Am încercat să discut cu Doruntina şi cele auzite de la ea sunt, mai mult sau mai puţin, următoarele:
Într-o seară, nu cu mult timp în urmă (data exactă n-a reuşit să
şi-o amintească), în orăşelul din Europa Centrală în care trăia împreună cu soţul ei, a aflat că este căutată de un călăreţ
necunoscut. Ieşind din casă l-a văzut pe călăreţul abia sosit, care i s-a părut a fi Kostandin, deşi era greu de recunoscut din pricina prafului ce-i acoperea chipul. Dar, când acesta i-a spus că este chiar Kostandin şi că a venit pentru a o lua şi a o duce acasă, după cum îi promisese bătrânei înainte de nunta soră-sii, femeia l-a crezut imediat. (Aici trebuie amintită sfada care s-a iscat cu prilejul logodnei Doruntinei cu un bărbat străin, opoziţia fraţilor şi, în special a mamei, ce nu voia să-şi mărite fiica în asemenea condiţii, îndârjirea cu care Kostandin susţinuse logodna şi jurământul, besa1 lui că el însuşi o va aduce în faţa mamei, atunci când aceasta va avea nevoie de ea.)
Conform afirmaţiilor Doruntinei, purtarea fratelui i s-a părut oarecum ciudată, deoarece acesta n-a descălecat şi nici n-a intrat în casă, ci a insistat ca ea să vină imediat cu el, ba chiar, la întrebarea ei de ce atâta grabă şi dacă trebuie să se îmbrace cernit sau de 1 Cuvânt de onoare asupra respectării necondiţionate a unei promisiuni; jurământ de credinţă.
— 24 —
sărbătoare, el, fără a-i da nicio explicaţie, i-a spus: «Vino aşa cum eşti». Toate acestea erau nefireşti şi contrare regulilor de bună-cuviinţă, dar ea, mânată de dorul locurilor natale şi al celor de-acasă
(«am trăit acolo într-o singurătate de nespus», sunt cuvintele ei), n-a stat mult pe gânduri, i-a lăsat soţului vorbă, şi a urcat pe cal în spatele fratelui său.
Tot conform spuselor ei, călătoria a durat mult, fără a putea să
precizeze cât. Ţine minte doar că noaptea nu se mai sfârşea, că
stelele rămâneau în urmă pâlcuri-pâlcuri, impresia ce putea fi pricinuită de goana calului şi de somnolenţa în care cădea când şi când. Este interesant de observat aici că ea nu-şi aminteşte să fi călătorit ziua. Această constatare poate s-o fi făcut-o din două pricini; sau pentru că ar fi somnolat sau chiar ar fi dormit în timpul zilei, încât nu mai ţine minte nimic, sau pentru că în zori s-ar fi oprit pentru a dormi amândoi, aşteptând noaptea ca să-şi continue călătoria. Din această ultimă presupunere reiese clar că cel care a însoţit-o a vrut să călătorească doar noaptea. Ceea ce a făcut ca în mintea Doruntinei, ostenită şi buimacă, cele zece-cinsprezece zile sau nopţi de drum (distanţa aproximativă din Boemia până aici), să se transforme într-o noapte lungă, nesfârşită de goană.
De-a lungul drumului, aflându-se chiar în spatele călăreţului, a băgat de seamă că părul lui era mai mult decât prăfuit, era plin de noroi şi trupul îi mirosea a pământ umed. L-a întrebat în câteva rânduri despre asta, dar el i-a răspuns că-l prinsese ploaia pe drum, aşa încât praful de pe trup şi din păr i se transformase în picături de noroi.
Când, în cele din urmă, în 11 octombrie, la miezul nopţii, necunoscutul (să-i spunem totuşi aşa celui pe care Doruntina l-a luat drept fratele ei) a ajuns împreună cu ea în apropierea casei Doamnei Mame, a oprit calul şi i-a spus femeii să coboare şi să meargă în casă, deoarece el va mai întârzia puţin pentru că avea o treabă la biserică. Fără a-i mai aştepta răspunsul, s-a îndreptat spre biserică
şi cimitir, în vreme ce ea a străbătut aproape în fugă drumul până
acasă, unde a bătut în poartă. Dinăuntru, bătrâna doamnă a întrebat cine este şi, când fata i-a răspuns că este Doruntina şi că fusese adusă de Kostandin, cealaltă a zis că fiul ei e mort de trei ani. În urma acestei discuţii, ambele femei au suferit şocul ce le-a pus la pat, situaţie în care se mai află şi acum.
Toată povestea aceasta, despre care se poate spune că este extrem de stranie, s-ar putea explica în două feluri: sau cineva, dintr-un
— 25 —
motiv sau altul, ar fi minţit-o pe Doruntina dându-se drept fratele ei Kostandin, sau chiar Doruntina, nu ştim de ce, ocoleşte adevărul şi tăinuieşte modul în care s-a întors sau pe cel care a adus-o.
