— Brr, ce frig, făcu ea.

Afară, seara, care până atunci păruse nesfârşită, devenea tot mai opacă. Fornăiturile cailor se auzeau tare şi Diana îşi imagină spuma înflorindu-le boturile, în vreme ce se opinteau spre aşezarea necunoscută în care trebuiau să ajungă.

Începuse să înnopteze când trăsura se opri şi ei coborâră. După

zgâlţâiturile drumului, lumea părea acum mută şi complet nemişcată. Birjarul arătă cu mâna în direcţia unei case de pe partea cealaltă a drumului, dar celor doi, cu picioarele complet amorţite, li se păru imposibil să ajungă până acolo.

O bucată de vreme se învârtiră în jurul trăsurii, urcară şi coborâră

din ea, ocupându-se, când de genţile de voiaj, când de valize, până

ce, în fire, o porniră spre kullă într-un cortegiu ciudat, ei doi înainte, ţinându-se la braţ şi în urma lor, cu valizele de piele în mâini, surugiul.

Când fură aproape, Besian îşi lăsa soţia în urmă şi, cu paşi ce femeii i se părură total nesiguri, se avântă înainte. Poarta îngustă era închisă, ferestruicile păreau părăsite şi Dianei îi trecu fulgerător prin minte întrebarea: oare or fi primit telegrama noastră?

În vremea asta, Besian se oprise în faţa porţii şi ridicase capul pentru a striga, pare-se, după obicei: Stăpânul casei primeşte oaspeţi? În alte circumstanţe, văzându-şi soţul în rolul acesta, Diana ar fi râs cu poftă, dar acum simţea că o împiedică ceva. Poate umbra kullei (piatra are umbră grea, spun bătrânii), ce-i apăsa umerii.

Besian Vorps ridică pentru a doua oară capul şi, brusc, trupul său îi păru femeii slab şi lipsit de apărare la picioarele zidului acela rece, secular, căruia el se pregătea să-i glăsuiască.

Miezul nopţii trecuse demult, dar Diana nu putea să doarmă. Se învârtea întruna sub cele două velinţe de lână, care îi dădeau când o senzaţie de cald, când una de frig. Îi aşternuseră direct pe duşumeaua de scândură, la etajul întâi al kullei, împreună cu fetele

— 157 —

şi femeile. Besian dormea la etajul al doilea, în camera de oaspeţi. Cu siguranţă că nici pe el nu-l lua somnul.

Jos, sub podea, se auzea muget de vite. Auzindu-l, la început se speriase, dar una dintre neveste, cea de lângă ea, îi spusese în şoaptă: stai liniştită, e Kazil. Îşi aminti de la lecţiile de zoologie că

vitele îşi rumegă astfel hrana mâncată în timpul zilei şi se linişti, ceea ce nu-i aduse însă somnul.

Prin cap i se învălmăşeau în dezordine şi confuz frânturi de gând sau de discuţii auzite demult sau doar cu câteva ceasuri în urmă.

Într-un rând crezu că motivul insomniei este însăşi perindarea lor haotică şi încercă oarecum să le rânduiască. Lucrul acesta se dovedi a fi deosebit le anevoios. Cum reuşea să pună în ordine un gând, un altul se răzvrătea imediat, sărind din propria-i matcă. Un timp încercă să se concentreze asupra planului călătoriei lor, aşa cum i-l expusese Besian înaintea plecării. Începu să socotească câte zile aveau să-şi petreacă în munţi, îşi aminti casele la care vor înnopta, unele complet necunoscute, ca de pildă kulla din Orosh unde vor trage mâine seară şi vor fi găzduiţi de misteriosul stăpân al masivului muntos din Nord. Diana încercă să-şi imagineze toate acestea, dar tocmai atunci gândul i-o luă din nou razna, şi puse palma pe tâmplă, ca pentru a-i opri zvâcnetul năvalnic ce i se păru a fi legat de revolta creierului, dar simţi că presiunea palmei îi sporeşte senzaţia de ameţeală. Îşi retrase degetele de pe tâmplă şi lăsă gândul să-i hoinărească o vreme încotro îi era voia. Ceea ce se dovedi însă

