veşnicie, dar ceea ce-i ieşi în cale îl scoase din mrejele fanteziei. Erau ruinele unei case.
Depăşindu-le, privi cu coada ochiului grămada de bolovani de pe care semnele incendiului dispăruseră de mult, şterse de ploi şi de vântoasă, lăsând în loc un gri bolnav.
Gjorgu merse cât merse privind pe furiş ruinele şi, deodată, cu un salt brusc, depăşi şanţul drumului şi din câţiva paşi ajunse lângă
bolovani. Stătu un minut nemişcat lângă grămadă şi apoi, ca omul care, aflându-se dinaintea unui cadavru încearcă să înţeleagă de ce a murit cel din faţa sa, făcu doi-trei paşi şi ajunse la unul din colţurile casei. Se lăsă, pe vine. Dădu la o parte câţiva bolovani, merse la celelalte laturi şi, văzând că pietrele de temelie fuseseră aruncate, înţelese că se afla în faţa ruinelor casei unora ce încălcaseră legile ospitalităţii. Auzise că aşa erau împrăştiate temeliile casei în care era comisă crima considerată de kanun a fi cea mai gravă: violarea canoanelor ospeţiei.
Gjorgu îşi aminti cum consătenii lui pedepsiseră cu ani în urmă o astfel de faptă. Casa în care musafirul căzuse ucis fusese, dată
focului, chiar dacă locatarii ei se dovediseră a fi nevinovaţi. În fruntea tuturor păşea însuşi şeful familiei, cu făclia şi toporul în mână, strigând conform tradiţiei: „Toate păcatele satului şi ale steagului asupra mea să cadă”. În urma sa venea întreg satul. După asta, ani la rând, când aveau ceva să-i dea şefului acelei familii, îi dădeau cu mâna stângă şi pe sub genunchi, pentru a-i aminti că era dator să-l răzbune pe cel ucis, pentru că, se ştia, putea fi iertată uciderea tatălui, a fratelui, ba chiar şi a pruncului, a oaspetelui, însă, niciodată.
Ce trădare să se fi întâmplat în această casă, oare? se întrebă
Gjorgu, împingând cu piciorul câţiva bolovani, care scoaseră un zgomot înfundat. Privi în jur pentru a descoperi celelalte case ale satului, dar nu zări nimic decât alte ruine, douăzeci de paşi mai încolo. Ce-i asta? se miră el. Fără a pricepe nici singur de ce, se repezi spre cealaltă dărâmătură, se învârti în jurul ei şi văzu acelaşi lucru. Bolovanii de temelie fuseseră scoşi de peste tot. Să fi fost pedepsit oare un cătun întreg? se întrebă. Când dădu cu ochii puţin mai departe de o altă dărâmătură, se convinse că acesta era adevărul. Auzise ceva, cu ani în urmă, despre un sat care călcase legea, un sat dintr-un ţinut de hăt-departe, pedepsit de steag. Fusese ucis un mijlocitor într-o neînţelegere de hotar dintre două sate.
Steagul ceruse celor din cătunul vinovat răzbunarea oaspetelui şi,
— 129 —
fiindcă satul respinsese in corpore această cerere, steagul pedepsise întreaga aşezare.
Tropăind uşor o bună bucată de vreme, Gjorgu se învârti ca o umbră printre dărâmături. Cine să fi fost cel care, murind, luase după sine un sat întreg? Liniştea ruinelor era dureroasă. O pasăre, care din câte ştia Gjorgu zbura numai noaptea, făcu „orr, orr”. Gjorgu îşi aminti că se grăbea şi căută cu privirea drumul. Ţipetele păsării se auziră iar, departe de tot, chiar în clipa în care omul se întreba încă o dată cine să fi fost cel ucis mişeleşte, în satul acela blestemat.
Pasărea păru a-i răspunde cu strigătul „orr, orr” şi el avu impresia că-i strigă numele: „Gjorgu, Gjorgu”. Zâmbi de unul singur, vrând parcă să-i spună: acum vorbeşti aiurea, şi o porni către drum.
