— Muranele sunt de felul lor lugubre, o contrazise. Ba chiar, cu cât e mai frumos peisajul, cu atât mai macabre par.

— Poate, răspunse ea.

— Am văzut tot felul de morminte şi cimitire, cu fel de fel de semne şi simboluri, continuă el, dar mormânt mai veritabil decât muranele sărăcăcioase pe care le fac muntenii noştri chiar pe locul în care omul a căzut ucis n-ai să găseşti nicăieri.

— Da, zise ea. E tare deprimantă.

— Şi denumirea o are la fel, aspră, bolovănoasă, crâncenă, murană, nu?

Ea făcu da din cap, după, care oftă din nou. El, înviorat de propriile-i cuvinte, continuă să vorbească. Îi povesti despre absurdul vieţii şi cruzimea morţii în Nord, despre omul de aici, apreciat sau nu doar prin relaţiile pe care le are cu moartea şi despre groaznica urare pe care o fac muntenii la naşterea unui copil: „Viaţă lungă şi moarte de glonţ”, ceea ce arată că moartea naturală de boală sau bătrâneţe este ruşinoasă pentru oamenii muntelui şi, la urmă, despre scopul vieţii munteanului, care nu are un alt ţel decât să strângă atât de multă cinstire cât timp este viu, încât aceasta să-i fie monumentul de după moarte.

6 Grămadă de pietre marcând locul în care a fost ucis sau înmormântat cineva; mormânt primitiv.

— 147 —

— Am auzit câteva cântece despre cei ucişi, zise ea. Sunt la fel ca şi muranele acestea.

— Ai dreptate. Te apasă pe piept întocmai ca un bolovan. Şi cântecele şi muranele sunt construite după aceleaşi precepte.

Diana Vorps îşi înăbuşi cu greu un alt oftat. Din când în când avea senzaţia că în suflet i se năruie ceva. Ca şi cum ar fi simţit ceea ce se petrece cu ea, el se grăbi să-i spună că, în pofida acestora, deşi indiscutabil sumbru, totul era în acelaşi timp magnific. Încercă să-i explice că, la urma-urmei, dimensiunea morţii conferă vieţii omului nostru din Nord un ce etern, pentru că o asemenea amplitudine nelimitată, nesfârşită, îl ajută pe muntean să domine amănuntele şi meschinăria vieţii.

— Să-ţi măsori zilele cu metrul morţii este, în primul rând, un dar, zise el, nu crezi?

Ea zâmbi şi ridică din umeri.

— Gândeşte-te la kanun, mai ales la partea care se referă la gjakmarrja, continuă Besian. Îţi aminteşti?

— Da, răspunse ea, îmi amintesc perfect.

— O adevărată constituţie a morţii, spuse el, întorcându-se brusc către ea. Despre asta vorbesc o mulţime de lucruri şi, oricât de sălbatic şi de nemilos ar fi kanunul, un lucru este sigur: el este una dintre cele mai monumentale constituţii născute pe suprafaţa globului pământesc, iar noi, albanezii, trebuie să ne mândrim că l-am zămislit.

Besian aşteptă pesemne să audă ce-i va răspunde ea, pro sau contra, dar femeia tăcu, fixându-şi privirea într-a lui, cu liniştea obişnuită.

— Da, aşa trebuie să fim, mândri, vorbi el mai departe. Nordul nostru e singura zonă din Europă care, deşi făcând parte dintr-un stat modern şi repet, făcând parte dintr-un stat modern european, nefiind deci un teritoriu populat de triburi primitive, s-a lipsit de legi, de structuri juridice, de poliţie, de tribunale, într-un cuvânt de toate organele statale; a renunţat la ele, pricepi, cândva le-a avut şi a renunţat la ele pentru a le înlocui cu alte legi morale, atât de perfecte încât au determinat autorităţile străine de ocupaţie şi, mai târziu, însăşi organele statului albanez independent să le recunoască şi astfel să lase Nordul, adică aproape jumătate din regat, în afara controlului central.

Privirea Dianei urmărea când buzele, când gesturile soţului.

— Iar povestea asta e nemaipomenit de veche, urmă el. Pentru că

— 148 —

a început să se închege pe vremea când Kostandin cel din baladă s-a ridicat din mormânt pentru a-şi împlini jurământul. Ţi-a trecut prin cap, când aţi studiat balada asta la şcoală, că şi cuvântul dat, besa, despre care se vorbeşte în ea, este una dintre pietrele de temelie ale acestei construcţii pe cât de înfiorătoare, pe atât de măreţe? Kanunul nu este doar o constituţie, vorbi el tot mai aprins. Este un mit extraordinar sub forma unui sistem juridic. Un tezaur universal, în faţa căruia codul lui Hammurabi, sau ce naiba mai au ăia, nu reprezintă decât jocuri de copii. Înţelegi? Iată pentru ce aici n-au loc întrebările. Ca orice lucru extraordinar, kanunul este dincolo de bine şi de rău. El este dincolo de…

Ea simţi cum ofensa îi aduce sângele în obraji. Cu o lună în urmă

tocmai ea îl întrebase astfel: cum e kanunul, bun sau rău? Atunci el zâmbise, pe când acum…

— Nu-i nevoie să fii ironic, îl întrerupse, retrăgându-se cât mai mult în cealaltă parte a canapelei.

