bagajele, către baia oraşului.
— 273 —
Baia era veche, construită în 1605, după cum dovedea placa fixată
deasupra intrării principale: „Pentru tihna trupului şi sufletului, Kodja Sinan Ogllu a ridicat această baie în anul binecuvântat 1013.
Uşor precum. Aburul ridică-se la cer sufletul lui.”
La fel ca toţi cei care intraseră pentru prima oară aici, Muhardar-paşa împreună cu grupul numeros care-l urma se opri dinaintea plăcii, o citi şi apoi intră înăuntru. Administratorul băii îl însoţi înfricoşat, cu mâinile tremurânde.
În curând erau cu toţii dezbrăcaţi; se dădu drumul la abur şi grupul se împrăştie ca în ceaţă. Începură să discute apoi între ei după cum se obişnuieşte la baie, iar glasurile păreau că vin de departe, din tărâmul umbrelor. Aburul se îndesa întruna şi oamenii se strecurau printre palele lui ca-n vis. Încă puţin şi ai fi crezut că, lepădându-şi oboseala, praful şi amorţeala din oase, s-ar fi putut desprinde de trupuri şi s-ar fi înălţat în paradis, după cum scria pe placa de la intrare.
Ghemuit într-un colţ, administratorul băii le asculta vocile bubuind ca nişte tunete sub tavanul jos, tremura din tot trupul, îşi muşca degetele şi se ruga cerului ca apa să nu fie mai rece decât ar fi trebuit, ori să nu alunece careva pe spuma de săpun, ori să nu se înăbuşe vreunul etc.
Când spălatul se sfârşi şi grupul părăsi baia, în faţa intrării acesteia şi pe ambele părţi ale drumului se afla o mare mulţime de oameni. Tăcuţi, localnicii îi priveau pe înalţii oaspeţi urcând în trăsuri şi încercau să distingă din însemnele cusute pe giubele care dintre ei era cel mai mare în rang.
Era frig, cernea o ploaie măruntă amestecată cu lapoviţă, dar oamenii rămaseră pe loc până ce plecă şi ultima trăsură. Se înserase de mult şi fumul de la baie se ridica spre cupa plumburie a cerului în vălătuci stranii, ameninţători.
A doua zi, Muhardar-paşa ţinu o consfătuire scurtă cu ajutoarele sale şi cu şefii celor cinci subcomisii. Imediat după asta, inspectă
rapid locurile în care urmau să se desfăşoare ceremoniile, începând cu hipodromul, unde va avea loc parada militară a garnizoanei din N., şi terminând cu sala convorbirilor oficiale, pe care şeful subcomisiei politice, Delikalibash-bey, o alesese cu scurt timp în urmă dintre cele trei aflate în oraş adecvate unor asemenea scopuri.
În ce priveşte saloanele unde urma să aibă loc recepţiile oficiale, şeful
— 274 —
subcomisiei de ceremonii, Nuh-efendi, după ce văzu în fugă tot ceea ce i se oferi, declară că niciunul dintre saloane nu era corespunzător.
Şi avea dreptate. Să găseşti o sală în care să poarte convorbiri cinci sute de persoane e mai uşor decât să afli una unde aceştia să se poată ospăta.
În timpul inspecţiei (care, ca orice inspecţie, avea un traseu al ei), Nuh-efendi îi dădu lui Muhardar-paşa sugestia ca, drept loc pentru desfăşurarea marilor recepţii oficiale, să fie alese geamiile sau vechile mănăstiri.
— N-am nimic împotrivă, îi răspunse paşa, nimic. Îţi cunoşti mai bine ca oricare altul meseria, Nuh-efendi.
După terminarea inspecţiei, Muhardar-paşa nu ridică glasul şi nici nu porunci să fie careva pedepsit. S-a văzut clar că era îngrijorat de stadiul în care se aflau pregătirile, dar că nu-i păsa că blândeţea dovedită i-ar fi putut ştirbi din autoritate, cum se petrece de obicei în astfel de cazuri. Aruncă o privire rapidă peste registrele de cheltuieli, fu informat rapid despre camerele de hotel, hanuri şi grajduri, ca şi despre o mie de astfel de amănunte şi iarăşi se purtă amabil cu toţi, ba chiar pe Hadji Hazer îl numi în două rânduri „fiul meu”.
Cele cinci subcomisii lucrau cu înfrigurare. Până la inaugurarea serbării mai erau două săptămâni, dar Muhardar-paşa poruncise ca pregătirile să ia sfârşit cu câteva zile înainte de 31 martie. Acum pricepeau cu toţii de ce fusese aleasă această zi şi care era motivul imposibilităţii oricărei amânări. Conform explicaţiei lui Delikalibash-bey, data aceasta, aflată la graniţa dintre cele două luni, în filosofia poetică a albanezilor o delimita pe prima, martie, luna vitejiei, de cealaltă, aprilie, luna iubirii. Un cunoscut cântec popular exprima clar această idee; „S-a dus luna vitejiei, veni luna ciocârliei”. Deci, serbarea avea să le cuprindă pe amândouă, pe cea a bravurii şi, pe cea a dragostei sau, mai precis, va începe cu eroismul şi se va sfârşi cu iubirea.
Între timp, în N. s-a aflat până la urmă motivul sosirii înalţilor oaspeţi din Capitală: avea să aibă loc serbarea închinată pacificării Albaniei.
