Pentru nimic în lume nu voia să cheltuiască, din banii de taxă.
— Un sfert de groş, zise hangiul.
Gjorgu răsuflă uşurat. Celălalt îi întoarse spatele şi, când reveni cu strachina de lemn în mână, în vreme ce i-o punea în faţă, Gjorgu văzu că e şaşiu. Vrând să uite parcă de toate, Gjorgu, se aplecă peste strachină şi începu să mănânce cu repeziciune.
— Vrei o cafea? îl întrebă hangiul, luându-i strachina goală.
Gjorgu îl privi în ochi, ca năuc. În privire i se putea citi: nu-ţi face păcate cu mine, hangiule. Am, într-adevăr, în pungă cinci sute de groşi, dar mai curând mi-aş da capul de pe umeri (o, doamne, îşi zise, dar capul meu chiar atât costa peste… treizeci de zile; ba chiar peste douăzeci şi opt); deci, mai bine mi-aş da… înainte de termen…
capul de pe umeri, decât un singur groş din punga de la tata. Dar hangiul, ca şi când ar fi ştiut ce se petrece în mintea celuilalt, adăugă:
— Este ieftina tare, cincizeci de quindarka.
Gjorgu dădu din cap cu un soi de nerăbdare. Hangiul, mergând şleampăt printre scaune şi masă, lua, ceva de pe ea. Apoi aduse şi dispăru iar, pentru a reveni cu o ceaşcă de cafea în mână.
Gjorgu sorbea din cafea, când în han intrară câţiva bărbaţi. Din agitaţia produsă de apariţia lor, din curiozitatea celor prezenţi, ca şi
— 126 —
din felul în care hangiul îi întâmpină, pricepu că noii veniţi trebuie să
fi fost cunoscuţi în ţinut. Unul dintre ei, cel care se afla în mijlocul grupului, era un bărbat neobişnuit de scund, cu o figură palidă şi apatică. În spatele lui păşea un altul în straie orăşeneşti ciudate, cu o haină cadrilată şi pantaloni bufanţi băgaţi în cizme. Cel de-al treilea avea un chip pe care dispreţul părea să-i fi dominat celelalte trăsături şi ochi apoşi. Era clar, totuşi, că atenţia tuturor se îndrepta spre bărbatul cel scund.
„Ali Binaku, Ali Binaku”, auzi Gjorgu şoptindu-se în jur. Holbă
ochii şi nu-i veni să creadă că se afla sub acelaşi acoperiş cu faimosul străjuitor al kanunului, al cărui nume îl cunoştea încă din copilărie.
Mergând strâmb, hangiul conduse micul grup într-o încăpere vecină, destinată, pare-se, oaspeţilor de seamă.
Scundul adresă tuturor un salut printre buze şi îl urmă pe hangiu fără a privi în jur. Se vedea că e conştient de faima de care se bucura, lucru pentru care, surprinzător, nu-şi dădea deloc aere, atitudine obişnuită la cei de statură mică, deveniţi celebri, ci, din contră, în gesturile lui, pe figură şi mai ales în ochi îi stăruia o oboseală calmă.
Cei trei dispăruseră în odaia vecină, dar în salon comentariile continuau. Gjorgu îşi terminase cafeaua şi, deşi avea timpul măsurat, rămase să asculte cele ce se vorbeau în jurul lui. De ce o fi venit, oare, Ali Binaku? Cu siguranţă că pentru un sfat de taină.
