— 12 —

dintr-o existenţă insignifiantă şi, prin demnitatea cu care se lasă

ucis, îi înnobilează amintirea. De astă dată moartea răzbună viaţa, aşa cum, conform kanunului, viaţa trebuia să răzbune moartea şi să

închidă, astfel, cercul gjakmarrjei.

Aprilie spulberat este, în acelaşi timp, un roman de dragoste.

Povestea de iubire dintre Diana Vorps şi Gjorgu nu are final şi nici n-ar fi putut să aibă, pentru că cei doi nu aparţin aceluiaşi univers, totul îi atrage şi îi respinge instantaneu. După întâlnirea de la han, prima şi ultima lor întâlnire, pornesc unul în căutarea celuilalt, drumurile li se întretaie, inutil, însă, pentru că destinul nu-i iubeşte şi se pierd, misterios, unul de altul ca şi când ar aparţine unor spaţii fizice paralele. Este o poveste de dragoste tristă, în nota de gri a romanului. Natural, căsnicia scriitorului Besian Vorps, după acest ultim test, pare compromisă definitiv. Dragostea şi kanunul se resping ad initio şi cu brutalitate.

Mesagerul tristeţii urmăreşte cu o curiozitate aproape naturalistă

evoluţia spre normal a conştiinţei umilului Hadji Milet. Ieşit din cercul mincinos al politicii oficiale, personajul pătrunde într-o altă

lume, despre care, până în momentul acela, nu ştiuse nimic, o negase din ignoranţă şi neînţelegere, lume pe care o descoperă

treptat cu o uimire puerilă. Hadji Milet pătrunde într-o altă realitate, într-un spaţiu fizic paralel şi devine, sub asaltul acestuia, conciliant.

Şocul este atât de puternic încât, printre lacrimi, devine el însuşi victimă a decretului al cărui „cărăuş” era. Tot eşafodajul etico-religios sub acoperişul căruia fusese educat se prăbuşeşte jalnic în faţa adevărului. Din momentul acesta nimic nu-l mai poate ajuta pe Milet: laudele comesenilor de la han sunt o slabă consolare în faţa S.O.S.-

ului disperat al propriei conştiinţe. Şi Hadji Milet se prăbuşeşte şi moare odată cu prăbuşirea şi moartea falsei demnităţi în care trăise până atunci. Ajungerea la adevăr prin suferinţă îl linişteşte şi-i aduce împăcarea. Personajul lui Kadare primeşte moartea cu resemnare, dar chinuit de remuşcări.

În Comisia serbării, autorul se arată un artizan ai suspansului, dozat picătură cu picătură, cu o alchimie genială. Ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele din secolul următor au consemnat fortificarea unor formaţiuni statale albaneze independente, islamice şi oarecum stabile în sudul şi nordul Albaniei. Aceste evenimente au loc în contextul slăbirii puterii centrale, hărţuită de imperii la fel de

— 13 —

rapace, dar şi de mişcări naţionale viguroase în interior, ceea ce a facilitat, fără îndoială, tendinţele separatiste ale marilor feudali provinciali. Ali-paşa de Ianina, de pildă, întreţinea o curte strălucitoare, avea relaţii diplomatice cu Napoleon Bonaparte, plătea o armată regulată, îşi putea permite să ignore în totalitate directivele politice ale Porţii. În cele din urmă semeţia i-a fost păguboasă, ca şi în cazul „Prinţului” din Nord, Mahmut Buşhatlli, pentru că, în urma reacţiei brutale a Porţii, ambele personaje şi-au pierdut atât puterea, cât şi capul. Rămăsese însă neatinsă o aristocraţie militară măruntă, dar la fel de orgolioasă, care a constituit permanent un real pericol pentru statul osman. Poarta a lovit şi de astă dată fulgerător, cu o cruzime rar întâlnită, în speranţa dezintegrării definitive a conglomeratului albanez, aflat, oricum, într-o îndoielnică unitate.

Confruntarea dintre imperiul secular, moştenitor al unei viclenii politice asiatice, şi albanezi se rezolvă tranşant, dintr-o lovitură, dar, pare-se, fără efecte de durată. Locuitorii liniştitului orăşel N. sunt scoşi cu brutalitate din tabieturile în care vegetează de secole: masacrul se derulează chiar sub ochii lor.

Extrem de interesantă ni se pare maniera în care Kadare îi prezintă pe invitaţi şi albanezi: sobri, enigmatici, purtându-şi cu demnitate portul şi armele, ei ajung în N. conform, parcă, unui ritual homeric. Înşiruirea numelor, poreclelor, stirpei, a faptelor de arme şi a altor amănunte de ordin personal ne întăreşte această impresie. Ei vin din istorie, pentru ca, după câteva ceasuri, să se întoarcă din nou în ea.