insuportabil. Trebuie să mă gândesc la ceva oarecum cunoscut, îşi spuse. Şi începu să-şi reamintească cele discutate cu câteva ore înainte în odaia de oaspeţi. Le voi rumega pe toate, gândi, ca taurul ce mugeşte jos în staul. Lui Besian i-ar plăcea, cu siguranţă, o asemenea comparaţie. El se dovedise destul de tandru cu ea sus, în camera de oaspeţi. Îi explicase totul, cerând mai întâi voie stăpânului casei. Pentru că în odaia aceea, supranumită şi camera bărbaţilor, nu se admite vorba în şoaptă sau la ureche. Acolo, după cum îi spusese Besian, sunt găzduite doar „discuţii bărbăteşti”, iar nu bârfe şi nici gânduri spuse pe jumătate şi fiecare cuvânt e aprobat cu „aşa este” sau „bine ai spus”. Uite, ascultă cu atenţie la cele ce se vorbesc, îi şoptise Besian. Şi ea ascultase şi văzuse că el avea dreptate. Dacă

locuinţa albanezului este o cetate în înţelesul deplin al cuvântului, iar alcătuirea internă a familiei, conform kanunului, se aseamănă

structurii statale, e de la sine înţeles că şi vorba albanezului are ceva din stilul oficial. Apoi, în timpul cinei, Besian reluase discuţia

— 158 —

preferată despre oaspete şi ospeţie, explicându-i că noţiunea de

„oaspete”, ca orice noţiune importantă, avea, alături de înţelesul sublim, şi un altul, absurd. În seara aceasta, aici, suntem atotputernici precum zeităţile, îi spusese el, putem face tot ce ne trece prin cap, putem chiar să şi ucidem pe cine vrem şi pentru toate vina va cădea asupra stăpânului casei, pentru că el ne-a ospătat, totuşi există oprelişti şi pentru noi, zeii. Şi ştii care? Nouă, cărora ni se permite orice, chiar şi omuciderea, două lucruri ne sunt interzise: primul, să ştergem farfuria cu pâine, al doilea, să atingem ulciorul de lângă vatră. Diana îşi stăpânise cu greu râsul. E comic, şoptise printre dinţi, e mai mult decât comic. Ai dreptate, îi răspunsese el, totuşi e adevărul-adevărat. Dacă astă-seară eu aş face aşa ceva, stăpânul casei va sări în picioare, se va apropia de fereastră şi, cu un urlet groaznic, va anunţa satul că ospitalitatea i-a fost pângărită. Şi că din acel moment oaspetele i-a devenit duşman de moarte. Dar de ce, întrebase Diana, de ce aşa? Besian ridicase din umeri. Nu ştiu, spusese, nu ştiu ce să-ţi răspund, Poate că e în dialectica lucrurilor ca noţiunilor esenţiale să li se adauge un clenci, nu pentru a le submina, ci pentru a le da veridicitate. Astfel îi spusese Besian, iar ea privise cu coada ochiului în jur, intenţionând în două-trei rânduri să-i zică: esenţiale, într-adevăr, sunt toate acestea, dar nu s-ar putea să

fie ceva mai multă curăţenie? La urma-urmei, pentru ca o femeie să

se poată compara cu zânele are nevoie de o salle de bain, nu? Dar tăcuse, nu pentru că i-ar fi lipsit curajul, ci pentru că nu voia să-l smulgă din atmosfera aceea de basm. Acela a fost unul dintre gândurile, puţine la număr, pe care nu i le-a spus. În general îi spunea orice gândea, iar el ştia asta şi nu-i lua niciodată în nume de rău dacă auzea lucruri care nu-i conveneau, pentru că, îi fond, ofensa era taxa sincerităţii ei.