Am crezut necesar, să vă înaintez acest raport cât de cât amănunţit asupra evenimentelor pentru simplul motiv că avem de-a face cu una dintre familiile cele mai de vază din principat şi, în al doilea rând, deoarece întâmplarea este de o asemenea factură încât poate provoca agitaţie în rândul oamenilor.
Căpitanul Stresi.”
Iscălindu-şi raportul, Stresi îşi privi câteva clipe, cu gândul aiurea, scrisul pieziş. În două-trei rânduri luă pana şi dădu să se aplece deasupra hârtiei pentru a adăuga, a şterge sau a îndrepta câte ceva, dar, de fiecare dată, mâna şi pana îi rămaseră înţepenite în aer şi el lăsă în cele din urmă manuscrisul aşa cum era.
Se ridică încetişor de la masă, băgă raportul într-un plic, îl sigilă şi chemă curierul. Apoi, după plecarea acestuia, îl urmări o vreme de la fereastră. Rămase aşa îndelung, simţind cum durerea din tâmple i se intensifica treptat. O mulţime de gânduri încercau să-i asalteze creierul. Îşi frecă fruntea cu palma ca pentru a le bara trecerea. De ce să fi făcut toate astea un călăreţ necunoscut? Şi dacă n-ar fi aşa, dacă ipoteza aceasta ar fi falsă, atunci problema e cu atât mai grea.
Ce ascundea, oare, Doruntina? Se învârti o vreme prin birou şi, ori de câte ori se apropia de fereastră, zărea spinarea curierului, ce se micşora treptat pe drumul printre plopii desfrunziţi. Şi dacă n-ar fi corectă nici prima, nici a doua ipoteză, se întrebă deodată, dacă ar fi vorba de cu totul altceva, ceva imposibil de imaginat?
Stresi se opri o clipă privind fix duşumeaua, apoi se îndreptă spre uşă, coborî la iuţeală treptele şi, strigându-şi de pe coridor ajutorul, ieşi în stradă.
— Mergem la biserică, îi spuse acestuia, când îi auzi paşii şi respiraţia precipitată în urmă. Trebuie să cercetăm mormântul lui Kostandin.
— E o idee bună, zise ajutorul. La urma-urmei, întreaga poveste se bazează pe ridicarea mortului din groapă.
— Nici nu mi-a trecut prin cap o asemenea prostie, îl contrazise Stresi. Pentru altceva mergem noi acum.
Întindea pasul tot mai tare, în timp ce-şi spunea în gând: de ce naiba m-am vârât atât de mult în toată tărăşenia asta? Adevărul era că nu se făptuise nici crimă, nici altceva asemănător, pentru care el,
— 26 —
prin funcţia sa, să fi purtat răspunderea. Chiar şi ceva mai înainte, în timp ce-şi scria raportul, se întrebase în câteva rânduri: nu cumva greşesc alarmând cancelaria prinţului cu o problemă inexistentă?
Totuşi, un glas interior îi spunea că n-are dreptate îndoindu-se. Şi acelaşi glas îi repeta că se petrecuse ceva neobişnuit, mai mult decât o crimă oarecare, ceva faţă de care crima ar fi un eveniment cu totul şi cu totul banal.
Biserica mică, cu turla clopotniţei reparată în câteva rânduri, era la câţiva paşi, dar Stresi se opri brusc şi intră în cimitir, nu pe poarta de fier dinspre biserică, ci prin portiţa de lemn ascunsă vederii. Nu mai fusese de mult în cimitir şi se orienta anevoie.
— Pe-aici, zise ajutorul, din urmă, mormintele familiei Vranaj trebuie să fie pe-aici.
Stresi se întoarse şi se luă după el. Ici-colo pământul era zdrumicat. Icoanele mici, afumate şi ceara scursă şi întărită la capetele lumânărilor îţi strecurau în suflet o tristeţe calmă. O parte dintre cruci erau acoperite cu iederă. „Vara, aici trebuie să fie răcoare”, îşi spuse Stresi.
Ajutorul său se depărtase binişor privind ba într-o parte, ba într-alta printre morminte. Stresi se aplecă pentru a îndrepta o cruce căzută, care se dovedi foarte grea, aşa încât o lăsă şi merse mai departe. Ajutorul îi făcu semn cu mâna: în fine, le-am găsit.
Stresi se apropie. Mormintele erau înşirate unul lângă altul, cioplite din aceeaşi piatră neagră, asemănătoare, amintind de o cruce, de o spadă sau de un om întins la pământ cu mâinile depărtate. Fiecare mormânt avea săpat la căpătâi un loc pentru icoană şi lumânări, precum şi numele mortului.
— Iată-i mormântul, zise ajutorul, cu jumătate de gură.
Stresi îl privi şi văzu că omul se îngălbenise la faţă.
— Ce-i cu tine?
Ajutorul arătă cu mâna spre mormânt.
