Până acolo ai de făcut o zi întreagă.
Gjorgu n-ar fi vrut însă să meargă nicăieri.
— Şi asta nu poate să mai aştepte, tată? Trebuie plătit imediat?
— Da, fiule. E grabnic. Taxa sângelui trebuie plătită imediat după
înmormântare.
Punga trecuse acum în mâna dreaptă a lui Gjorgu. Era grea.
Economiile câtorva ani, săptămână de săptămână şi lună de lună, în aşteptarea evenimentului.
— Poimâine. Repetă tatăl, la kulla din Orosh.
Merse apoi la fereastră şi rămase un timp privind gânditor afară.
În colţul ochilor i se aprinsese o luminiţă ciudată.
— Vino, îşi chemă fiul cu glas liniştit.
Gjorgu se apropie.
Jos, în ogradă, pe frânghia de rufe, atârna o cămaşă.
— Cămaşa lui frate-tău, zise bătrânul aproape în şoaptă. Cămaşa lui Mehilli.
Gjorgu rămase cu privirile aţintite într-acolo. Albă, cămaşa flutura în vânt.
După un an şi jumătate de la moartea fratelui, maică-sa spălase în cele din urmă cămaşa pe care acesta o purtase în ziua uciderii sale.
Un an şi jumătate, plină de sânge cum era, cămaşa aşteptase, după
— 117 —
cum cerea obiceiul, ziua în care avea să fie spălată. Se spune că, atunci când petele de sânge de pe ea încep să se îngălbenească, sufletul celui ucis se zbate neliniştit cerând răzbunare. Martor nepărtinitor, cămaşa dovedea ca nimeni altul că sosise momentul răzbunării. Prin ea, mortul glăsuia din adâncul pământului.
În nenumărate rânduri, la ceas de singurătate, Gjorgu urcase în odaia de sus şi o privise. Petele se îngălbeneau, se îngălbeneau mereu. Ceea ce mărturisea neliniştea mortului. Şi de câte ori nu o visase el albindu-se printre clăbucii de săpun şi fluturând apoi pe frânghie în vântul primăvăratic! Dar dimineaţa o regăsea tot acolo, plină de pete de sânge uscat.
Acum cămaşa era întinsă pe frânghie. La vederea ei nu simţi însă
nicio uşurare.
Ăst-timp, ca un steag nou ridicat în locul celui ferfeniţit, în odaia de sus a casei familiei Kryeqyqe fusese atârnată cămaşa celui abia îngropat.
Frigul sau căldura aveau să-i schimbe culoarea, poate pânza din care fusese ţesută avea să se rărească, dar nimeni nu va băga de seamă toate acestea. Pentru că ele vor părea tuturor nişte mesaje misterioase, cu neputinţă de tăgăduit.
Capitolul al doilea
Gjorgu străbătea platoul de câteva ceasuri bune şi totuşi nici un semn nu trăda apropierea kullei din Orosh.
Dealuri necunoscute lui sau chiar fără nume se dezvăluiau sub ploaia măruntă, golaşe şi triste. În depărtare se zăreau vag munţii, dar negurile erau atât de lunecoase, încât aveai mai degrabă impresia că în spatele lor zăreşti reflectată imaginea palidă, multiplicată ca într-un miraj a unui singur munte, decât un şir de culmi adevărate, una mai înaltă ca alta. Prin negură, munţii păreau ireali, dar, în chip ciudat, aşa cum erau acum te dominau mai amarnic ca pe vreme bună, când le desluşeai clar stâncile şi povârnişul.
Pietrişul de pe drum scârţâia surd sub opincile lui Gjorgu. Satele erau rare, iar centrele de subprefectură şi hanurile încă şi mai rare.
Dar, chiar dacă s-ar fi perindat unul după altul, el nu s-ar fi oprit nicăieri. Pentru că trebuia să ajungă la kulla din Orosh spre sfârşitul zilei, ba chiar, în cel mai rău caz, şi noaptea târziu, încât a doua zi să
poată să se întoarcă în cătunul său.
— 118 —
În cea mai mare parte drumul fusese pustiu. Ici-colo, se iveau din ceaţă munteni singuratici, care, la fel ca şi el, călătoreau cu treburi.
De la distanţă, precum toate din jur într-o asemenea zi mohorâtă, păreau anonimi şi inconsistenţi.
Centrele locuite erau la fel de tăcute ca şi drumul. Casele se înălţau rare din loc în loc. Peste acoperişurile înclinate fumul orbecăia ca bezmetic. Casă se numeşte kulla, bordeiul sau orice se aseamănă cu acestea, destul să aibă un horn pe care iese fum. Nu pricepu nici singur cum de-i venise în minte preceptul din kanun referitor la casă, pe care-l ştia încă din copilărie. În casă nu se intră
fără a striga şi fără a-ţi răspunde cineva… Dar eu n-am de gând să
bat sau să intru undeva, exclamă el cu glas tânguitor.
Ploaia nu mai contenea. Întâlni, pentru a treia oară, un grup de ţărani mergând în şir, fiecare cu câte un sac de porumb în spate. Sub greutatea sacilor oamenii păreau mult mai îndoiţi din şale decât ar fi fost firesc. Poate pentru că porumbul e ud, îşi spuse el. I se întâmplase o dată să care un sac cu porumb prin ploaie de la depozitul districtual până în cătun la el.
Muntenii cu sacii rămaseră undeva în urmă şi el se trezi din nou singur în mijlocul drumului. Pietrele de pe margine se zăreau când mai clar, când dispăreau pe ambele părţi. Ploile şi surpările de teren îngustaseră ici-colo drumul. Trebuie să fie larg cât suliţa steagului, îşi spuse pentru a doua oară şi îşi dădu seama că de o bucată de vreme, fără să vrea, îi treceau prin gând învăţăturile kanunului despre drum. Pe drum merge omul, merg turmele, merge tot ce-i viu şi tot ce-i mort.
Zâmbi în sinea sa. Orice ar fi făcut, nu putea să scape de vechile precepte. Degeaba încerca să se mintă. Kanunul era mai puternic decât s-ar fi părut. Se afla peste tot, pe pământ, peste ţarini, se strecura sub temeliile caselor, în morminte, în biserici, pe drumuri, în târguri, la nunţi, se căţăra pe păşunile alpine, ba chiar şi mai sus, în cer, de unde cădea cu picăturile de ploaie umplând pâraiele pentru care se săvârşeau o treime din omoruri.
La început, când pricepuse că trebuie să ucidă un om, Gjorgu îşi amintise şi-şi răsamintise toate regulile kanunului în care se vorbea despre omor. Să nu uit să-i vorbesc înainte de a trage, îşi spusese în gând. Ăsta e primul lucru important. Să nu uit să-i întorc trupul după cum e statornicit şi să-i sprijinim arma de frunte. Asta e a doua cerinţă de căpătâi. Celelalte sunt simple, mult mai simple.
