strigă preasfântul, pătruns de panica generală. Cercetările înaintează
sinuos. Este dezvăluită înşelăciunea pusă la cale de înaltul prelat, în numele Domnului, pentru a se pune capăt răzvrătirii conştiinţelor.
Nici măcar cuvântarea finală a lui Stresi, rostită în faţa notabilităţilor principatului şi poporului, nu dezvăluie numele aducătorului Doruntinei şi aceasta pentru simplul motiv că numele făptaşului nu are nicio importanţă. Ceea ce a adus-o pe tânăra femeie în pragul casei părinteşti a fost besa, jurământul fratelui său Kostandin.
Ne aflăm într-o Albanie ameninţată de invazia otomană. Autorul, deşi n-o spune, explicit, o sugerează cu Cuvintele „Arberul se află
dinaintea unor mari drame”. Pentru a rezista furtunilor apărute la orizont, vechile structuri statale sunt insuficiente, pentru că sunt străine omului, impuse dinafară. Este nevoie de un nou liant naţional, de „o nouă orânduire”, în care individul să se autodisciplineze şi toate formele statale de opresiune să se strămute în interiorul său. Numai printr-o astfel de educaţie dură, rigidă, dar liber consimţită, poporul albanez va reuşi să-şi depăşească condiţia şi să pună stavilă pericolelor ce-l ameninţă.
Este interesant de observat aici că discursul lui Stresi conţine idei politice contemporane; Kadare rămâne un maestru în a arunca poduri peste distanţele istorice. Limbajul folosit de căpitan este unul
— 10 —
actual, discursul său este o analiză „la rece” a situaţiei politice din secolul al XIII-lea, pertinentă. Este vocea auctorială, în care romancierul crede şi pe care o cultivă cu regularitate. În legătură tot cu ultimul capitol trebuie să mai remarcăm ceva: atitudinea diferenţiată a celor ce ascultă discursul lui Stresi. Clerul, privind cu ostilitate încercarea căpitanului de a explica revenirea Doruntinei, aşteptând potolirea spiritelor în sensul dorit de biserică; reprezentanţii puterii statale, ai prinţului, cu o indiferenţă bine mascată; poporul adunat în curtea mănăstirii şi în jurul ei, destinatarul mesajului lui Kostandin, de fapt, cu receptivitate crescândă, realizând, poate chiar numai instinctiv, gravitatea situaţiei expuse de Stresi. În faţa „eşecului” misiunii sale, pentru a evita încordarea relaţiilor dintre stat şi biserică, Stresi demisionează.
Nu înainte însă de a disemina în popor ideile nonconformistului Kostandin.
Este interesant modul în care Kadare vede apariţia legendei în ambele proze, bocetul funebru trece pe nesimţite în epos, apoi, contururile întâmplărilor se voalează, fabula se comprimă şi capătă
pe alocuri nuanţe fantastice. Nimeni, nici biserica, nici chiar autoritatea statală nu reuşeşte să curme sublimarea faptului autentic în artă. Ne aflăm într-un spaţiu exclusiv sufletesc, într-o ambianţă pur balcanică, suprasaturată de mitologie („…peninsula a fost în întregime atelierul lui Homer”, afirmă aceeaşi Sylvaine Pasquier în studiul citat), unde legenda este a doua înfăţişare, cea ideală, a existenţei. Legenda asigură, conform lui Besian Vorps din Aprilie spulberat, accesul omului de rând la eternitate şi democratizează, prin mijlocirea fantasticului, a fabulosului, înaintea credinţei, chiar, societatea sătească balcanică. Acesta este şi motivul pentru care legenda, această „ştiinţă auxiliară” a istoriei, rezistă
tuturor intemperiilor temporale.
Aprilie spulberat este, aproape în totalitate, o analiză amănunţită a kanunului. Schimbând în permanenţă unghiul de observaţie (Gjorgu Berisha, Besian, Diana Vorps, Mark Ukaçjerra, medicul, geometrul, Ali Binaku, „prinţul” din Orosh), Kadare supune kanunul unei analize polifonice, începând cu apologeţii şi apărătorii şi terminând cu criticii şi inamicii săi. Schimbarea unghiului camerei este un procedeu utilizat de romancierul albanez destul de frecvent: este suficient să amintim disecţia la care recurge Kadare în cazul taberei turceşti din Cetatea, numai şi numai pentru a-i dezvălui mai complet
— 11 —
mecanismul ucigaş. Acelaşi lucru se petrece şi aici. Romancierul relatează cazul munteanului Gjorgu Berisha, anonim printre miile de cazuri asemănătoare de pe Platou, unic, totuşi, prin exemplaritatea sa. Perioada în care se petrec întâmplările din roman este uşor de fixat: ne aflăm la mijlocul deceniului al patrulea, în plin secol XX.