Fiindcă, el se ocupase toată viaţa cu astfel de treburi. Îl chemau dintr-un ţinut într-altul, dintr-un steag într-altul pentru a-şi spune părerea în cazurile mai grele, când sfatul bătrânilor avea îndoieli în aplicarea preceptelor kanunului. Printre câteva sute de juzi de pe tot cuprinsul Platoului, doar zece-doisprezece se bucurau de o faimă
egală cu cea a lui Ali Binaku. Aşa încât el nu se deplasa niciodată
degeaba. De data asta se spunea ca ar fi călătorit pentru o problemă
de hotar ce avea să se judece chiar a doua zi în steagul vecin. Dar celălalt, al treilea, cine să fi fost? Cică ar fi medicul pe care Ali Binaku îl ia deseori cu el pentru cazurile mai grave, mai ales când e vorba de stabilirea rănilor plătite în bani. Stai niţel, dac-ar fi aşa, atunci Ali Binaku n-a venit pentru o neînţelegere de hotar, ci pentru altceva, deoarece în problemele de hotar medicul n-are niciun amestec. Adevărat, poate că s-a înţeles greşit motivul sosirii celor trei.
Alţii spuneau că ar fi venit, de fapt, pentru cu totul altceva, pentru o treabă tare încâlcită care avusese loc în cătunul de dincolo de munte.
Într-o încăierare cu împuşcături fusese ucisă o femeie aflată printre
— 127 —
combatanţi. Femeia era gravidă, copilul se dovedise a fi băiat şi bătrânilor satului le venea greu, probabil, să stabilească cine purta vina uciderii copilului. Poate că Ali Binaku tocmai pentru asta mergea într-acolo.
Dar celălalt, cel îmbrăcat ca o paiaţă, cu ăla ce-i? întrebau unii. Se găsi şi de astă dată cineva care să răspundă. Ala e un fel de slujbaş
la cadastru, cum dracu’ îi spune, are un nume stâlcit, nu fierar, nu morar, nici altă meserie din astea, ceva cu „metru”, pricepi, un nume ca naiba, pe care, dacă-l spui, îţi scrânteşti limba, geo, geo, geo…
Aha, mi-am amintit: geometru.
A, da, atunci e vorba de o neînţelegere de hotar, dacă a venit ăsta, geometrul, cum îi spui tu.
Gjorgu ar fi tot stat să asculte, cu atât mai mult cu cât se anunţau şi alte istorisiri, dar, dacă ar mai fi întârziat, risca să nu ajungă în seara aceea la Orosh. Se ridică, parcă spre a-şi birui îndoiala, plăti fasolea şi cafeaua şi, îndreptându-se către ieşire, îşi aminti în ultima clipă că nu întrebase încotro s-o apuce.
— Să mergi pe drumul mare, îi spuse hangiul, apoi, când o să
ajungi la Mormintele Mirilor, la răspântie, ai grijă s-o iei la dreapta.
Pricepi, la dreapta.
Când ieşi, ploaia se rărise binişor, dar umezeala stăruia în aer.
Cerul era la fel de mohorât ca dimineaţa şi, aşa cum unor femei nu le poţi ghici vârsta, era greu să stabileşti ce oră e.
Gjorgu păşea încercând să nu se gândească la nimic. Drumul şerpuia monoton printr-o pustietate pietroasă. Când zări pe o latură
câteva morminte părăginite îşi spuse: astea trebuie să fie Mormintele Mirilor. Drumul însă nu se bifurca şi el îşi zise că Mormintele Mirilor ar putea fi ceva mai departe. Şi într-adevăr, aşa şi era. Peste vreun sfert de oră le descoperi, la fel de părăginite ca şi primele, chiar mai jalnice, înnegrite de muşchi în întregime. Trecând pe lângă ele, îşi închipui cum mirii pe care-i întâlnise în cursul dimineţii o luaseră pe alt drum, ajunseseră aici şi intraseră în mormintele acestea, locuinţa lor definitivă.
La răspântie făcu la dreapta după cum îl sfătuise hangiul şi, îndepărtându-se, rezistă cu greu ispitei de a întoarce capul şi a privi încă o dată mormintele. O bucată de drum reuşi să nu se gândească
la nimic, cu sentimentul unei comuniuni ciudate cu spinările munţilor şi cu negura ce-l învăluia într-un dans lent. Nu mai ştia de câtă vreme păşeşte astfel. Ar fi vrut ca mersul acesta să ţină o
— 128 —
