— Astea nu-s dansuri albaneze, aga, îi spuseră ei lui Bandill-aga.
Astea-s nişte orori.
Bandill-aga a intrat în panică. Problema dansurilor albaneze era mai complicată decât crezuse la început. Mult mai reuşite se dovedeau numerele pehlivanilor, ale scamatorilor, chiromanţilor, ba chiar şi ale versificatorilor ce aveau să recite în timpul recepţiilor. Va trebui să-i vorbească lui Muhardar-paşa, în speranţa că dansurile albaneze ar fi putut fi înlocuite cu altceva.
Adevărul e că subcomisia de agrement, deşi sarcinile ei păreau o bagatelă, avea destule necazuri. Şi acestea începuseră cu certurile dintre dansatoare, care se sfădiseră urât încă din prima zi, se încăieraseră şi-şi smulseseră părul din cap, totul pornind, ca de obicei, din invidie. Bandill-aga le înjurase, le ameninţase că le va expedia în Capitală, că le va pedepsi, ba chiar le pomenise şi de
— 277 —
temniţă, dar ele nu se lăsaseră impresionate. „Ce păcate oi avea cu ele, se întreba el peste tot. Ce păcate, sărmanul de mine.”
La fel de grea se dovedise treaba şi în ce priveşte jocurile albaneze de societate, care, asemeni dansurilor, trebuiau să facă parte neapărat din program. Muhardar-paşa a interzis unul dintre acestea, numit „cetate dibrană”, imediat ce l-a văzut. „Este un joc drăcesc, a spus el, ce-ţi aminteşte de străvechile şi blestematele lor cetăţi.
Găseşte ceva mai atrăgător, Bandill-aga.”
Hm, făcu Bandill-aga în sinea lui. Ceva mai atrăgător, desigur. Da’
ia încearcă să găseşti tu, paşă, aşa ceva. Singurul joc mai acătării, tenisul îi fusese luat şi încredinţat subcomisiei lui Nuh-efendi. Da-da, tenisul e la mare modă acum. Joc nobil, n-am ce zice, joc de diplomaţi şi de mari dregători. Joc cavaleresc. Şi cel mai semnificativ lucru, tenisul nu-i nici turcesc, nici grecesc, nici albanez. Un joc al nimănui, exact cum ar fi trebuit acum. Hm!
Nu doar lui Bandill-aga îi plăcea să ia peste picior subcomisiile politică şi protocolară şi mai ales pe şefii acestora, Delikalibash-bey şi Nuh-efendi. Şi Hadji Hazer, ba chiar şi lunganul Alaga Gujvabmerovici aveau ca temă preferată nemulţumirea pe care o resimţeau permanent faţă de poziţia celor doi „prea înalţi domni”, după cum le spuneau între ei. Îi ironizau mereu, îi considerau fuduli şi distanţi. Duşmănia aceasta apăruse de la sine, din înseşi atribuţiile fiecăruia. Chiar dacă Delikalibash-bey şi Nuh-efendi s-ar fi purtat mai puţin dispreţuitor faţă de cei trei colegi ai lor, aceştia din urmă ar fi găsit noi şi noi motive de nemulţumire, şi supărare. Orice ceartă cu hangiii neciopliţi, orice neînţelegere cu muzicanţii, cu bucătarii şi cofetarii, cu socotitorii deveneau de la sine prilej de nemulţumire faţă de celelalte subcomisii, care nu se ocupau de asemenea probleme obişnuite. Nu suntem de nasul vostru, desigur, zicea Bandill-aga ori de câte ori Delikalibash-bey şi Nuh-efendi se îndepărtau discutând. E clar, îi ţinea isonul Hadji Hazer, noi nu suntem decât nişte măcelari, măscărici şi grăjdari. Alaga Gujvabmerovici, care vorbea cu greutate, nu scotea decât un mormăit înfundat. Ochii şi gâtul i se congestionau sub năvala sângelui.
Ca şi când ar fi vrut să facă tuturor în necaz, şi la întrunirile comisiei centrale Nuh-efendi şi Delikalibash-bey stăteau tot împreună. În realitate nu erau prieteni şi le era clar că, la înapoierea în Capitală, n-aveau să se mai întâlnească vreodată, dar aici situaţia se schimba şi, în plus, atribuţiile subcomisiilor pe care le conduceau
— 278 —
erau asemănătoare.
Nuh-efendi, deşi trecut de cincizeci de ani, era un bărbat încântător. Înalt, drept, uşor încărunţit. În vreme ce de pe faţa bucălată a lui Muhardar-paşa ţi se părea că lunecă totul, cu excepţia banalei rumeneli, Nuh-efendi avea gropiţe în obraji, care, când zâmbea, îi dădeau un aer fermecător. Chiar şi după ce dispărea, amintirea zâmbetului acela îi mai stăruia niţeluş pe chip, aşa cum ploaia de vară mai stăruie pe câmp după ivirea soarelui.
