— 291 —
obiceiuri. Unguri, mameluci, ruşi, moldoveni, austrieci, persani. Şi acelaşi clinchet de talgere şi tigăi.
Se opri dinaintea unei măsuţe rotunde aşezată ceva mai de-o parte, pe care se afla baş-baclavaua. Colţurile vălului galben, cusut pe margine cu fir de aur, atârnau pe laturile tipsiei. Ridică unul dintre ele şi privi o vreme baclavaua. Ora recepţiei se apropia, dar nu exista niciun semn că invitaţii începuseră să vină. Baclavaua fusese tăiată cu grijă în romburi. În siropul acela… în siropul din tavă… Nu, îşi spuse el, destul cu gândurile negre. După otrăvirea marelui vizir, Iusuf, la fiecare serată oficială era chinuit de întrebarea unde, în care fel de mâncare sau cofeturi fusese strecurată otrava. Încercă să
gonească gândul acesta, dar nu reuşi. Acum, privind masa ospăţului, se întrebă iar care ar putea fi mâncarea fatală. Clătină din cap pentru a-şi alunga bănuiala. Era o prostie să creadă că s-ar fi putut petrece aşa ceva la o recepţie la care participau cinci şute de bărbaţi înarmaţi. Apoi zâmbi: câte ospeţe nu fuseseră organizate de atunci, de câte ori nu-i dăduse târcoale gândul acesta şi iată că niciodată nu se întâmplase nimic. Cu atât mai puţin acum, când nu exista nicio bănuială. Ba chiar din contră, totul era în regulă. Trebuie să-mi menajez niţeluş nervii, îşi zise el. Imediat că mă voi întoarce la Istanbul, ar fi bine să-mi fac un control la doctorul Karajani.
Neapărat, îşi repetă şi acoperi baclavaua cu vălul transparent.
Îşi reîncepu umbletul în jurul meselor şi asta-i aminti iar de plopii de pe marginea drumului din Karagümruk, de luna ce plutea deasupra lor. De ce întârzie? se întrebă în câteva rânduri, scoţându-şi din buzunarul vestei ceasornicul de argint şi privindu-l. Se linişti singur spunându-şi că la inaugurarea unor asemenea festivităţi întârzierile sunt lucrul cel mai obişnuit. Îşi aminti fără voie de trăsura dansatoarelor din Istanbul. Apoi se opri şi aranjă o lingură
ce-i păru pusă strâmb. Brusc, îşi aminti de petele albe din biografia lui Durmish Dur Ali. Unde o fi dispărut atâta vreme? se întrebă şi-şi fixă privirea pe un castron adânc, ca şi când acolo, în el, s-ar fi aflat răspunsul. Unde? Ochiul acela mic, ochi de peşte, piciorul înţepenit… Sunt extenuat, îşi zise. Ar fi trebuit să dorm niţel, cum a zis Muhardar-paşa. Ochii paşei erau transparenţi, transparenţi…
Nimic tulbure în ei… Ruşine că te gândeşti la aşa ceva, aproape că
strigă Nuh-efendi. Ruşine!
Trecu prin faţa castroanelor aurite pline cu dulciuri gânditor, încruntat, privind drept înainte. Încetul cu încetul se calmă. Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, cugetă. În clipa aceea auzi
— 292 —
pe cineva pătrunzând în biserică. Se întoarse şi lăsă să-i scape un strigăt scurt. Era Durmish Dur Ali. Lumina slabă a lămpilor îi ascundea o parte din chip. Se priviră de la distanţă, dar nu reuşiră
să se vadă prea bine.
Aruncându-şi cu greu piciorul drept, parcă smulgându-l din laţ, căpitanul păşi înainte. Nuh-efendi avu impresia că pantalonii celuilalt erau mânjiţi cu sos. Ai grijă să nu-ţi stropeşti uniforma, vru să-i strige, dar căpitanul se oprise în faţa baclavalei, ridică vălul cu o mână, aşa cum făcuse şi Nuh-efendi mai-nainte, ca şi când i-ar fi copiat gestul. Inima lui Nuh-efendi îşi rări bătăile. Căpitanul părea că
nu-l bagă în seamă. Era tare palid la chip.
Cu, acelaşi gest, parcă al altuia, parcă rupt dintr-un coşmar, Dur Ali luă de pe masă o furculiţă şi o înfipse în baclava. Nuh-efendi zări sclipirea furculiţei, pe care mâna nesigură a căpitanului o aducea la gură. Vru să strige: Ce faci, strici baclavaua. Dar constată că nu avea glas.
Durmish Dur Ali se sprijini de masă şi vomă.
Nuh-efendi se aruncă spre el, împinse cu o mână tipsia, iar pe cealaltă i-o puse căpitanului pe frunte. Ce ai? Ce ai? îl întrebă de câteva ori. Ce-i cu tine? însă Dur Ali tăcea. Iată că trupul îi fu străbătut de un tremur mărunt, se chinui să vomite din nou, dar în zadar. Degetele sale subţiri, galbene precum ceara, erau încleştate de marginea mesei. O sudoare de moarte îi brăzda chipul.