Peste puţin timp, încercând să-şi uşureze sufletul apăsat de amintirea cătunului mort, îşi aminti pedepsele mai uşoare din kanun. Uciderea oaspetelui era o crimă puţin frecventă şi, implicit, rară era şi pedeapsa respectiva. Cu mult mai rar se întâmpla să fie şterse de pe faţa pământului sate întregi. Îşi aminti că pentru vini mai uşoare se aplica pedeapsa alungării familiei vinovate, cu mic cu mare, de pe teritoriul steagului.
Gjorgu simţi cum, odată cu perindarea mai rapidă a gândurilor, i se îndeseau şi paşii, ca şi când, mergând mai repede, ar fi putut scăpa de toate aceste reflecţii. Pedepsele erau numeroase: izolarea sau despreunarea, cum se numea în kanun, când omul era îndepărtat pentru totdeauna dintre ai săi. (Izolat la necaz, la bucurie şi la fărâma de pâine.) Lăsarea pământului în paragină, însoţită de tăierea livezii. Înfometarea (în familie). Interdicţia de a purta armă o săptămână sau două. Legarea şi ferecarea în casă. Pierderea stării sociale a bărbatului sau a femeii.
Vreme îndelungată fusese torturat sufleteşte mai cu seamă de pedepsele aplicate de propria-i familie. Asta se întâmplase în perioada în care aşteptau cu toţii ca el să-şi răzbune fratele.
Nu putea uita dimineaţa aceea rece de ianuarie când taică-său îl chemase în camera de oaspeţi, la etajul de sus al casei, şi discutaseră
între patru ochi. Era o dimineaţă neobişnuit de senină, cerul şi zăpada căzută sclipeau amarnic, totul în jur era alb şi strălucitor, încât ţi-ai fi putut închipui că lumea întreagă ar fi fost în pericol de a se rostogoli nebuneşte şi sfărâma în milioane de aşchii cristaline.
Într-o dimineaţă ca aceea taică-său ţinuse să-i amintească de datoria faţă de fratele ucis. Gjorgu stătea lângă fereastră şi-l asculta pe taică-său, care vorbea despre răzbunare. Pete mari de sânge acopereau
— 130 —
lumea. Sângele înroşea zăpada, petele creşteau şi îngheţau pretutindeni. Pricepu apoi că stacojiul acela în ochii lui îşi avea sălaşul. Îl ascultase supus pe bătrân fără să răspundă. Şi, în zilele ce urmaseră, pentru întâia oară şi fără să ştie de ce, Gjorgu îşi amintise toate pedepsele care-l ameninţau pe cel nesupus familiei. Nu voia în ruptul capului să-şi recunoască lipsa dorinţei de a ucide. Ura faţă de cei din neamul Kryeqyqe, pe care taică-său încerca să i-o redeştepte în suflet în dimineaţa aceea rece de ianuarie, părea că se topeşte sub strălucirea de afară. Gjorgu nu pricepuse atunci că unul dintre motivele pentru care ura nu reuşea să-l cuprindă era răceala din glasul tatălui său. S-ar fi părut că duşmănia se stinsese demult, în anii lungi de aşteptare, sau că ea n-ar fi existat niciodată. Taică-său vorbea şi Gjorgu simţea înfricoşat, îngrozit aproape, că nu va fi în stare să-şi urască viitoarea victimă. Şi când, în zilele următoare, făcea ce făcea şi-şi amintea şirul pedepselor la care era supus cel ce nu ascultă de voinţa familiei, începuse să înţeleagă că se pregătea sufleteşte pentru a refuza vărsarea de sânge. Şi tot atunci pricepuse cât de inutil este gândul acesta. La fel ca toţi ceilalţi, ştia bine că
refuzul său putea atrage după sine pedepse mult mai grele.
Când discutaseră a doua oară despre gjakmarrja, tonul tatălui fusese mai aspru. Şi ziua era alta, o zi umedă, jalnică, fără ploaie, ba chiar şi fără ceaţă, ca să nu mai vorbim de fulgerele ce ar fi fost un lux pe cerul acela sărăcăcios. Gjorgu încercase să evite privirile lui taică-său, dar, în cele din urmă, nu reuşise.