Cu zâmbetul acesta îşi începuse cariera Nuh-efendi, urcând de la postul de supraveghetor-secund al sălii micului-dejun al Valide-Sultanei, până la cele mai importante funcţii în cadrul Protocolului Imperial. Dar avansarea sa nu se desfăşurase fără piedici. Când, la marea recepţie festivă dată cu prilejul înăbuşirii revoltei ienicerilor, a fost otrăvit marele vizir Iusuf, Nuh-efendi, ca principal organizator al seratei, fusese întemniţat şi apoi exilat împreună cu adjunctul său.
Luni la rând îşi aşteptase condamnarea la moarte sau temniţă pe viaţă, până ce adevăraţii vinovaţi fuseseră descoperiţi şi osândiţi. Iar el s-a întors în Capitală triumfător, mai puternic ca înainte, dar şi ceva mai deprimat.
Încă de pe atunci, Nuh-efendi devenise extrem de circumspect în tot ceea ce făcea. Curtea era un cuib de intrigi nesfârşite, între firele cărora te puteai trezi încurcat fără să-ţi dai seama, îndată ce renunţai la vigilenţă. Când i se comunicase că va face parte din grupul lui Muhardar-paşa, noile sarcini i se păruseră destul de uşoare şi le primise bucuros. Plecarea pentru câteva săptămâni din viesparul Capitalei avea să-l relaxeze şi, apoi, dacă schimbarea aerului îi va prii, totul va fi într-adevăr minunat.
Dar, începând să lucreze zi de zi, văzu că preparativele erau mult mai dificile decât crezuse el la început. Şi se puteau întâmpla incidente la fel de grave ca şi otrăvirea marelui vizir. Grijile s-au ivit în legătură cu masa de tratative, deoarece trebuia să se stabilească
ce dimensiuni şi ce formă să aibă, unde să stea reprezentanţii Porţii, unde oaspeţii albanezi, în ce loc să fie plasaţi deci la recepţii şi ceremonii. Într-adevăr, munca nu era uşoară. Subalternii săi lucrau zi şi noapte, prelucrând datele Arhivei Centrale asupra legăturilor personale dintre căpeteniile albaneze, asupra neînţelegerilor dintre ei, înrudirilor, duşmăniilor, răzbunărilor, legăturilor lor cu marii feudali potrivnici Porţii, în special cu Ali-paşa de Ianina şi Kara Mahmud Bushatlli.
Nuh-efendi simţea că toate astea îl scot din minţi. Locurile la mese
— 279 —
se notau cu numere, apoi numerele se schimbau între ele. Uneori, datele Arhivei Centrale erau contradictorii şi chinul trebuia luat de la capăt. „Lua-le-ar dracu’!” rostea Nuh-efendi la capătul puterilor.
Adevărat, la Istanbul erau recunoscute greutăţile deosebite cu care se confrunta subcomisia protocolară, motiv pentru care oamenii lui Nuh-efendi erau mai numeroşi şi aveau ranguri mai înalte decât lucrătorii din celelalte subcomisii. Doi dintre aceştia, Hafiz Binaja şi căpitanul Durmish Dur Ali, făceau parte ca observatori din comisia centrală. Hafiz Binaja, un bătrân vulpoi de la Protocol, umblând aproape tot timpul cocârjat din pricina unei boli a coloanei vertebrale, se ocupa de o mie şi una de treburi diverse, în vreme ce căpitanul Durmish Dur Ali avea doar o singură sarcină: organizarea paradei militare. Aceasta urma să aibă loc la hipodromul oraşului, unde începuseră demult să se construiască tribune de lemn pentru oaspeţi. În fiecare zi, trupele ce aveau să defileze făceau exerciţii istovitoare în sunetele fanfarei militare. Durmish Dur Ali se întorcea de la hipodrom mort de oboseală. Era puţintel la trup, iar pieptul scofâlcit şi în special piciorul drept, pe care-l arunca de parcă ar fi fost de lemn în momentul când punea pasul, îl făceau să pară şi mai pipernicit decât era. Ochiul, său drept, făcând parcă pereche cu piciorul, se mişca greu şi lăcrima întruna, ceea ce îţi dădea impresia că, privindu-te, te învăluie într-un abur cald.