Diana, se învârti poate pentru a suta oară în culcuş. Încâlceala gândurilor nu-i venise în ultimele ceasuri, ci încă de sus, din odaia pentru oaspeţi. Şi totuşi încercase să fie atentă la tot ce se discutase, deşi gândurile începuseră să-i zboare care încotro. Acum, când şi le rumega (şi zâmbi singură pentru a doua oară), simţi cum somnul ba se apropie, ba o părăseşte, speriat de scârţâitul duşumelei sau de vreo pişcătură. Într-un rând gemu, întrebându-se: de ce m-ai adus aici? se miră apoi singură de o asemenea întrebare, pentru că era încă trează şi-şi auzise şoapta, deşi nu într-atât încât să-şi priceapă

şi vorbele. Acum, somnul i se desfăşura înainte sub forma urcuşului de dimineaţă, acoperit cu farfurii ce nu trebuiau şterse cu pâine şi ea

— 159 —

făcu tocmai ceea ce nu se cuvenea să facă, întinse mâna către ele, gest ce provocă un urlet de groază.

E groaznic, îşi spuse şi deschise ochii. În faţa sa, pe peretele întunecat, zări un pătrat mai luminos. Minute în şir, ca hipnotizată, fixă cu privirea pătratul decolorat. Unde să fi fost până acum, de ce nu l-am observat mai dinainte? Pesemne că afară se lumina de ziuă.

Diana nu reuşea să-şi ia ochii de la fereastra îngustă. În bezna chinuitoare a odăii, lumina aceea tulbure îi păru un mesaj providenţial. Diana simţi cum sub efectul ei liniştitor coşmarurile îşi iau zborul. În pătratul acela cenuşiu ea bănui nenumărate dimineţi, altfel lumina n-ar fi putut fi atât le clară, de calmă şi de odihnitoare.

Privegheată de el, Diana adormi imediat.

Trăsura străbătea din nou ţinutul de munte. Era a zi cenuşie, cu un orizont închis, ce se afunda în piscurile alpine. Însoţitorii de-abia o porniseră înapoi şi cei doi soţi, cu feţele marcate de oboseala nopţii trecute, ieşiţi de sub nimbul ospitalităţii, se regăsiră iar singuri pe canapeaua de catifea.

— Cum ai dormit? o întrebă el. Ai putut să dormi?

— Oarecum. Spre ziuă.

— Aproape că nici eu n-am dormit.

— Eram sigură.

Besian îi luă mâna şi i-o ţinu într-a sa. Era pentru prima dată de la căsătorie când dormeau separat. Îi privi fugitiv profilul. Era palidă.

Vru s-o îmbrăţişeze, dar simţi o reţinere.

Îşi pironi o vreme privirea pe fereastra trăsurii, apoi, fără a întoarce capul, privi din nou cu coada ochiului profilul soţiei sale.

Mai mult decât palid, chipul ei trăda indiferenţă. Palma femeii stătea inertă în palma sa. Vru s-o întrebe ce ai? dar cuvintele rămaseră

nerostite. În adânc, în afundul fiinţei sale auzi un semnal de alarmă

imperceptibil.

Să presupunem că nu era chiar o indiferenţă, ci mai mult o absenţă sau probabil începutul unei înstrăinări, dacă s-ar fi putut spune aşa.

În legănatul ritmic al trăsurii, Besian îşi spuse că poate nu era niciuna din acestea. Desigur, niciuna. Era vorba de ceva mai simplu, de doza aceea de însingurare, de solitudine pe care o posedă fiecare dintre noi şi care, la urma-urmei, constituie unul dintre secretele alienării noastre. Da-da, Diana se lăsase cuprinsă de însingurare în dimineaţa aceasta şi noua situaţie îl surprinse deoarece fusese

— 160 —

obişnuit s-o simtă mereu lângă el şi fără ascunzişuri.

Lumina mohorâtă a zilei se strecura, cu zgârcenie în trăsură şi, pe lângă asta, catifeaua din jurul lor absorbea o parte din ea, făcând interiorul şi mai obscur. Besian Vorps îşi spuse că aceasta e prima fază a înfrângerii, cea în care nu se înţeleg prea bine dimensiunile prejudiciului. Pentru că el însuşi se credea atât de sensibil, încât să

poată vedea începutul dezintegrării acolo unde alţii nu văd încă

nimic.