— Unde sunt invitaţii? De ce întârzie? strigă în cele din urmă Nuh-efendi.
În ochiul drept al căpitanului se aprinse o luminiţă care se stinsese imediat.
— Acolo… şopti, du-te să-i vezi… întinşi unul lângă altul.
Doar atunci Nuh-efendi îşi dădu seama, îngrozit că petele roşii de pe pantalonii căpitanului erau pete de sânge.
Şi înţelese totul.
IV
Cancelariei sultanului.
Strict secret.
Raport asupra evenimentelor din 31 martie.
Conform înaltelor voastre porunci de mare taină, cunoscute numai de mine şi de căpitanul Durmish Dur Ali, la amiaza zilei de 31 martie
— 293 —
armele oştenilor ce aveau să participe la parada militară de la hipodrom au fost înlocuite cu arme încărcate. Ostaşii şi ofiţerii respectivi au fost înştiinţaţi asupra acestui lucru, explicându-li-se că
trebuiau luate măsuri de siguranţă întrucât iscoadele noastre raportaseră că şefii albanezi, înarmaţi fiind, ar fi putut dezlănţui un masacru la hipodrom etc. Pentru a asigura păstrarea acestui secret, trupele participante la paradă, ofiţeri şi ostaşi, au fost supuşi unei izolări totale atât în cazarmă cât şi la hipodrom, unde au fost încolonaţi în jurul orei 2 la amiază.
În ceea ce priveşte Katil-Firmanul împărătesc, acesta, după cum cerea luminata voastră poruncă, nu a fost arătat nimănui, nici chiar mie, până în momentul în care Durmish Dur Ali l-a scos de la piept şi l-a arătat de departe trupelor cu o clipă înainte de a da ordin să se deschidă focul. Niciunul dintre înalţii dregători ce au participat la festivitate nu ştia nimic despre existenţa acestui firman, ba din contră, se ştia că serbarea se va desfăşura în mod paşnic. Astfel se explică faptul că pregătirile s-au făcut cu maximă minuţiozitate şi tot astfel devine clar de ce iscoadele albaneze, care au urmărit cu atenţie fiecare mişcare de-a noastră, n-au bănuit nimic.
La ora 4, căpeteniile albaneze, grupuri-grupuri, au intrat pe poarta principală a hipodromului, călări pe nişte cai la fel de făloşi ca şi stăpânii lor. Atunci, căpitanul Durmish Dur Ali a dat totul pe faţă şi, după ce a arătat trupelor Katil-Firmanul, după cum v-am comunicat mai sus, a ordonat să se deschidă focul asupra ghiaurilor. Cu rare excepţii, pricinuite mai de grabă de uimire decât de nesupunere, ostaşii şi ofiţerii au tras. Trebuie spus că uluiala i-a cuprins şi pe oamenii noştri. Ba chiar şi pe apropiaţii mei. Consternate au fost oficialităţile din N. Tot astfel, conform aşteptărilor, a izbucnit panica şi printre spectatori, s-au auzit urlete de groază, multora le-a venit rău etc..
În ceea ce-i priveşte pe ei, s-a întâmplat după cum se prevăzuse.
Auzind prima salvă, şi-au smuls armele de la brâu şi au tras, la început aiurea, apoi în direcţia armatei. Ceea ce s-a petrecut după
aceea nu poate fi descris, nici povestit. A fost un coşmar. Albanezii se aruncau călări în toate direcţiile, întâmpinaţi peste tot cu salve de puşcă. Se auzeau pretutindeni strigăte, nechezat de cai, iar fumul acoperise arena. Oamenii însângeraţi goneau în şa precum într-o imagine de apocalips, cai răniţi îşi lepădau călăreţii şi galopau la întâmplare, alţii îşi târau stăpânii agăţaţi în scări etc.
Câmpul era plin de praf şi de sânge. Câţiva dintre ei au reuşit să
— 294 —
răzbată ca viforul printre ostaşi şi să ajungă în faţa tribunei, dar acolo au fost întâmpinaţi cu alte salve. Unul, rănit la obraz, plin de sânge, a apărut chiar în faţa noastră, urlând şi trăgând ca un diavol, până ce l-a nimerit careva din tribună, de a căzut şi a murit. Cei care au putut să ajungă mai departe, spre poarta hipodromului, au fost întâmpinaţi aici cu alte salve. Unii dintre ei, văzând că nu pot ieşi, s-au întors în goană şi au murit împreună cu ceilalţi.
Măcelul a durat aproape o oră. Ei se învârteau precum sălbăticiunile prinse în cursă, întindeau mâinile înainte ca şi când ar fi vrut să prindă gloanţele din zbor şi se băteau cu disperare, încercând să-şi vândă mai scump pielea. Vă dăm de ştire cu mare durere că ne-au fost ucişi 139 de ofiţeri şi soldaţi, ale căror suflete s-au ridicat de pe câmpul de luptă direct în paradis.