Poetul amintit de medicul lui Ali Binaku nu este altul decât clasicul albanez Migjeni (1911–1933). Referirea la Migjeni (care a publicat în perioada 1934–1936) şi sintagma extrasă din opera acestuia –
„frumuseţea care ucide” – ne ajută să stabilim cu destulă precizie momentul în care se petrece acţiunea din Aprilie spulberat. Subiectiv, însă, autorul ne plimbă printr-un sumbru feudalism albanez, sub regimul de teroare al autocratului de la Orosh, într-o izolare cvasitotală. Personajele rătăcesc printr-o ceaţă kafkiană, se întâlnesc, aleargă în direcţii contrare, se caută, îşi curmă viaţa mânate nu de ură, ci de destin, înşiră han după han în care-şi povestesc întâmplări incredibile, iubesc şi iar o pornesc prin ceaţa terifiantă, unele în căutarea fericirii, altele, a propriei morţi. Nimic nu se petrece, însă, la întâmplare. În Rrafsh viaţa omului se desfăşoară conform unor reguli precise, orice abatere de la ele aduce dezonoarea individului sau a comunităţii din care face parte şi, implicit, represalii. Evenimentele majore ale existenţei munteanului din nordul Albaniei sunt reglementate de kanun. Şi nu numai atât: kanunul defineşte aspru şi precis elementele materiale şi spirituale ce delimitează existenţa individului. Kanunul îşi manevrează supuşii asemeni unui scenariu implacabil, impersonal şi neiertător. „Kanunul este total”, afirmă
Besian Vorps, bun cunoscător al „legii pământului”. În totală opoziţie cu el se află Gjorgu Berisha, tânărul muntean destinat de acelaşi kanun morţii. Besian analizează extaziat preceptele codului, scrie despre ele, le descoperă valenţele eroice, sublime; dimpotrivă, Gjorgu, ucigaşul urmărit spre a fi el însuşi ucis, trăieşte kanunul. Implicat direct în jocul de-a moartea, eroul romanului realizează treptat monstruozitatea legii căreia nu i se poate eschiva, o respinge, deplânge, în final, inutilitatea jertfirii celui pe care destinul i l-a ales drept inamic, dar nu se poate opune desfăşurării evenimentelor.
Asemeni unei maşini infernale, kanunul, odată pornit, nu se mai poate opri. Totuşi, în pofida ostilităţii cu care actorul anonim, munteanul din Rrafsh, îşi interpretează rolul, în fiecare vorbă şi gest al acestuia se întrevăd o sobrietate şi o măreţie pe care obscura viaţă
din afara gjakmarrjei n-o poate oferi. Vecinătatea morţii îl face pe umilul sătean să treacă, pentru scurt timp, în rândul zeilor, îl scoate
— 12 —
dintr-o existenţă insignifiantă şi, prin demnitatea cu care se lasă
ucis, îi înnobilează amintirea. De astă dată moartea răzbună viaţa, aşa cum, conform kanunului, viaţa trebuia să răzbune moartea şi să
închidă, astfel, cercul gjakmarrjei.
Aprilie spulberat este, în acelaşi timp, un roman de dragoste.
Povestea de iubire dintre Diana Vorps şi Gjorgu nu are final şi nici n-ar fi putut să aibă, pentru că cei doi nu aparţin aceluiaşi univers, totul îi atrage şi îi respinge instantaneu. După întâlnirea de la han, prima şi ultima lor întâlnire, pornesc unul în căutarea celuilalt, drumurile li se întretaie, inutil, însă, pentru că destinul nu-i iubeşte şi se pierd, misterios, unul de altul ca şi când ar aparţine unor spaţii fizice paralele. Este o poveste de dragoste tristă, în nota de gri a romanului. Natural, căsnicia scriitorului Besian Vorps, după acest ultim test, pare compromisă definitiv. Dragostea şi kanunul se resping ad initio şi cu brutalitate.