Ca şi supuşii paşalâcului vecin, localnicii au primit vestea aceasta cu o oarecare dezamăgire. Într-adevăr, evenimentul n-avea nicio legătură cu ei. Deşi se învecinau de sute de ani cu „cele patru Albanii”, cum erau denumite cele patru paşalâcuri ce o compuneau, pentru ei această ţară părea că făcuse parte mereu dintr-o altă lume.
— 275 —
Fusese o ţară aspră şi stranie şi asta mai ales în ultimii patruzeci de ani. Prin N. treceau adesea convoaie nesfârşite de soldaţi osteniţi, de catâri şi de tunuri. Oamenii le priveau îngânduraţi şi-şi şopteau unul-altuia: iar Albania.
Slavă domnului, acum albanezii fuseseră îmblânziţi. Se pare că, în fine, le venise mintea la cap. Iată că Sublima Poartă, generoasă ca întotdeauna, şi-a călcat pe inimă şi le-a întins nesupuşilor o mână
binevoitoare. Blestemaţi să fie dacă nu vor preţui nici acum bunătatea sultanului.
Astfel se vorbea de-a lungul şi de-a latul oraşului. Era pe la mijlocul lui martie, dar primăvara nu se arătase pe nicăieri. Nopţile erau geroase şi cerul într-atât de lucios, încât aveai impresia că luna, stelele şi celelalte corpuri cereşti vor luneca pe suprafaţa aceea lustruită şi se vor sparge în mii de cioburi strălucitoare.
Subcomisia politică se întrunea regulat în fiecare zi. Membrii ei, deşi n-o declaraseră nicăieri, erau aproape toţi funcţionari ai Ministerului de Externe. Adevărul e că participarea acestui minister la organizarea serbării nu fusese pomenită deloc în presă şi asta pentru a nu se crea confuzii în legătură cu statutul Albaniei, confuzii ce ar fi putut avea urmări grave atât în interiorul, cât şi în afara imperiului. Dacă s-ar declara deschis că de relaţiile cu Albania a început să se ocupe Ministerul de Externe, atunci ar reieşi clar că de acum înainte Albania n-ar mai face parte din marele stat osman. O
asemenea poziţie ar pricinui un nou val de mânie în sânul castei militare, şi bătrânilor politicieni grupaţi mai ales în jurul Sheh-Ul-Islamului. În cazul de faţă, aceştia ar fi avut de partea lor şi opinia publică, pentru care ar fi fost mai normal ca de relaţiile cu Albania să
se ocupe Ministerul de Interne şi nu cel de Externe, pentru a nu încorda raporturile cu albanezii. Acum, în pragul normalizării relaţiilor, fusese aleasă o cale de mijloc pe de o parte, pentru întâia oară în istoria legăturilor cu Albania, participarea Ministerului de Externe la organizarea festivităţilor fusese strecurată de oamenii Porţii pretutindeni pe pământ albanez, iar pe de alta, lucrurile acestea rămăseseră secrete pentru cercurile diplomatice din Capitală
şi mai ales pentru presă, în felul acesta erau măguliţi şi albanezii şi nici nu se dădea apă la moară fanaticilor încăpăţânaţi din Istanbul.
Delikalibash-bey nu lipsea la niciuna din aceste întruniri. Studia apoi câtu-i ziua de lungă unul câte unul toate documentele pregătite de ajutoarele sale: tot felul de discursuri, acorduri, proiecte de
— 276 —
declaraţii. Făcea observaţii amănunţite asupra conţinutului lor, formulării, ba chiar şi asupra stilului. Figura lui energică, cu fruntea înaltă şi început de chelie, avea, în ansamblu, ceva colţuros, ce dădea subalternilor încredere. Deşi aceştia (după cum îşi mărturiseau în şoaptă) ar fi dorit mai degrabă să lucreze cu Nuh-efendi, care, spre deosebire de şeful lor, părea mai împrăştiat, dar era la fel de riguros.
În ultimele zile, subcomisia politică s-a ocupat îndeosebi cu pregătirea documentelor. Şi asta pentru că se hotărâse ca toate proiectele să fie întocmite în două limbi dificile, amândouă moarte: în osmana veche şi în latină. Utilizarea lor avea drept scop să creeze impresia unei reciprocităţi în negocieri. Fireşte, albanezilor le-ar fi convenit ca una dintre limbile acestea să fie limba lor, dar Poarta, deşi dovedise bunăvoinţă, nu-şi putea împinge concesiile atât de departe. Ea hotărâse folosirea latinei, limbă apropiată de albaneză şi, pe de altă parte, dacă albaneza n-avea să fie utilizată nici în scris şi nici în discuţii, se găsise cu cale să se renunţe şi la turca actuală, cel puţin în documentele oficiale.
Spre deosebire de alţii, Bandill-aga îşi întrunea subcomisia fără
nicio regularitate, când avea chef şi, mai cu seamă, noaptea.
Muzicanţii şi dansatorii făceau repetiţie după repetiţie, până în zori.
Cel mai greu le era să înveţe cele două trei dansuri albaneze a căror includere în program fusese obligatorie. Uneori muzica suna prea tărăgănat, alteori dansurile înseşi păreau atât de dizgraţioase, încât aveai impresia că ieşiseră dintr-un vis urât.
Doi bătrâni albanezi, aduşi să le vadă, şi-au acoperit ochii cu palmele, ca şi când ar fi asistat la un spectacol de strigoi.