Cu toate acestea, deşi neimpunător, se spunea despre el că ar fi fost dintre cei mai capabili ofiţeri ai armatei în ce privea instrucţia de front. Durmish Dur Ali slujise ani de-a rândul în Yemen, într-unul dintre sectoarele cele mai îndepărtate, după care i se pierduse urma, până când se afirmase pe neaşteptate în înăbuşirea unui complot la Palat. Imediat după asta luase parte la organizarea paradei militare ce urmase evenimentului, apoi dispăruse iar o vreme. În biografia sa existau trei-patru asemenea pete albe despre care nu îndrăznise nimeni să-l întrebe, aşa cum cutezi să te apropii de o prăpastie.
În grupul acelora ce se ocupau de organizarea serbării, poziţia celor doi subalterni ai lui Nuh-efendi era oarecum greu de precizat. Şi asta pentru că, deşi nu se simţeau destul de importanţi pentru a căuta tovărăşia lui Nuh-efendi şi Delikalibash-bey, totuşi nu doreau să se împrietenească nici cu Bandill-aga, Hadji Hazer şi Alaga Gujvabmerovici. Aşa că uneori erau cu unii, alteori cu ceilalţi şi, cum se întâmplă de regulă în asemenea cazuri, se simţeau oamenii cei mai singuri din N.
— 280 —
Veni şi ultima săptămână a lui martie. Comisia centrală şi subcomisiile lucrau de zor. Muhardar-paşa ţinu câteva consfătuiri scurte. La una dintre ele Hadji Hazer se prezentă cu obrazul mâncat de ploşniţe şi ceru energic să fie pedepsit proprietarul hotelului în care dormise în noaptea aceea. S-a hotărât osândirea aspră a hotelierului, nu pentru că reclamaţia lui Hadji Hazer ar fi fost crezută
în întregime, ci mai mult pentru a da un exemplu sever tuturor celor ce ar fi încercat să împiedice câtuşi de puţin pregătirea şi desfăşurarea serbării.
Şi într-adevăr, pedepsirea hotelierului a dat roade. Negustorii de carne, de zarzavaturi, hotelierii, brutarii, vânzătorii de ulei, de miere, de bragă, într-un cuvânt toţi acei care încheiaseră contracte cu subcomisiile serbării, au devenit mai docili ca o turmă de oi.
Muntele de cazane, tipsii, farfurii, linguri, cuţite, ibrice de cafea, oale, străchini şi tigăi de toate mărimile se ridica strălucitor şi rece în faţa lui Alaga Gujvabmerovici. În luciul lor argintiu sau roşietic, după
metalul din care fuseseră lucrate se întrezărea o ameninţare surdă.
Uneori, Alaga Gujvabmerovici avea impresia că ameninţarea aceea plutea în aer sub forma unor rotocoale fantomatice care-i aminteau de vasele din bucătăria sa.
Erau cu sutele, de toate felurile, pentru mesele obişnuite, dar şi pentru recepţiile oficiale, pentru felurile cu sos sau fără sos, pentru dulciuri şi orez cu lapte, pentru pilaf, chebab, chiftele etc., bătute artistic sau cu înscrisuri, cu emblema Palatului imperial sau cu citate din Coran, de argint, înregistrate ca unicat pe liste aparte sau vase obişnuite de aramă, simple sau de ceremonii, începând cu farfurioarele pentru piper, strecurate modest pe mese, şi până la tipsia baclavalei uriaşe, ce ocupa locul de frunte în toată văsăria aceea.
Grija pentru veselă era doar o parte din problemele lui Alaga Gujvabmerovici. Procurarea cărnii, a legumelor, a uleiului, a mirodeniilor, a zahărului, a brânzeturilor, a nucilor, a fisticului etc., cerea eforturi mult mai mari. Urma apoi verificarea lor, îndeosebi a cărnii şi sosurilor, a calităţii uleiurilor, a mierii şi fructelor.
Dar grijile lui nu se sfârşeau aici. Deşi avea în subordine treizeci de bucătari şi o mulţime de ajutoare, trebuia totuşi să stea lângă
fiecare tingire şi tavă. Pentru că, la urma-urmei, singurul răspunzător el era. Nu putea să nu alerge de la tigăile în care se prăjeau chiftelele la cazanele cu pilaf şi de aici la cratiţele în care
— 281 —
fierbeau siropuri, după care se întorcea ca vântul înapoi la tigăile cu chiftele.
Nu era mai simplă nici porţionarea mâncărurilor, tăierea cărnii în vase speciale şi distribuirea bucăţilor pe platouri, împărţirea dulciurilor, a plăcintelor şi, mai cu seamă, a felurilor cu sos. Acestea din urmă erau un adevărat blestem în special la recepţiile oficiale, unde veşmintele scumpe, eşarfele şi dantelele parcă nu doreau altceva decât să fie pătate. Şi după asta urmau scandaluri, anchete amănunţite, dacă a fost intenţionat sau nu, până în final când se ajungea la pedepsirea câtorva inşi.
