Diana îşi puse două degete pe frunte, vrând parcă să îndepărteze ceva de acolo.

— Iată ce înseamnă oaspetele.

Besian spuse vorbele acestea între două tăceri, aşa cum aşezi în loc gol un obiect pe care vrei să-l pui în valoare. Aşteptă ca Diana să

spună ca şi prima dată „e un coşmar” sau orice altceva, dar ea nu spuse nimic. Îşi ţinea mai departe degetele în mijlocul frunţii, la rădăcina sprâncenelor, ca şi când i-ar fi fost imposibil să găsească

ceea ce voia să smulgă de acolo.

De afară se auzeau înfundat sforăiturile cailor de la trăsură şi fluieratul repetat al surugiului. Laolaltă cu ele, Diana auzea glasul bărbatului ei, care, surprinzător, era din nou grav şi potolit.

— Şi acum vine întrebarea: pentru ce să fi creat albanezul un asemenea ideal? Rostea cuvintele ţinând capul foarte aproape de umărul femeii, ca şi când i-ar fi cerut răspuns la toate întrebările sau îndoielile sale, deşi ritmul în care vorbea nu lăsa timp pentru vreo intervenţie de-a ei. Întreba mereu (pe cine, nu se înţelegea), continua să întrebe, deci, care să fie oare motivul că albanezul îşi crease instituţia ospeţiei, situată mai presus de toate celelalte relaţii omeneşti, superioară chiar legăturilor de sânge.

— Răspunsul trebuie căutat poate în însuşi caracterul democratic al acestei instituţii, argumenta el. Orice om de rând, în orice zi sau noapte obişnuită, poate fi ridicat la rangul suprem de oaspete. Deci, drumul către această zeificare temporară este deschis oricând şi oricui. Nu, Diana?

— 154 —

— Da, spuse ea în şoaptă, cu degetele încă în mijlocul frunţii.

El se mişcă pe canapea într-un fel ciudat, de parcă, în timp ce-şi căuta o poziţie mai bună, ar fi vrut să găsească şi cele mai potrivite cuvinte pentru a spune ceea ce gândea.

— Deci, câtă vreme blazonul de oaspete îl poate purta oricine, continuă Besian, şi, dacă pentru albanez blazonul acesta este mai nobil decât un blazon regal, de ce să nu fim de acord că, în viaţa plină de primejdii şi suferinţă a albanezului, statutul de oaspete, deţinut pentru 24 de ore sau chiar numai pentru patru, este un soi de desfătare, de uitare, un armistiţiu, o amânare şi, de ce nu, o evadare din existenţa zilnică într-o realitate divină.

El tăcu şi aşteptă, dar femeii, care simţea că ar trebui să spună

ceva, îi veni mai uşor să-şi sprijine din nou capul pe umărul lui decât să vorbească.

Mireasma cunoscută a părului ei tulbură pentru o clipă gândurile bărbatului. Asemeni verdeţii, care sugerează mai bine ca orice, venirea primăverii sau ca zăpada, simbol al iernii, tot astfel pletele castanii ale femeii, revărsate peste umărul lui, sugerau ideea de fericire. Gândul că este un bărbat fericit îi trecu fulgerător prin minte.

— Eşti obosită, Diana? o întrebă.

— Puţin, Besian.

El îi puse braţul pe umeri şi o strânse uşor lângă sine, inspirând parfumul discret, îmbătător pe care trupul ei de femeie proaspăt măritată îl emana cu zgârcenia cuvenită.

— Încă puţin şi vom ajunge.

Fără a-şi retrage braţul, el îşi întinse capul spre fereastra trăsurii şi privi afară.

— Într-o oră, cel mult o oră şi jumătate vom ajunge, repetă.

În spatele ferestrei se zăreau culmi zimţate, ude de ploaia după-amiezii de martie.

— Ce ţinut e acesta?

