia lui în poartă este ceva de care depinde existenţa sau stingerea a generaţii întregi. Acesta este oaspetele.

— E un coşmar, zise ea.

El se prefăcu că n-o aude, râse numai, un râs indiferent, străin de discuţia de adineauri.

— Iată de ce uciderea oaspetelui este pentru albanez o ofensă de moarte, vorbi el mai departe, adevăratul sfârşit al lumii.

Ea privi pe geam şi-şi spuse că ar fi fost imposibil să-ţi imaginezi sfârşitul lumii decât printre stâncile acestea.

— 152 —

— Acum câţiva ani s-a petrecut pe-aici, pe undeva, o întâmplare care oricui i-ar fi putut părea ciudată, nu însă şi unui muntean, spuse Besian Vorps, punându-i Dianei mâna pe umăr. Mâna care ei i se păru mai grea ca niciodată. Da-da, o istorie într-adevăr înfiorătoare.

De ce oare n-o fi povestind-o? se întrebă femeia după ce trecu o bucată de timp, iar el continua să tacă. În realitate nici ea nu ştia precis dacă vrea sau nu să asculte o altă întâmplare de groază.

— Careva a fost ucis, dar nu în ambuscadă, ci chiar în mijlocul târgului, începu el deodată.

Diana urmărea cu coada ochiului colţurile buzelor lui, care se mişcau dând viaţă cuvintelor. El îi istorisi cum că fapta fusese comisă ziua în amiaza mare, în hărmălaia târgului, şi fraţii victimei, aflându-se acolo, se luaseră după ucigaş, pentru că era la scurt timp după omor… când nu se încheiase nicio înţelegere şi sângele putea fi răzbunat pe loc. Ucigaşul reuşi să scape de urmăritori, deşi întreaga familie a mortului se ridicase şi-l căuta peste tot. Se însera şi făptaşul, venit dintr-un alt sat şi necunoscând bine locurile, speriat că va fi prins, bătu la prima poartă care-i ieşise în cale şi ceru găzduire. Conform obiceiului, stăpânul casei îl primi şi-l luă sub ocrotirea sa pe necunoscut.

— Şi a cui crezi tu că era casa în care ucigaşul ceruse găzduire?

întrebă Besian, apropiindu-se de ea.

Diana întoarse capul brusc. Ochii îi erau mari şi imobili.

— Era chiar casa victimei.

— Oh, făcu ea, mi-am închipuit, Şi apoi? Ce s-a mai întâmplat apoi?

Besian răsuflă adânc. Îi spuse că la început nimeni nu bănuise adevărul. Ucigaşul pricepu că în casa în care se afla ca oaspete cu puţin timp înainte se întâmplase o nenorocire, dar n-ar fi crezut în ruptul capului că cel ce o provocase era chiar el. Pe de altă parte, gazda sa, uitându-şi durerea pricinuită de moartea fiului, îl onoră

după cum se cuvenea pe oaspete, înţelegând că omul de-abia ucisese pe cineva şi că era urmărit, fără să ştie însă că celălalt, e chiar ucigaşul feciorului său.

— Şi astfel, cei doi stătură dinaintea vetrei, mâncând împreună şi bând cafea. Mortul era, după obicei, în altă odaie.

Diana deschise gura pentru a spune ceva, dar simţi că nu va face alt lucru decât să repete cuvintele „absurd” şi „îngrozitor” şi de aceea tăcu.

— 153 —

— Seara, târziu, osteniţi de atâta umblet, se întoarseră acasă şi fraţii victimei, urmă Besian, care, de cum intrară şi-l văzură pe oaspete, îl recunoscură în el pe ucigaş.

Besian se întoarse către ea să-i vadă reacţia.

— Nu te speria, îi zise. Nu s-a întâmplat nimic.

— Cum?!

— Da, nimic. La început, cuprinşi de mânie, fraţii îşi scoaseră

armele, dar la un cuvânt al bătrânului se liniştiră într-o clipă. Cred că-ţi închipui ce le-a spus, continuă el.

Ea dădu din cap cu tristeţe.

— „E oaspetele nostru, nu-l atingeţi”, iată cuvintele bătrânului.

— Şi apoi? întrebă ea. Ce s-a mai întâmplat după asta?

— Apoi au rămas toţi cu ucigaşul, oaspetele lor, atâta timp cât îl apăra datina. I-au vorbit. I-au aşternut să doarmă, iar dimineaţa l-au însoţit până la marginea satului fără a-i pricinui niciun rău.