Mesagerul tristeţii urmăreşte cu o curiozitate aproape naturalistă
evoluţia spre normal a conştiinţei umilului Hadji Milet. Ieşit din cercul mincinos al politicii oficiale, personajul pătrunde într-o altă
lume, despre care, până în momentul acela, nu ştiuse nimic, o negase din ignoranţă şi neînţelegere, lume pe care o descoperă
treptat cu o uimire puerilă. Hadji Milet pătrunde într-o altă realitate, într-un spaţiu fizic paralel şi devine, sub asaltul acestuia, conciliant.
Şocul este atât de puternic încât, printre lacrimi, devine el însuşi victimă a decretului al cărui „cărăuş” era. Tot eşafodajul etico-religios sub acoperişul căruia fusese educat se prăbuşeşte jalnic în faţa adevărului. Din momentul acesta nimic nu-l mai poate ajuta pe Milet: laudele comesenilor de la han sunt o slabă consolare în faţa S.O.S.-
ului disperat al propriei conştiinţe. Şi Hadji Milet se prăbuşeşte şi moare odată cu prăbuşirea şi moartea falsei demnităţi în care trăise până atunci. Ajungerea la adevăr prin suferinţă îl linişteşte şi-i aduce împăcarea. Personajul lui Kadare primeşte moartea cu resemnare, dar chinuit de remuşcări.
În Comisia serbării, autorul se arată un artizan ai suspansului, dozat picătură cu picătură, cu o alchimie genială. Ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele din secolul următor au consemnat fortificarea unor formaţiuni statale albaneze independente, islamice şi oarecum stabile în sudul şi nordul Albaniei. Aceste evenimente au loc în contextul slăbirii puterii centrale, hărţuită de imperii la fel de
— 13 —
rapace, dar şi de mişcări naţionale viguroase în interior, ceea ce a facilitat, fără îndoială, tendinţele separatiste ale marilor feudali provinciali. Ali-paşa de Ianina, de pildă, întreţinea o curte strălucitoare, avea relaţii diplomatice cu Napoleon Bonaparte, plătea o armată regulată, îşi putea permite să ignore în totalitate directivele politice ale Porţii. În cele din urmă semeţia i-a fost păguboasă, ca şi în cazul „Prinţului” din Nord, Mahmut Buşhatlli, pentru că, în urma reacţiei brutale a Porţii, ambele personaje şi-au pierdut atât puterea, cât şi capul. Rămăsese însă neatinsă o aristocraţie militară măruntă, dar la fel de orgolioasă, care a constituit permanent un real pericol pentru statul osman. Poarta a lovit şi de astă dată fulgerător, cu o cruzime rar întâlnită, în speranţa dezintegrării definitive a conglomeratului albanez, aflat, oricum, într-o îndoielnică unitate.
Confruntarea dintre imperiul secular, moştenitor al unei viclenii politice asiatice, şi albanezi se rezolvă tranşant, dintr-o lovitură, dar, pare-se, fără efecte de durată. Locuitorii liniştitului orăşel N. sunt scoşi cu brutalitate din tabieturile în care vegetează de secole: masacrul se derulează chiar sub ochii lor.
Extrem de interesantă ni se pare maniera în care Kadare îi prezintă pe invitaţi şi albanezi: sobri, enigmatici, purtându-şi cu demnitate portul şi armele, ei ajung în N. conform, parcă, unui ritual homeric. Înşiruirea numelor, poreclelor, stirpei, a faptelor de arme şi a altor amănunte de ordin personal ne întăreşte această impresie. Ei vin din istorie, pentru ca, după câteva ceasuri, să se întoarcă din nou în ea.
Proza lui Kadare sondează în profunzime sufletul omenesc; fiecare frază a lui, fiecare cuvânt adaugă portretului o nouă nuanţă
caracterologică. Este relevantă evoluţia morală a tânărului muntean din Aprilie spulberat: de la pasivitate şi inerţia gândirii, la opoziţie făţişă şi neputincioasă. Gjorgu câştigă treptat în luciditate ca şi Hadji Milet, dar, din nenorocire, este vorba de o luciditate neproductivă, de palmares. Kostandin şi Doruntina evoluează pe alte coordonate.
Romanul avansează într-un crescendo savant, plin de mister.