Proza lui Kadare sondează în profunzime sufletul omenesc; fiecare frază a lui, fiecare cuvânt adaugă portretului o nouă nuanţă

caracterologică. Este relevantă evoluţia morală a tânărului muntean din Aprilie spulberat: de la pasivitate şi inerţia gândirii, la opoziţie făţişă şi neputincioasă. Gjorgu câştigă treptat în luciditate ca şi Hadji Milet, dar, din nenorocire, este vorba de o luciditate neproductivă, de palmares. Kostandin şi Doruntina evoluează pe alte coordonate.

Romanul avansează într-un crescendo savant, plin de mister.

Rezolvarea din final serveşte ideal ideea centrala a cărţii. Cine a adus-o, de fapt, pe Doruntina? Besa, jurământul sfânt al fratelui ei, element de bază al noii morale propuse de Kostandin, afirmă cu tărie căpitanul Stresi.

Atmosfera şi elementele ambientale subliniază, în cazul prozelor traduse, dramatismul faptelor. În Aprilie spulberat, de exemplu,

— 14 —

decorul este acoperit aproape permanent de o negură lugubră, culorile predominante sunt albul şi negrul, obiectele de uz casnic sunt cioplite în lemn de stejar greu şi masiv, replicile sunt riguros măsurate – motiv pentru care elocinţa lui Besian Vorps impresionează neplăcut –, monologul este aspru şi explicit, descrierile sunt reduse la strictul necesar şi în concordanţă cu starea sufletească a personajelor, totul realizat cu o economie maximă de mijloace, proprie lui Kadare. Aglomerarea de amănunte, unele semnificative, altele, în aparenţă, nu, din Comisia serbării, pare să

dea desfăşurărilor o direcţie normală, aşteptată, în niciun caz atât de surprinzătoare. Totul decurge firesc, aşteptăm cu toţii recepţia din seara de 31 martie, numai că autorul ne surprinde printr-un coup de foudre: invitaţii albanezi sunt ucişi până la unul. Autorul ne surprinde şi de această dată cu un deznodământ neaşteptat, pregătit de-a lungul a zeci de pagini şi totuşi imprevizibil.

În final, trebuie să facem cunoscut cititorului că prozele editate acum de Univers au cunoscut versiuni în câteva limbi europene, traducerea lor în limba română constituind un nou şi necesar contact cu o literatură tânără şi ambiţioasă, literatura albaneză. Şi, fireşte, cu un reprezentant de excepţie al ei, Ismail Kadare.

MARIUS DOBRESCU

— 15 —

KOSTANDIN

ŞI

DORUNTINA

— 16 —

Capitolul întâi

Stresi era încă în pat, când i se păru că aude ciocănituri în poartă: dang, dang, dang. Îşi înfundă capul în pernă în speranţa că nu le va mai auzi, dar nu peste mult timp ele răsunară din nou. „Cine dracu’

să fie atât de devreme?” se întrebă supărat şi aruncă velinţa de pe el.

Coborând scările auzi pentru a treia oară bătăile, dar acum pricepu, după ritmul în care mânerul metalic lovea în poartă, cam cine ar fi putut să fie afară. Trase zăvorul de fier şi, cu o singură smucitură, deschise poarta. Întrebarea: „Ce naiba mă scoli cu noaptea-n cap?”, chiar dacă nu o rosti, îi stăruia în ochii buhăviţi şi pe întreaga figură.

— S-a întâmplat ceva, se grăbi să-i spună ajutorul său.

Stresi continuă să-l privească întrebător, parcă avertizându-l: să

vedem, dacă ceea ce s-a întâmplat îţi justifică venirea la mine la un asemenea ceas. El ştia însă că în asemenea cazuri ajutorul său greşea rar şi că, de câte ori intenţionase să-l repeadă, în ultimul moment fusese obligat să-i dea dreptate. Acum ar fi vrut ca acesta să

fi greşit într-adevăr, aşa încât să poată să-l bruftuluiască în voie.

— Ei? făcu în cele din urmă.

Privirea ajutorului se fixă pentru o clipă în ochii şefului său, după

care, făcând un pas înainte, omul raportă:

— Bătrâna doamnă Vranaj şi fiica ei, Doruntina, sosită azi-noapte în condiţii misterioase, sunt în agonie, gata-gata să-şi dea sufletul.

— Doruntina? făcu Stresi uluit. Cum aşa?

Ajutorul răsuflă uşurat: venirea lui era pe deplin justificată.

— Cum aşa? repetă Stresi şi se frecă la ochi ca pentru a-şi goni şi ultima urmă de somn. Adevărul e că dormise tare prost. Nu i se mai întâmplase niciodată ca după o deplasare de serviciu de două

săptămâni, prima noapte petrecută acasă să fie atât de agitată. Nu somn, ci un adevărat coşmar. Cum aşa? se întrebă pentru a treia oară. Doruntina s-a căsătorit atât de departe încât nu a putut participa nici măcar la doliul familiei.

— Tocmai, zise ajutorul. V-am spus doar: a sosit în condiţii absolut misterioase.

— Şi?