Glasul i se însufleţise, iar pieptul îi urca şi-i cobora mai repede.

— Dacă aş mai fi o dată cu el, zise ea, dacă-aş putea să-l mai văd o dată!

Era absolut sigură că acela fusese fratele ei. Stresi nu ştia dacă ar fi fost mai bine s-o lase să creadă lucrul acesta, sau să-i vorbească

despre îndoielile lui.

— Deci, nu i-ai văzut niciodată chipul, spuse. Nici măcar în clipa în care v-aţi despărţit, iar el ţi-a zis: „Tu du-te înainte acasă, eu mai am puţină treabă la biserică”?

— Nici atunci, îi răspunse ea. Era tare întuneric, nu se zărea nici la doi paşi. Iar pe drum, a fost mereu întors cu spatele spre mine.

— Nu v-aţi oprit pe nicăieri? Nu v-aţi odihnit deloc?

Ea dădu din cap.

— Nu-mi amintesc.

Stresi aşteptă să-i întâlnească iar privirea.

— Şi nu te-ai gândit că-ţi ascundea ceva? o întrebă. N-a vrut să

descalece când a ajuns la tine şi nici când te-a văzut, pe drum şi-a ascuns faţa şi voia, pare-se, să călătorească numai noaptea. Nu se ferea de tine?

Doruntina dădu din cap că da.

— M-am gândit la asta, spuse. Dar era firesc să-şi ascundă chipul, pentru că era mort.

— Sau poate că nu era el, zise pe neaşteptate Stresi.

Doruntina îl privi lung.

— 32 —

— E acelaşi lucru, şopti liniştită.

— Cum acelaşi lucru? o întrebă Stresi.

— Dacă era mort înseamnă că nu era el.

— Mă gândeam la altceva, spuse Stresi. Nu ţi-a trecut prin cap că

nu era fratele tău, nici viu, nici mort, ci un altul, ce se dădea drept Kostandin?

Doruntina negă din cap.

— Deloc, zise.

— Deloc, făcu Stresi. Gândeşte-te bine, Doruntina.

— Acum mă pot gândi, dar în noaptea aia, deloc, negă ea.

— Acum ai îndoieli, nu?

Ea îl privi iar lung în ochi, iar el încercă în zadar să ghicească ce simţământ precumpănea în privirea ei: tristeţea, groaza, îndoiala sau dorul sfâşietor. Se aflau toate acestea în ochii ei şi totuşi nu reuşeau să-i umple, pentru că acolo apăruse un alt sentiment, un sentiment necunoscut sau aparent necunoscut, care le întrupa pe toate.

— Poate că nu era el, repetă Stresi, apropiindu-se şi mai mult, vrând, parcă, să privească în fundul unei fântâni. De acolo venea o bură de lacrimi. Doruntina plângea din nou.

— Nu ştiu ce să spun, şopti printre suspine. Of, nu ştiu ce să

spun.

Stresi o lăsă să plângă în linişte o vreme, apoi îi strânse braţul în semn de compasiune şi, după ce aruncă o privire spre mamă, care părea că doarme în patul celălalt, ieşi, încercând să nu facă zgomot.

Primele rapoarte de la hanuri începură să vină după două zile.

Nicăieri nu fuseseră văzuţi un bărbat şi o femeie călărind un cal sau doi şi nicio femeie călătorind singură, pe cal sau în trăsură. Deşi nu-i parveniseră rapoartele de la hanurile mai îndepărtate, Stresi se posomorî. Fusese convins că le va da de urmă încă de la început. Să

fie oare posibil? se întrebă, citind rapoartele. Se poate să nu-i fi văzut chiar nimeni? Or fi dormit oare toţi în noaptea aceea? Nu se poate, se încuraja singur. Se va găsi, cu siguranţă, cineva care să-i fi zărit.

Dacă nu azi, atunci mâine, dacă nu mâine, poimâine. S-o găsi, fără

doar şi poate, careva.

Între timp, ajutorul lui Stresi, la cererea acestuia, deschisese arhiva familiei Vranaj, pentru a descoperi în ea vreun fir care să ducă

la rezolvarea enigmei. La sfârşitul primei zile, cu ochii congestionaţi de mulţimea documentelor răsfoite, îi spuse lui Stresi că ceea ce făcea era muncă silnică şi că ar fi acceptat mai degrabă, să plece la drum şi să răscolească han cu han în căutarea urmelor celor doi,

— 33 —

decât să se canonească cu arhiva aceea. Familia Vranaj era una dintre cele mai vechi din Arber şi în arhiva ei puteai găsi documente cu o vechime de două sau chiar de trei sute de ani. Acestea erau scrise în tot felul de limbi şi alfabete, începând cu albaneza şi latina şi terminând cu chirilica şi gotica. Erau acte vechi de proprietate, testamente, hotărâri judecătoreşti, însemnări despre genealogia familiei coborând până în anul 881, diplome şi circulare. O parte a arhivei era formată din corespondenţă şi un număr de scrisori proveneau din încuscriri. Găsi zeci de scrisori referitoare la căsătoria Doruntinei, pe care ajutorul lui Stresi le puse de-o parte pentru a le cerceta mai apoi în linişte. Unele dintre acestea erau scrise în alfabetul gotic, în germană, pesemne, şi veniseră din Boemia, altele, care, se părură, şi mai demne de interes, erau copii ale scrisorilor bătrânei doamne adresate vechiului ei prieten, contele Topia, stăpânitorul principatului vecin şi căruia, probabil, femeia îi cerea sfatul în treburile de familie. Mai erau apoi şi scrisorile de răspuns ale contelui. În câteva răvaşe, peste care ajutorul lui Stresi îşi aruncă

privirea repede-repede, bătrâna doamnă îi scria contelui chiar despre îndoielile ei legate de căsătoria îndepărtată a Doruntinei, rugându-l să-i spumă ce atitudine să ia. Într-una dintre scrisori, ce părea să fie din categoria aceasta, cu un scris neciteţ (se vedea imediat că

aparţinea unui bătrân ca mâna tremurată), ea se plângea de singurătate. Nevestele băieţilor plecaseră una după alta demult, luându-şi pruncii cu ele şi o lăsaseră de izbelişte şi singură pe lume.

Îi spuseseră că se vor întoarce, dar nu se întorsese niciuna şi poate că, dintr-un punct de vedere, avuseseră dreptate: ce nevastă, tânără

ar accepta să se întoarcă într-o casă părăginită, peste care se spunea că flutură giulgiul morţii?

Stresi îl ascultă cu atenţie pe ajutor, deşi acesta din urmă avu în câteva rânduri impresia că gândurile şefului său o luaseră razna.

— Dar pe-acolo, zise Stresi în cele din urmă, pe-acolo ce se mai aude?

Ajutorul îl privi întrebător.

— Pe-acolo, repetă Stresi, înseamnă nu în arhivă, ci printre oameni, ce se mai aude despre toate astea?

Ajutorul ridică din umeri.