— Doruntina, o strigă el în şoaptă.

Ea deschise ochii şi-n ei apăru o indiferenţă imposibil de gonit.

Stresi încercă să-i zâmbească.

— Doruntina, o strigă iar, bine-ai venit!

Ea continua să-l privească rece.

— Te simţi bine? o întrebă Stresi cu grijă şi, fără să-şi dea seama, o prinse de mână. Mâna ei frigea. Doruntina, urmă el, tot în şoaptă, ai sosit aseară după miezul nopţii, aşa e?

Ea clipi din ochi în semn că da. Stresi ar fi vrut să amâne încă

puţin întrebarea ce-l chinuia, dar ea veni singură:

— Cine te-a adus?

Sub privirea lui, ochii ei rămaseră imobili.

— Cu cine ai venit, Doruntina? îşi repetă întrebarea.

Ea nu-şi lua privirea de la el, cu vidul acela deznădăjduit din adânc.

— I-ai spus mamei că te-a adus fratele tău Kostandin, da?

Ea clipi din nou. Stresi încercă să recunoască în ochii femeii semnele nebuniei, dar privirea ei, ca şi până atunci, era goală şi rece.

— Tu, între timp, cred c-ai aflat că fratele tău Kostandin e mort de trei ani, zise Stresi cu acelaşi glas domol. Înaintea de a vedea lacrimile ei, şi le simţi pe ale sale, în afund. Chipul Doruntinei părea astfel şi mai îndepărtat. „Ce se întâmplă cu mine, se putea citi în ochii ei. De ce nu mă crezi?…”

Stresi întoarse capul spre ajutorul său şi spre vecina care stătea lângă patul bătrânei doamne şi le făcu semn să iasă. Se aplecă apoi uşor deasupra tinerei şi o mângâie pe mână.

— Cum ai venit Doruntina? Cum ai reuşit să ajungi până aici?

Ochii ei, dilataţi enorm, încercau să spună ceva.

Stresi ieşi după o oră. Era puţin. Palid şi, fără să privească în urmă sau să se adreseze cuiva, se îndreptă spre poartă. Ajutorul său îl urma îndeaproape. Acesta încerca să-l întrebe dacă aflase ceva de la Doruntina, dar nu îndrăzni.

Pe când treceau împreună prin dreptul bisericii, Stresi vru parcă

să intre în cimitir, dar renunţă imediat.

Păşind pe drum, ajutorul simţi din toate părţile privirile curioase ale oamenilor.

— Problema nu e simplă, spuse Stresi, fără a se întoarce către celălalt. Şi presupun că va lua proporţii. Iată de ce va trebui să

întocmesc un raport către cancelaria prinţului.

— 23 —

„Consider necesar să vă dau de ştire în legătură cu faptele ce au avut loc în dimineaţa zilei de 11 octombrie, anul curent, în nobila casă Vranaj, fapte ce pot avea urmări neprevăzute.

În dimineaţa lui 11 octombrie, bătrâna doamnă Vranaj, care, precum se ştie, trăieşte singură în urma morţii în bătălie a celor nouă

fii ai săi, a fost găsită într-o stare de şoc nervos, împreună cu fiica sa, Doruntina, adusă, conform spuselor ei, la miezul nopţii, de fratele ei Kostandin, mort şi el, ca toţi ceilalţi fraţi, în urmă cu trei ani.

După ce m-am deplasat la faţa locului şi am încercat să vorbesc cu cele doua femei, am ajuns la concluzia că niciuna dintre ele nu dă

semne de pierdere a minţilor, deşi cele afirmate de ele direct sau indirect sunt complet incredibile. Aici trebuie, subliniat că ambele se află sub influenţa şocului puternic pe care şi l-au pricinuit una alteia, fiica spunându-i mamei că a fost adusă de frate-său Kostandin, mama dându-i fiicei de veste că fratele ei, împreună cu ceilalţi, nu se mai află de mult în viaţă.

Am încercat să discut cu Doruntina şi cele auzite de la ea sunt, mai mult sau mai puţin, următoarele:

Într-o seară, nu cu mult timp în urmă (data exactă n-a reuşit să

şi-o amintească), în orăşelul din Europa Centrală în care trăia împreună cu soţul ei, a aflat că este căutată de un călăreţ

necunoscut. Ieşind din casă l-a văzut pe călăreţul abia sosit, care i s-a părut a fi Kostandin, deşi era greu de recunoscut din pricina prafului ce-i acoperea chipul. Dar, când acesta i-a spus că este chiar Kostandin şi că a venit pentru a o lua şi a o duce acasă, după cum îi promisese bătrânei înainte de nunta soră-sii, femeia l-a crezut imediat. (Aici trebuie amintită sfada care s-a iscat cu prilejul logodnei Doruntinei cu un bărbat străin, opoziţia fraţilor şi, în special a mamei, ce nu voia să-şi mărite fiica în asemenea condiţii, îndârjirea cu care Kostandin susţinuse logodna şi jurământul, besa1 lui că el însuşi o va aduce în faţa mamei, atunci când aceasta va avea nevoie de ea.)