Fără să răspundă, el privi afară, mulţumindu-se numai să ridice din umeri în semn că nu ştia. Ea îşi aminti din nou de zilele dinaintea plecării (zile ce-i păreau acum desprinse nu din acest martie, ci dintr-altul, îndepărtat precum stelele), zile pline de vorbe, de râsete, de glume, de temeri, de invidie la adresa „aventurii lor nordice”, cum o numise Adrian Guma, pe care-l întâlniseră la poştă

în momentul când se pregăteau să-i trimită o telegramă amicului ce avea să-i întâmpine în Nord. Telegramă unui muntean? exclamase

— 155 —

celălalt. Dar asta e ca şi când ai vrea să trimiţi o telegramă vulturilor sau norilor. Râseseră tustrei şi, printre glume, Adrian Guma îi întrebase: chiar aveţi o adresă? Iertaţi-mă, dar nu vă cred.

— Încă puţin şi vom ajunge, spuse pentru a treia oară Besian, aplecându-se spre geam.

Ea se întrebă de unde ştia el asta, pentru că drumul nu avea nici indicatoare şi nici pietre kilometrice. În vreme ce bărbatul îşi spunea că nu întâmplător venise vorba despre ospitalitate şi oaspete, şi asta în vreme ce se apropiau tot mai mult, odată cu amurgul, de kulla în care aveau să înnopteze.

— Încă puţin şi ne vom pune pe frunte coroana de oaspete, îi şopti el şi-i atinse cu buzele obrazul drept. Ea îşi mişcă puţin capul spre el.

Respiraţia i se îndesi, ca în momentele apropierii lor intime, şi oftă.

— Ce e? o întrebă el.

— Nimic, răspunse ea încet. Doar puţină teamă.

— Adevărat? râse el. Cum aşa?

— Nu ştiu.

El clătină din cap ca şi când propriul râs nu ar fi fost altceva decât un băţ de chibrit aprins în faţa ochilor, pe care încerca să-l stingă.

— Dacă-i pe-aşa, atunci pot să-ţi spun, Diana, că, deşi ne aflăm în împărăţia morţii, poţi să fii sigură că niciodată în viaţa ta nu vei fi mai apărată ca astă-seară nu numai de nenorociri, dar şi de cea mai nevinovată ofensă. Pentru că niciun cuplu regal n-a avut vreodată

străji mai devotate, mai dispuse să se sacrifice, în prezent şi-n viitor, cum vom avea noi în seara asta. Tot mai eşti neliniştită?

— Nu despre asta, vorbeam, zise Diana, îndreptându-se pe canapea. Teama mea e de alt fel, nici eu nu-mi dau seama prea bine.

Ceva mai devreme ai vorbit despre zei, soartă şi fatalitate. Toate astea sunt impresionante, dar, în acelaşi timp, înspăimântătoare. N-aş vrea să pricinuiesc nimănui necazuri.

— O, făcu el vesel. Ca pe orice suveran, coroana te atrage, dar te şi sperie. Mi se pare logic pentru că, la urma-urmei, o coroană

scânteiază, dar şi apasă.

— Destul, Besian, spuse ea cu glas împăciuitor. Nu râde de mine.

— Nu râd, zise el pe acelaşi ton jucăuş. Şi eu am aceeaşi stare ca şi tine. Oaspetele, jurământul şi sângele sunt asemeni articulaţiilor tragediei antice şi, dacă le pătrunzi în mecanismul lor, înseamnă că

accepţi posibilitatea tragediei. Totuşi, noi n-avem de ce ne teme, Diana. Dimineaţa vom lepăda coroana, ne vom uşura de povara ei, dar asta până în seara următoare.

— 156 —

El îi simţi degetele mângâindu-i ceafa şi-şi lăsă capul pe creştetul ei. Oare cum vom dormi acolo, se întrebă ea, împreună sau separat, după care spuse tare:

— Mai avem mult?

Besian Vorps deschise puţin uşa trăsurii pentru a-l întreba pe surugiul a cărui prezenţă o ignoraseră până atunci. Împreună cu răspunsul, înăuntru pătrunse un val de aer rece.

— Ne apropiem, zise Besian.