ISMAIL KADARE
Aprilie
spulberat
(Nuvele)
Traducere, cuvânt înainte şi note de
MARIUS DOBRESCU
Editura UNIVERS
Bucureşti, 1990
— 1 —
—————————————————
Titlul original:
Ismail Kadare
GJAKFTOHTËSIA
© Shtëpia Botuse „Naim Frashëri”, Tirana, 1980
EMBLEMA E DIKURSHME
© Shtëpia Botuse „Naim Frashëri”, Tirana, 1977
—————————————————
————————————————
Corectură [V1.0]: decembrie 2016
————————————————
— 2 —
— 3 —
Cuvânt înainte
Prezentăm cititorului român patru proze de mare succes ale scriitorului albanez Ismail Kadare: Kostandin şi Doruntina, Aprilie spulberat, Mesagerul tristeţii şi Comisia serbării.
Kadare s-a născut la 28 ianuarie 1936 în oraşul Gjirokastër (în sudul Albaniei) şi a debutat destul de timpuriu. În 1954 îi apărea primul volum de versuri, Inspiraţii juvenile, urmat de Visări (1957), Secolul meu (1961), Motive cu soare (1968). Ca prozator este cunoscut din 1963, când publică romanul Generalul armatei moarte, după
care, succesiv, Nunta (1968), Cetatea (1970), Iarna marii însingurări (1973), O capitală în noiembrie (1975), urmate de volumele de nuvele Vechea emblemă (1977), Starea de calm (1980), Podul cu trei arcade (1983), Vremea scrisului (1986) şi, în fine, în 1988, romanul Concert la sfârşitul iernii. Este considerat reprezentantul numărul unu al literaturii albaneze contemporane, cărţile sale cunoscând rapid notorietatea europeană. În limba română i s-au publicat romanele Generalul armatei moarte (Univers, 1973), Cronică în piatră (Univers, 1983), Cetatea (Univers, 1987) şi O capitală în noiembrie (Editura militară, 1988), apreciate elogios în presa literară din ţara noastră.
„Ne interesează mai ales momentele pline de poezie simbolică în care istoria întâlneşte legenda şi mitul. Ceea ce prezintă importanţă
pentru Kadare este patria aflată înaintea furtunilor istorice. Dar, ajungând să reînvie istoria, el se dovedeşte a fi un mare scriitor, şi nu unul dintre cronicarii care reconstruiesc trecutul”, încerca criticul francez Lucien Girard să caracterizeze cât mai succint creaţia în proză a lui Kadare. Trebuie spus, străduindu-ne să înţelegem extraordinarul succes editorial al romanelor sale (comparabil, după
unii, cu cel cunoscut de Günther Grass sau Gabriel Garcia Márquez) că, asemeni tuturor balcanicilor, Kadare beneficiază în primul rând de istoria tragică şi măreaţă a poporului său, asemuită de el într-un rând unei „fântâni adânci de înţelepciune”. Trecutul îi „furnizează”, de regulă, lui Kadare, „materia primă”, substanţa cărţilor. Dacă vom face o incursiune în opera scriitorului albanez vom sesiza că aceasta
„acoperă” în mare parte perioadele de mare tensiune istorică al patriei sale. Deşi nu o declară nicăieri, Kadare pare a intenţiona să
alcătuiască o epopee naţională în proză, punctând momentele de referinţă ale istoriei Albaniei. Şi, chiar dacă nu ar pleca de la această
— 4 —
idee, opera sa se rânduieşte de la sine în sensul arătat.
Începând cu Evul Mediu timpuriu (Kostandin şi Doruntina), continuând cu perioada de mare avânt naţional a epocii lui Skanderbeg (Cetatea), cu cele cinci secole de suzeranitate otomană
(Mesagerul tristeţii, Comisia serbării, Slujbaşul de la Palatul Viselor), urmând cu prima jumătate a secolului XX (Aprilie spulberat, Generalul armatei moarte, Cronică în piatră etc.)” şi ajungând în contemporaneitatea imediată (Nunta, Iarna marii însingurări şi Concert la sfârşitul iernii), Kadare alcătuieşte o frescă istorică
exemplară. Proza scriitorului albanez ilustrează fidel modul său de a privi istoria şi de a face literatură: sacralizarea trecutului eroic din unghiul de vedere al prezentului, totul cu o destinaţie precisă –
viitorul. Triunghiul acesta de o nobleţe indiscutabilă îl obsedează şi îi defineşte maniera scrisului, îl desemnează ca pe o voce de neconfundat în peisajul literar european.