— Cum?

Trebuiră câteva minute până să priceapă despre ce era vorba. El râse tare, i se jură că nu fusese nimic intenţionat, ba chiar că nici măcar nu mai ţinea minte întrebarea ei, de atunci şi apoi îi ceru o mie de scuze.

Micul incident păru a reînviora atmosfera din interiorul trăsurii.

Cei doi stătură îmbrăţişaţi o vreme, se mângâiară unul pe altul, apoi ea îşi deschise poşeta, scoase din ea o oglinjoară şi se privi vrând să

vadă dacă nu cumva i se ştersese rujul de pe buze. Aceste binecunoscute gesturi ale ei aduseră după sine discuţii despre casă, despre prieteni şi despre Tirana, de unde ea avu brusc impresia că

plecaseră cu multă vreme în urmă. Iar atunci când vorbiră din nou despre kanun, conversaţia nu mai fu rece şi crâncenă asemeni lamei de spadă, ci mult mai firească. Şi asta din pricină că discuţia s-a purtat în special în jurul părţilor din kanun ţinând de existenţa zilnică. Când, în preziua logodnei lor, el îi dăruise o ediţie de lux a kanunului, ea nu dăduse prea mare importanţă acestei părţi şi multe dintre preceptele pe care Besian le cita acum, femeia şi le amintea cu greu.

Uneori reveneau la amintirile din capitală şi la cunoştinţele comune, dar era de ajuns ca la orizont să apară o moară, o turmă de capre sau vreun drumeţ singuratic, pentru ca el să şi pomenească

preceptele referitoare la toată acestea.

— Kanunul este total, zise Besian, într-un rând, nu există niciun

— 149 —

sector al vieţii economice sau moralei care să nu fie cuprins în el.

Puţin înainte de prânz întâlniră un şir da nuntaşi şi el îi spuse că

aceştia se deplasează unul după altul conform unor reguli străvechi, a căror nerespectare poate transforma nunta în înmormântare. Iată-l pe vornicel, îi explică el, iată, ultimul, cu calul de dârlogi, e tatăl sau fratele miresei.

Cu obrazul lipit de geam, uluită, Diana nu-şi putea dezlipi privirea de la costumele populare ale femeilor. Ce frumoase sunt, ah, ce frumoase, repeta întruna, în vreme ce el, sprijinit de ea, îi şoptea la ureche cu glas domol paragrafele din kanun referitoare la nuntă: ziua nunţii nu se amână cu niciun preţ. Nunta va începe chiar şi în situaţia când mireasa ar fi pe patul de moarte; ea va fi dusă acasă la mire în orice stare s-ar afla. Nunta se va porni chiar şi atunci când în familie a murit cineva. Mireasa intră, mortul iese din casă. Ici e nuntă, colo înmormântare.

Când nuntaşii rămaseră în urmă, cei doi vorbiră despre, „glonţul de zestre”, care, conform obiceiului, i se oferă mirelui din partea rudelor miresei, ca acesta să-l poată folosi în caz de adulter şi, râzând şi glumind, Diana şi Besian îşi imaginară cam ce-ar putea să

se întâmple în cazul în care el sau ea îşi va înşela partenerul, se tachinară şi se traseră de urechi spunându-şi, „de mâna asta vei pieri!”

— Eşti un copil, o alintă Besian după ce se liniştiră şi ea simţi că

el suferă da gândul că-şi bătuseră joc de kanun, dar înţelese că

bărbatul făcuse asta doar pentru a o înveseli.

Cu moartea nu se glumeşte, îşi aminti de spusa cuiva, dar imediat vorbele acestea îi ieşiră din minte. Fu destul să privească afară în câteva rânduri pentru a-şi uita veselia. Peisajul se modificase, cerul căpătase profunzime, deşi profunzimea aceea îl făcu şi mai apăsător.

I se păru că zăreşte o pasăre şi fu gata-gata să strige „o pasăre”, care ar fi însufleţit tabloul sau ar fi îmblânzit orizontul, dar ceea ce văzuse se dovedi a fi o altă cruce, la fel de aplecată printre vălătucii de ceaţă

ca şi prima. Acolo departe trebuie să fie mănăstirile franciscanilor şi, mai departe, cele de maici.

Trăsura înainta mereu: legănându-se uşor şi monoton. Când şi când, între somn şi trezie, ea auzea glasul soţului, ce părea a veni din altă lume şi avea un vuiet de peşteră. El continua să-i amintească

diferite pasaje din kanun, îndeosebi pe cele legate de viaţa cotidiană.

Îi vorbi despre regulile ospitalităţii. Şi, în, general, despre prietenie, care, la albanezi, reprezintă ceva fundamental, de neînlocuit.