— Priveşte cămaşa, îl îndemnase bătrânul, arătând cu capul spre cămaşa atârnată pe peretele din faţă.
Gjorgu se uitase într-acolo. Avu impresia că arterele îi pârâiră, ca şi când i s-ar fi răsucit strâmb.
— Sângele îngălbeneşte pe ea, urmase taică-său. Mortul cere răzbunare.
Într-adevăr, petele se îngălbeniseră pe cămaşă. Mai mult decât atât, luaseră culoarea ruginei, a apei ce se scurge printr-o ţeavă
multă vreme nefolosită.
— Întârzii prea mult, Gjorgu, spusese tatăl. Onoarea noastră şi mai ales a ta…
Onoare ţintuită de Dumnezeu cel mare chiar în mijlocul frunţii. De sute şi sute de ori Gjorgu îşi repetase, în săptămânile ce urmaseră, cuvintele din kanun pe care taică-său i le spusese în ziua aceea. Eşti liber să fii bărbat, liber să te dezonorezi.
Chiar sunt liber? se întrebase mai târziu, urcând în odaia de sus
— 131 —
spre a cugeta. Pedepsele pe care i le putea aplica taică-său pentru diferite vini erau floare la ureche faţă de pierderea onoarei.
Onoarea ţintuită chiar în mijlocul frunţii… îşi atinse fruntea cu degetele, încercând parcă să descopere locul în care se afla onoarea.
De ce aici? se întrebase. O întrebare căreia nimeni nu i-ar fi putut da răspuns. El însă îi găsise răspunsul. Onoarea se află chiar în mijlocul frunţii pentru că acela e locul în care glonţul tău poate lovi ţeasta celuilalt, sau glonţul altuia ţeasta ta. O frumuseţe de împuşcătură, spuneau bătrânii când careva îşi ucidea, faţă în faţă duşmanul cu un plumb tras chiar în frunte. Şi, împuşcătură urâtă, când glonţul străpungea abdomenul, că să nu mai vorbim de spinare.
Ori de câte ori urca la catul de sus pentru a privi cămaşa lui Mehilli, Gjorgu îşi simţea fruntea arzându-i. Petele de sânge de pe pânză se decolorau tot mai mult. Va veni primăvara şi ele se vor îngălbeni de tot. Atunci vor începe să-i dea ceaşca cu cafea pe sub genunchi. Şi asta însemna că, după kanun, este un om pierdut.
Avea toate căile închise. Nici suportarea pedepselor şi nici altceva nu l-ar fi putut salva. Ceaşca dată pe sub genunchi, care-l îngrozea pe Gjorgu cel mai mult, se afla pe undeva, pe-aproape. N-avea nicio ieşire, în afară de una. Dezonoratul este mort pentru kanun, spunea kanunul. Singura soluţie pentru el era uciderea unuia din neamul Kryeqyqe. Şi astfel, cu un an în urmă, Gjorgu hotărâse să ucidă.
Atmosfera din casă se însufleţise. Tăcerea ce-l înconjurare lăsă
locul bucuriei. Şi zidurile din jur păreau a se fi îmbunat.
Totul s-ar fi terminat mai demult şi acum ar fi stat liniştit în turnul de veghe sau, şi mai liniştit, sub pământ, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva neobişnuit. Dintr-un steag îndepărtat îşi făcuse apariţia pe neanunţate o mătuşa a lor, stabilită acolo. Neliniştită, tulburată, străbătuse munţi şi văi, trecând prin şapte sau opt ţinuturi pentru a opri vărsarea de sânge. Gjorgu este ultimul bărbat din familie, după taică-său, le spusese ea. Îl vor ucide pe Gjorgu, va muri apoi unul din neamul Kryeqyqe, îi va veni rândul tatălui şi familia Berisha se va stinge. Nu faceţi aşa ceva, îi îndemnase, cruţaţi-vă viaţa. Cereţi stingerea gjakmarrjei..
