— Priviţi cu atenţie, spuse. Piatra e mişcată.
— Adevărat? făcu Stresi, lăsându-se pe vine pentru a vedea ceea ce-i arăta celălalt. Privi un timp cu atenţie, apoi se ridică. Adevărat, pare niţeluş mişcată.
— Nu v-am spus eu? zise ajutorul, în a cărui voce se puteau desluşi, amestecate, satisfacţia că şeful ajunsese la aceeaşi concluzie cu el şi un nou fior de teamă.
— Şi totuşi asta nu dovedeşte nimic, se pronunţă Stresi.
Ajutorul său îl privi intrigat. Căutătura lui părea că spune: desigur
— 27 —
că un superior trebuie să-şi păstreze demnitatea în orice împrejurări, dar există momente în care pot fi ignorate şi galoanele, şi supunerea, şi orice altceva.
— Asta nu dovedeşte nimic, repetă Stresi. Mai întâi, pentru că
piatra s-ar fi putut deplasa singură, cum se întâmplă cu cele mai multe morminte după un timp. Apoi, chiar dacă am fi de acord că ar fi mişcat-o cineva, acesta ar putea fi însuşi călăreţul necunoscut, care, înainte de a porni după Doruntina, a deplasat-o pentru a face credibilă ieşirea mortului din mormânt.
Ajutorul îl asculta cu gura căscată. Vru să spună ceva, poate să-l contrazică, dar Stresi nu-l lăsă.
— Sau, mai probabil, acest lucru să-l fi făcut după ce a lăsat-o pe Doruntina în faţa casei, continuă el. S-ar putea ca, după ce s-a despărţit de ea, să fi venit până aici, să fi mişcat piatra de pe mormânt, apoi să-şi fi văzut de ale lui.
Ostenit, Stresi privi peste câmpie, ca şi când ar fi căutat în lungul ei direcţia în care dispăruse necunoscutul. Din locul în care se afla se zăreau casa cu două caturi a familiei Vranaj, o parte din sat şi drumul ce se pierdea în zare. În porţiunea descoperită dintre biserică
şi casa bătrânei se petrecuse misteriosul eveniment din noaptea de 11 octombrie.
— Tu du-te înainte, eu mai am o treabă la biserică. Aşa s-or fi petrecut lucrurile, zise Stresi, dacă Doruntina nu minte.
Ajutorul său îl privi ţintă. Încet-încet îi revenise culoarea în obraji.
— Am să-l găsesc, spuse deodată Stresi, tare. Cuvintele îi ţâşniră
din gâtlej de-a valma, însoţite de un şuierat ameninţător, şi celălalt, care-l cunoştea demult, pricepu că dorinţa aceea de a-l prinde pe necunoscut depăşea acum limitele datoriei.
Capitolul al doilea
Stresi publică un ordin difuzat în aceeaşi zi tuturor hanurilor şi punctelor de trecere pe uscat şi pe apă, prin care cerea să i se aducă
la cunoştinţă dacă fuseseră văzuţi în seara de 11 octombrie un bărbat şi o femeie, călărind pe un cal, sau fiecare pe calul său, ori călătorind altcumva. În caz că da, să se afle pe care drum o apucaseră, cât timp petrecuseră prin hanuri, dacă mâncaseră ori dăduseră de mâncare calului sau cailor şi, eventual, în ce relaţii păreau să fi fost unul cu altul. În încheierea ordinului se mai cerea a
— 28 —
se afla dacă nu cumva fusese văzută doar femeia, neînsoţită de altcineva.
— Acum n-au cum să mai scape, îi spuse Stresi ajutorului său, când curierul-şef îi anunţă că ordinul avea să ajungă până în punctele cele mai îndepărtate. Un bărbat şi o femeie, călărind acelaşi cal, este un tablou care atrage atenţia, nu? Dar, chiar şi fiecare pe calul său. Ar fi cam acelaşi lucru.
— Aşa e, zise ajutorul.
Stresi se ridică în picioare şi începu să păşească încoace şi încolo, de la masa de lucru la fereastră.
— Acum n-au cum să ne mai scape, doar dacă n-or fi zburat printre nori.
Ajutorul îl privi atent.
— Din toată istoria reiese clar un singur lucru, spuse el, că au zburat printre nori.
— Încă mai crezi aşa ceva? îl întrebă Stresi, zâmbind.
— Toată lumea crede, răspunse celălalt.
— Lumea poate să creadă, noi, însă, nu.
O pală de vânt zgâlţâi brusc fereastra, aducând câteva picături de ploaie.
— Adevărată toamnă, zise Stresi gânditor. Am observat că
întâmplările cele mai stranii se petrec toamna.
În cameră se făcu linişte. Stresi îşi sprijini fruntea de braţul drept şi rămase aşa o bucată de vreme, privind ploaia măruntă de afară.
Dar asta n-avea să ţină mult. Prin golul creierului, stăruitoare, se ivi aceeaşi nedumerire: cine să fi fost oare călăreţul necunoscut? Nu trecută decât vreo câteva minute şi mulţimea gândurilor se năpusti în urma întrebării într-un haos deplin. E clar că necunoscutul ştia câte ceva despre familia Vranaj, dacă au amănunte, atunci măcar despre drama ce lovise această familie tot auzise. Ştia despre moartea fraţilor, ştia, de asemenea, despre besa, despre jurământul lui Kostandin. Apoi, cunoştea drumul din Europa Centrală până în Arber2. Dar de ce, aproape că strigă Stresi. De ce să fi făcut asta? Se aştepta la vreo răsplată? Stresi îşi descleştă fălcile simţind cum astfel se relaxează. Deşi motivul răsplatei părea banal, totuşi nu era de ignorat. În realitate, era cunoscut că Doamna Mamă, după moartea feciorilor, trimisese în trei rânduri mesageri care să-i comunice 2 Denumire sub care sunt cunoscute teritoriile populate de albanezi începând cu Evul Mediu timpuriu.
— 29 —
Doruntinei să se înapoieze acasă, dar doi dintre aceştia reveniseră
spunând că era imposibil de ajuns. Drumul era tare lung şi o parte din el străbătea teritorii aflate în război. Conform înţelegerii încheiate, înapoiaseră bătrânei jumătate din banii primiţi. Al treilea mesager dispăruse, sau pierise, sau ajunsese la destinaţie, dar nu reuşise s-o convingă pe Doruntina să-l urmeze. De atunci se scurseseră doi ani şi jumătate şi era imposibil ca vorbele mesagerului s-o fi adus atât de târziu pe Doruntina. Poate că misteriosul călăreţ avea de gând să
ceară o recompensă, ceea ce contrazicea complet presupunerea că