Conform afirmaţiilor Doruntinei, purtarea fratelui i s-a părut oarecum ciudată, deoarece acesta n-a descălecat şi nici n-a intrat în casă, ci a insistat ca ea să vină imediat cu el, ba chiar, la întrebarea ei de ce atâta grabă şi dacă trebuie să se îmbrace cernit sau de 1 Cuvânt de onoare asupra respectării necondiţionate a unei promisiuni; jurământ de credinţă.

— 24 —

sărbătoare, el, fără a-i da nicio explicaţie, i-a spus: «Vino aşa cum eşti». Toate acestea erau nefireşti şi contrare regulilor de bună-cuviinţă, dar ea, mânată de dorul locurilor natale şi al celor de-acasă

(«am trăit acolo într-o singurătate de nespus», sunt cuvintele ei), n-a stat mult pe gânduri, i-a lăsat soţului vorbă, şi a urcat pe cal în spatele fratelui său.

Tot conform spuselor ei, călătoria a durat mult, fără a putea să

precizeze cât. Ţine minte doar că noaptea nu se mai sfârşea, că

stelele rămâneau în urmă pâlcuri-pâlcuri, impresia ce putea fi pricinuită de goana calului şi de somnolenţa în care cădea când şi când. Este interesant de observat aici că ea nu-şi aminteşte să fi călătorit ziua. Această constatare poate s-o fi făcut-o din două pricini; sau pentru că ar fi somnolat sau chiar ar fi dormit în timpul zilei, încât nu mai ţine minte nimic, sau pentru că în zori s-ar fi oprit pentru a dormi amândoi, aşteptând noaptea ca să-şi continue călătoria. Din această ultimă presupunere reiese clar că cel care a însoţit-o a vrut să călătorească doar noaptea. Ceea ce a făcut ca în mintea Doruntinei, ostenită şi buimacă, cele zece-cinsprezece zile sau nopţi de drum (distanţa aproximativă din Boemia până aici), să se transforme într-o noapte lungă, nesfârşită de goană.

De-a lungul drumului, aflându-se chiar în spatele călăreţului, a băgat de seamă că părul lui era mai mult decât prăfuit, era plin de noroi şi trupul îi mirosea a pământ umed. L-a întrebat în câteva rânduri despre asta, dar el i-a răspuns că-l prinsese ploaia pe drum, aşa încât praful de pe trup şi din păr i se transformase în picături de noroi.

Când, în cele din urmă, în 11 octombrie, la miezul nopţii, necunoscutul (să-i spunem totuşi aşa celui pe care Doruntina l-a luat drept fratele ei) a ajuns împreună cu ea în apropierea casei Doamnei Mame, a oprit calul şi i-a spus femeii să coboare şi să meargă în casă, deoarece el va mai întârzia puţin pentru că avea o treabă la biserică. Fără a-i mai aştepta răspunsul, s-a îndreptat spre biserică

şi cimitir, în vreme ce ea a străbătut aproape în fugă drumul până

acasă, unde a bătut în poartă. Dinăuntru, bătrâna doamnă a întrebat cine este şi, când fata i-a răspuns că este Doruntina şi că fusese adusă de Kostandin, cealaltă a zis că fiul ei e mort de trei ani. În urma acestei discuţii, ambele femei au suferit şocul ce le-a pus la pat, situaţie în care se mai află şi acum.

Toată povestea aceasta, despre care se poate spune că este extrem de stranie, s-ar putea explica în două feluri: sau cineva, dintr-un

— 25 —

motiv sau altul, ar fi minţit-o pe Doruntina dându-se drept fratele ei Kostandin, sau chiar Doruntina, nu ştim de ce, ocoleşte adevărul şi tăinuieşte modul în care s-a întors sau pe cel care a adus-o.

Am crezut necesar, să vă înaintez acest raport cât de cât amănunţit asupra evenimentelor pentru simplul motiv că avem de-a face cu una dintre familiile cele mai de vază din principat şi, în al doilea rând, deoarece întâmplarea este de o asemenea factură încât poate provoca agitaţie în rândul oamenilor.

Căpitanul Stresi.”